Leo BUTNARU
MĂRTURISIRI LA RUPERE DE VREMI
ŞI CUTREMUR DE DESTINE
Serafim
Saka, „Pe mine mie redă-mă”, Editura Arc, Chişinău, 2013, 546 pag.
Romanul memorialistic-eseistic „Pe mine mie
redă-mă” este documentul unei stări de spirit în deschidere spre lume, spre
înţelegere, în trecerea ei, cu încetul, într-o conştiinţă lucidă, traumatizată
care devine temeiul caracterului, deloc ordinar, al celui care a fost Serafim
Saka (1935–2011), omul şi scriitorul care a(u) cunoscut din plin avatarurile a
ceea ce pusese de titlu unei cărţi de-ale sale, Vămile. Vămile nenorocului copilului orfan de ambii părinţi. Apoi
cele ale tânărului pornit în căutarea unui rost, dar mereu ciocnindu-se de
agresivitatea congenital antiromânească a bolşevismului sovietic năvălitor, cotropitor
şi înstăpânit infernal pe meleagurile din stânga Prutului. Urmează vămile prin
care i se impune să treacă tânărului jurnalist, scriitor, mereu încolţit de
mahării partidului şi de minusculii critici „literari” aserviţi în cel mai
înalt grad de laşitate şi nesimţire partidului. Vămile antiromânismului,
imperialismului, şovinismului velicorus-sovietic, vămile fobiei faţă de altfel, în atitudine şi artă, faţă de
nou şi de… noi (cei de demult, dar, posibil, şi noi ca atitudini, convingeri,
acţiune). Vămile mediocrităţilor pseudo-artistice, pseudo-intelectuale, în
cârdăşie cu nomenklaturiştii ignoranţi, slab alfabetizaţi, cărora, primii, le
scriau denunţuri anti-Saka, precum s-a întâmplat cu bizar de inegalul ca
structură/ componenţă colectiv al teatrului naţional de stat din Chişinău, de
la director la măturătoare.
Însă, chiar trecând atâtea vămi, în cea mai mare parte ale existenţei sale
mature, când, în contextul unei realităţi atât de mutilate, de private de
multe, Serafim Saka opta în primul rând pe libertate, străduindu-se să se
menţină cât mai mult posibil într-un auto-regim de francheţe a opiniei, a scrisului, a atitudinii şi acţiunii
sociale.
Odată cu protagonistul şi orânduitorul ei, cu
autorul-mărturisitor, naraţiunea
memorialistică porneşte în lume din nordul Moldovei Estice hotărnicit cu
nordul Bucovinei, unde se sfâşie harta şi destinul României; harta şi destinele
ţăranilor şi intelectualilor ajunşi la cheremul imperiului diavolului –
bolşevic şi de nimic bun; bolşevismul ca una dintre cele mai incalificabile
forme şi forţe ale răului devastator, ca – zice autorul – „spectacol din cele
apocaliptice!” (p. 144), pentru că „de la fascism la comunism nu-i decât o
jumătate de pas” (p. 177). Numai că Serafim
Saka nu e pur şi simplu autorul-personaj sau personajul-autor, ci – emotiv, dar
şi teoretic, raţional accentuat, – e autorul-analist. Analist al faptului, în
generalul sugerat de titlul scrierii sale, fapt-nucleu, în baza căruia întreprinde
cercetări, studii, uneori microscopice, ale evenimentelor existenţei sale, ale
tinerelor şi tragicelor destine ale părinţilor (tatăl mort în război, mama
stingându-se de tifos), ale rudelor sale; destinul satului în care îşi trăieşte
copilăria, iar de aici, avansând pe treptele maturizării, ca proces de devenire
a unei personalităţi, – întreprinde analize sub aspect socio-istoric în
perimetre naţionale şi intern-naţionale,
plasate în context şi conexiuni internaţionale. (Istoria noastră îşi tot pune
problema integrităţii sale, fără acel „n”
de sudură românească; sau, poate, în ecuaţia etno-ontologică, acest „n” să-l înţelegem drept ceea ce,
firesc, neconstrâns, stă la începutul pronumelui colectiv: Nostru.) Naraţiunea e spaţiul psiho-afectiv (nu de puţine ori,
intens afectiv, paroxistic – al durerii, dramei, nedreptăţii) de laborator în
care procesează continuu un convertizor, ce transformă – inclusiv în artă, în
roman – mişcările şi forţele/ energiile oamenilor în istorie şi a istoriei în
oameni, în timpuri de interacţiuni care, mai curând, duceau la distrugerea a ceva şi alcătuirea a altceva, proces în care deformarea
adevărului social, a caracterului uman era declanşată şi întreţinută de forţele
răului – ale războiului, agresiunii, cotropirii, umilirii, deznaţionalizării,
alterării a toate – familie, limbă maternă, şcoală, moralitate şi celelalte.
Iar Serafim Saka avea o memorie fabuloasă, ca proces psihic care, în durata
conceperii şi creării romanului, a acţionat asemeni unui procesor eficient
(aici, implicit, eficienţa referindu-se la valoarea, unicitatea acestei scrieri
ca artă, dar şi ca mărturie socio-istorico-politică). Este drama necruţătoare
care coagulează cheagul durerii, chiar al deznădejdii din individual şi
naţional. Este nedreptatea împilatorului, răscroitorului de hotare statale şi
uman-individuale, nedreptate împinsă până departe de extremele extra-umane. În
inuman. Este josnicia, cinismul, laşitatea, trădarea, în general –
dezumanizarea.
Textul e mereu vârstat de amarele, obsesivele
mărturii despre anevoioasa cale de devenire, ca personalitate, a celui care a
simţit ostracizarea ideologică încă de la prima sa nuvelă publicată, când abia
începea să creadă în şansa autoconstrucţiei, autoedificării prin scris, prin
polivalenţele şi sugestiile cuvântului, care să-i asigure avansarea spre alte niveluri
de înţelegere, reflecţie, cultură şi civilizaţie. În pofida cenzurii draconice,
tânărul venit la oraş din patriarhalismul, incertitudinile şi confuziile
satului postbelic nu renunţă de a-şi asuma scrisul/ literatura ca pe o condiţie
supremă a destinului său, ca pe o profesie, cu anii având tot mai mult
certitudinea că-i este predestinată şi pentru care se instruieşte, dar şi
combate mereu. Astfel, condiţia scriitorului tânăr obligat să treacă prin
vămile necruţătoarei cenzuri îi prilejuiesc autorului tot alte şi alte
autoproiecţii interogative în interiorul propriei sale firi, dar şi în lume. Iar
derularea exemplelor, imaginilor, interogaţiilor
evocative fac discursul unul
melancolico-sarcastic, al rezistenţei şi regretelor, al suspiciunii faţă de ceea
ce regimul sovietic şi servii săi dădeau (belicos!) drept adevăr. Ar fi aici
ceea ce s-a numit „suspiciunea intelectuală”, care i-a avut de primi-protagonişti
pe Marx, Nietzsche şi Freud, dintre care cel de-al doilea a fost şi cel mai
radical.
Totul se întruneşte şi se procesează ca într-o alchimie a spiritului de om şi de scriitor al
lui Serafim Saka, pe care colegul Arcadie Suceveanu l-a definit Cavalerul
lui Altceva (un excelent portret de creaţie, dar şi psihologic, spre care
îmi face plăcere să trasez această trimitere bibliografică), eseu iconic din
care citez: „Serafim Saka reprezintă altceva şi ca temperament
şi caracter, ca personalitate şi (dacă-mi îngăduie) ca personaj. Stilul Saka
este acelaşi cu omul Saka şi invers – omul Saka este identic cu stilul Saka.
Adică, plin de vervă, polemic, subtil, rafinat, incendiar, stăpânit de
conştiinţa ironică a realităţilor vieţii, şi, bineînţeles, incomod. La Chişinău se ştie bine şi
de foarte demult că Serafim Saka nu poate fi decât, în chip funciar, un om al
opoziţiei: opoziţie faţă de neadevăr, incompetenţă, marasm şi mitocănie; dar şi
opoziţie faţă de... orice şi oricine. Chiar şi faţă de sine... Şi aşa cum de
sub limba sa izvorăşte mereu muştarul lui Juvenal, el rămâne în
continuare un mare incomodus. Atât pentru «meseseriştii» (după cum i-a
botezat pe vechii «patrioţi» comunişti) de până la perestroika, cărora le-a
dinamitat fotoliile şi i-a stigmatizat în articole de o extraordinară forţă
publicistică şi penetraţie analitică publicate în anii ’87-’91, cât şi pentru independentiştii de azi. Este un incomodus
uneori şi pentru conducerea Uniunii Scriitorilor, şi pentru colegii săi de ieri
şi de azi. Dar, trebuie să recunoaştem, micile sale «cruzimi» sunt de cele mai
multe ori lipsite de agresivitate, instructive, ba chiar «sublime» prin
spectaculozitatea şi pitorescul lor”.
Acest/ acel altceva rămâne a
confirma că pe Serafim Saka nu-l interesa atât prezenţa în literatură, cât
literatura ca atitudine intrinsecă, în linie ontologică, de apărare a însăşi
literaturii ca artă, ca estetică; apărând-o de implicări politico-sociale
amatoriste, tendenţioase, corupătoare; apărând-o de mers contra adevărului,
precum îi cerea nefasta „metodă” realist-socialistă umilitoare de
individualităţi. Iar (de la Saka
cetire) „Blamarea, denigrarea şi neacceptarea era condiţia artistică a celor
care refuzau să se conformeze. Dacă se va spune vreodată adevărul întreg şi
până la capăt despre aşa-zisa literatură realist-socialistă moldovenească, se
va afirma negreşit că nicăieri altundeva pe răsîntinsul spaţiu sovietic nu s-a
atins nivelul nostru de retardare,
aici fiind locul unde s-a spus atât
de plastic – chit că a ieşit din gura întredeschisă a unui scriitor de talia
lui Lev Barschi – că conflictul principal
în literatura noastră trebuie să fie lupta dintre bine şi foarte bine” (p.
213). Astfel că: „La o atare fază, un text mai intelectualizat, un vocabular
mai elevat şi ideile ieşite cât de cât din comun nu puteau să fie pe placul –
că, până la urmă, era vorba de a plăcea sau a
displăcea! – celora care stăteau de strajă metodei realist-socialiste,
atotcreatoare” (p. 213). De unde şi consecinţele acide în referinţele lui
Serafim Saka la adresa ştabilor realist-socialişti, sau că lipsiţi de talent,
sau care şi-au pervertit harul, cum ar fi fost cazul lui Bogdan Istru care
„şi-a valorificat după război mai mult calităţile de activist şi poet
combatant, pus pe întrecere cu neîntrecuţii Bucov şi Lupan, cărora neputându-le
ieşi înainte, a luat-o pe de-a dreptul prin mlaştina literară locală” (p. 262),
încât, în atare stare de sârg pus în serviciul neadevărului, social şi
artistic, să „avem tot ce ne trebuie pentru a fi ceea ce nu eram” (p. 219). De
unde şi portretele în alb (foarte puţin) şi negru apăsat, unul dintre care e
până şi al celui care, de unii colegi, era crezut drept stătător la balanţa
valorificărilor mai mult sau mai puţin juste, Vasile Coroban, om instruit,
parcă, însă „cunoştinţele dumnealui nu făceau niciun bine literaturii locale,
moldoveneşti, pe socoteala căreia putea să se distreze o seară întreagă (oral
şi între amici), ca s-o ia la lăudat a doua zi, dis-de-dimineaţă. Putea, dacă
avea chef, să te compare cu un munte,
ca să-ţi demonstreze apoi că nu eşti decât un şoricel plouat. În loc să se bucure sau să se întristeze cum au
ştiut să se bucure sau să se întristeze marile conştiinţe ale neamului, Vasile Pavlovici (Coroban) se mâhnea (asta
în cel mai bun caz) când descoperea un scris/ o scriitură puţin mai altfel de
cum ştia dumnealui că se scrie în RSSM” (p. 217); „Nimic mai inversat, mai
contradictoriu şi contorsionat decât acel Vasile Pavlovici al nostru!” (p.
216). Implicit, concluziile autorului sunt bazate şi pe unele spuse-aprecieri
ale criticului care greşea şi în interviul pe care i-l acorda lui Serafim Saka
în 1973. Atunci, la
întrebarea (provocatoare?): „Ce vârstă credeţi că are literatura sovietică
moldovenească?”, Vasile Coroban răspundea de-a dreptul în stil proletcultist:
„Are mai multe vârste. Procesul literar nou începe cam de prin 1924. Urmează
perioada de după război. Unul dintre reprezentanţii ei de vază este Andrei
Lupan. Lumina, de exemplu, nu este o
piesă în toată accepţia cuvântului, dar era prima piesă sovietică
moldovenească, care venea cu anumite caractere omeneşti. Tuşa, Stropşa,
Iordache se mai ţin minte şi azi. Îmi
amintesc câtă vorbă s-a făcut în jurul poeziei Hat în hat…” Complet fals! Unde mai punem că, ceva mai sus, cel
întrebat declarase drept operă rezistentă textul lui Em. Bucov „De vorbă cu
Dumnezeu” care, cică, ar fi avut „valoare estetică”. Însă, fără a se rezuma
doar la atare ipocrizii (să le credem involuntare?...), înşiruind şi alte titluri
de texte „literare” complet ratate, sub orice nivel din toate punctele de
vedere şi de apreciere: „Nu era înţeleasă, pe atunci, poanta umoristică a poeziei.
Apoi Ţara mea de Bucov, Pohoarnele de Istru… – toate intrate azi
solid în istoria literară”. Tot ce zicea criticul, în 1973, că ar fi „intrat
solid”, azi se poate spune cu amară certitudine că sunt, de fapt, completamente
şi... solid ieşite din istoria literară, la ele revenind, necruţător, dar
îndreptăţit de criteriile valorice, Serafim Saka în „Pe mine mie redă-mă”. Au
ieşit din neatenţia contemporaneităţii nu doar „opere”, ci şi… operatorii lor.
Astfel că până aici am dat doar unele nume cât
de cât demne de a fi amintite ca nume de scriitori (cărora, în incertitudinea
axiologică, li s-a alăturat P. Boţu, I. C. Ciobanu, V. Malev…), pe când în
naraţiunea în cauză apar şi din cele ai căror purtători se pare că nici nu mai
pot fi consideraţi că ar fi fost, totuşi, poeţi sau prozatori, că ar fi avut
atingere cu arta, în general, – Darienco, Şleahu, Barschi, Cruceniuc, Lipcan,
Gaisaniuc etc.
În momentele în care ţi se pare că Serafim Saka e
prea necruţător în argumente, subiectivitate, îţi poţi aminti, oarecât
consolator, de remarca lui Francois Clement: „Oamenii sunt în acelaşi timp ei
înşişi şi contrariul lor”. Însăşi viaţa, totdeauna, deci şi astăzi, a fost şi
este un angrenaj dur de contradicţii, un sistem de polarizări şi disensiuni de
neevitat. Iar omul trăieşte această viaţă parcă dihotomic – viaţa în general/
viaţa sa proprie – tocmai ca expresie a unităţii şi contradicţiei. Neputând
exista unele fără altele, contrariile se completează reciproc (oppositorum
coincidentia), formând totul/
întregul: viaţa, omul. Sau, precum cumpăneşte generalul Schtumm în romanul lui
Musil Omul fără însuşiri:
„Secolului nostru îi sunt date câteva idei mari şi fiecărei idei, din mai
speciala milă a destinului, îi revine imediat şi o anti-idee, astfel că
individualismul şi colectivismul, naţionalismul şi internaţionalismul,
imperialismul şi pacifismul, raţionalismul şi superstiţia se simt în el la fel
de bine, la toate astea mai adăugându-se resturile atâtor nenumărate
contradicţii neconsumate, care au pentru contemporaneitate aceeaşi importanţă
sau una de o valoare mai mică. Asta se pare la fel de firesc, ca şi existenţa
zilei şi nopţii, jarului şi gerului, dragostei şi urii, iar pentru fiecare
muşchi ce se încordează în corpul omului există unul contrar, predispus să se
relaxeze”.
Avansarea în lectura romanului-fapt duce la gândul
că posibilul paradox al receptării scrisului
minuţios regizat, înalt-stilizat ostentativ al lui Serafim Saka, ar consta în
faptul că acolo unde un cititor mai puţin pretenţios (versat) nu s-ar arăta
încântat, cititorul instruit, subtil, ar aplauda. Şi invers. Pentru că
inversiunea de efect în frazeologia/ stilistica lui Serafim Saka, în general,
dar mai special în „Pe mine mie redă-mă”, are o frecvenţă impresionantă.
Acestui procedeu preferenţial de altfel
de alcătuire a sintagmelor eu i-aş zice rocadă semantico-ideatică de genul:
Meyer, „dacă nu se trăgea din nemţi-şvabi, atunci, mai mult ca sigur, era din
evrei-nemţiţi” (p. 36); „plângându-i pe cei morţi şi deplângându-i pe cei vii”
(p. 39); ziarele sovietice, „Dacă scriu că este, înseamnă că nu-i” (p. 43), de
unde cei atenţi şi ne-sovieticeşte orientaţi citeau acele ziare „rând cu rând
şi chiar printre rânduri, dar asta nu pentru a spune ceea ce scriau, dar ce nu
scriau” (p. 43); „întâmpinând muribunzii aduşi şi petrecând morţii duşi” (p.
44).
Paradoxal-aforisticul a fost,
iniţial, un adevărat festin, un adevărat deliciu al scriitorului, în timp ce-şi
crea/ recrea naraţiunea, chiar dacă, de cele mai multe ori, un deliciu amar,
chiar sugrumător, pentru ca, ajuns pe fila tipărită, să desfete, uneori până la
răsfăţ, cititorul care nu ştie a aprecia doar tema-subiectul, ci şi coloratura
emotiv-sugestivă a sensurilor ei ca expresivitate, posibilele exemplificări
abundând în continuare: „Totul se preface în altceva pe lumea asta când nu este
lăsat să fie ceea ce este” (în contextul asupritoarei puteri bolşevice,
deformatoare de om şi de realitate, de istorie şi geografie, de caracter şi
limbă naţională etc.), astfel că „vremurile făceau din om tot ce voiau, şi omul
nu putea face nimic” (p. 45); „când se vede şi aşa că nu mai este ce să se
vadă” (p. 46). Să se observe, apoi, că, aşa cum sunt culese, disparat, de pe
diverse pagini, aceste – să le zic – contrastante constructe idiomatice…
bruşte, „abrupte”(!), odată alăturate
aici, ca citare mai mult la întâmplare, parcă îşi leagă sensurile „segmentate”,
generând o noimă mai amplă, de o anumită coerenţă şi, neîndoielnic,
expresivitate, pe care le-a oferit-o autorul: „Dacă nu ştim câţi am plecat de
acasă, de unde să ştim câţi ne-au venit în casă?” (p. 49) – şi „Viaţa trecea în
mâna acestor oameni de oriunde şi de nicăieri sau, dacă doriţi, de niciunde,
dar de peste tot” (despre puhoaiele de venetici din imensităţile euro-asiate
sovietice oploşite pe la noi; p.50) – încât „s-a ajuns cu anii că minciuna şi
lichelismul au trecut din categoria viciilor în cea a virtuţilor omeneşti” (p.
52) – „s-a sfârşit lumea. Lumea noastră, că lumea lor abia venea!” (p. 61) –
„Noii stăpâni îşi trăiau viaţa din plin, iar plinul trebuia să dea peste
maluri, altfel nu era plin” (p. 62) – „orice măsurare cu ziua de ieri nu este
în favoarea zilei de azi, când este ce vrei şi omul n-are nimic, spre deosebire
de cândva, când nu era nimic şi omul avea de toate. Un mare secret sovietic rămas
în arhivă” (p.68)… Să se observe câtă condensare, focalizare de nuclee
intens-radiante ca semnificaţie sunt în aceste constatări sau definiţii
socio-umane (inclusiv despre… antiumanism!) în diversitatea şi specificitatea
lor – ontologică, psihologică,
naţională, politică etc., la rupere de vremi şi cutremur de destine, când, după
„războiul pentru apărarea patriei altora”, România s-a pomenit dezmembrată şi
invadată de puhoaiele roşii, sub diavoleasca lor ocârmuire, când se „Făcea ceea
ce putea să rămână nefăcut şi (se) desfăcea ceea ce era făcut să dureze” (p.
71) – pentru că „Aceştia erau bolşevicii, gata să se înfrăţească şi cu dracul
până treceau puntea, ca să ajungă acolo unde le trebuia lor, iar unde le
trebuia lor, niciodată nu le-a trebuit şi celorlalţi oameni” (p. 93).
Exemplare, memorabile aceste
mostre laconic-narative alcătuite (deduse!), parcă, prin rocade semantice,
paradoxale sau simplu-surprinzătoare, ca o luptă
a contrariilor în structura aceleiaşi fraze: „Ei, dar aici mă văd nevoit –
spre dezamăgirea cititorului – să spun ceea ce mi-ar fi plăcut să nu am a
spune” (p. 100) – „mie prinzându-mi, parcă, mai bine nu ceea ce am învăţat (în
şcoala sovietică – L.B.), dar ceea ce
reuşeam să nu învăţ” (p. 100) – „Timpul, precum s-a dovedit, nu mai avea
răbdare, toate făcându-se fulgerător şi desfăcându-se la fel” (p. 115) – astfel
că, zice protagonistul-narator, „toate s-au inversat, devenind în capul meu
interogaţii” (p. 176). Implicit, în jocul libertăţii asociative, nu greşesc,
cred, spunând că romanul-fapt „Pe mine mie redă-mă” este, în subtextele sale
structurale o naraţiune a interogaţiilor. În special, interogativul este
prezent, direct sau implicit, în filonul eseistic al textului care, e necesar
să subliniem, concordă întru totul cu rigorile de gen ale romanului ca pânză sui generic artistică. Se produce inter-operativitatea
dintre memorialistică, eseu şi ficţiune artistică, stratificarea şi întrepătrunderea
inter-genuri care şi sugerează-generează definiţia de roman-fapt, de care Serafim Saka era mândru că a lansat-o, însă, la
un moment dat, după ce o destăinuise în presă, pomenindu-se că un alt coleg de
generaţie, dar nu şi de formaţie-atitudine, A. Cibotaru, o pusese pe coperta
unei scrieri a sale, intitulate „Pe vremea lui Victor Teleucă”. Indiscutabil,
prioritatea e de partea autorului romanului-fapt „Pe mine mie redă-mă” şi sub
aspect creator-ontologic, şi sub aspect cronologic.
Intervenţiile sociologice şi politologice ar
constitui, dimpreună cu alte aspecte-laitmotiv, armatura naraţiunii, apărând,
interstiţial, pe parcursul întregii cărţi. De regulă, ele sunt ca nişte accente
explicite şi apăsate, pentru a releva dramatismul existenţei în comunism,
nedreptăţile, perversităţile, cinismul şi cruzimea regimului: era „o formă
camuflată a aceleiaşi politici de sovhozizare,
cu care Ivan Ivanovici Bodiul îi fericea
în mod forţat de câţiva ani pe moldoveni…. Spre deosebire de colhoz, care era o formă închisă de
gospodărie, sovhozul, gospodărie de
stat fiind, deschidea porţile până în
ţâţâni, ca să poată năvăli barbarii
unionali şi să modifice, ireversibil, configuraţia demografică. Astfel,
moldovenii se puteau pomeni într-o nefastă zi minoritari în propria lor casă.
Ori tocmai acesta era visul de veacuri al tuturor ocupaţiilor istorice ruseşti…” (p. 287); „…în numele
unui belşug fantomatic, Moldova era supusă unui distrugător experiment
agroindustrial, care avea să ne ducă la pierzanie. Alunecări de teren,
spurcarea solului cu tot felul de chimicale, acumulare de mari cantităţi de
urină de porc, aceste bombe ecologice, cum le-a numit cineva, aveau să
dezechilibreze fragila balanţă ecologică şi să transforme fântânile – în primul
rând fântânile de la ţară, cu dulcea lor apă – din izvorul vieţii în sursă de
moarte lentă. Ceea ce preziceau cândva ecologii s-a împlinit” (p. 289). Astfel
de elemente publicistice, eseistice, intrate organic în naraţiune, fac din
cartea lui Serafim Saka una necesară şi viitorilor istorici, sociologi,
etnografi. Prin urmare, romanul-fapt
s-ar putea numi şi roman-document.
Ţinând de literatură, de artă, dar şi de arhivă.
Implicit, cu toate ale sale, eseistică narativă
sau naraţiunea eseistică din „Pe mine mie redă-mă” mi se pare definită
convingător de o remarcă sagace, stratificată a lui Mihail Epştein: „Eseul este
ceva parţial recunoscut ca jurnal, parţial ca articol, parţial ca povestire.
Acesta e un gen care se şi bazează pe principiala sa formă care este în afara
genurilor propriu-zise. E suficient să atingă deplina sinceritate, francheţea
mărturisirilor intime, şi el se transformă în confesiune sau jurnal. E
suficient să se dedea raţionamentelor logice, transgresiunilor dialectice,
procesului izvodirii gândului, şi în faţa noastră apare articolul sau tratatul.
E suficient să cadă într-o manieră narativă, în descrierea evenimentelor, care
se dezvoltă conform legităţilor subiectului, şi parcă, vrând-nevrând, apare
nuvela, povestirea”.
Iar în romanul-fapt „Pe mine mie redă-mă”
apropierea dintre proză şi eseu, în multe pagini sinteza lor organică, duce la
o stilistică, deci şi la o naraţiune aparte, exemplară şi memorabilă graţie
tocmai apariţiei-reapariţiei nucleelor adagistice, poate că chiar a proverbelor
ce poartă marca Saka. Sunt frazele sui generis dense în esenţe semantice,
literare, care au o radiere în preajma lor, să zic aşa, „molipsind” de suflu
literar, artistic, metaforic, de sugestivitate şi plasticitate pasaje întregi,
în care ele, singulare, tronează orânduitor/ structural, împlinitor. Sunt
sintagmele-surpriză, „lipicioase”. Unele dintre ele – un fel de fraze „du-te-vino” în propria lor structură,
un fel de „navetă” a aceluiaşi sens care, ajuns la capătul propoziţiei, revine
oarecum modificat, altul în reperele vectorului semnificaţiilor. Sunt
constructele ingeniozităţii, inteligenţei în (s)clipita de graţie a
creativităţii. Ele ţin de mai multele componente ale naraţiunii, oferindu-i
acesteia sarea şi piperul. Iată unele/ altele dintre ele: „pentru că lui
Nichita (Stănescu) nu-i place când cineva vorbeşte mai mult decât poate el
tăcea” (p. 339); „eu unul manifestând îndoit mai mult interes pentru cei doi,
decât ei amândoi pentru mine, unul” (p. 339); „Nu ştiu ce să spun şi spun ceea
ce ştiu” (p. 178); „ne putem permite
nepermise libertăţi” (p. 189); „Trăia izolat, singur cu sine, câteodată şi fără”
(p. 197); „colegi radiind de fericirea nefericirii confratelui” (p. 214); „La
acea oră, o învinuire din cele mai grave posibile, azi – o metaforă de onoare”
(p. 215); „scriitorii şi ziariştii să scrie (…) că avem tot ce ne trebuie
pentru a fi ceea ce nu eram” (p. 219); „Tbilisi era, mai era la acea oră, un
oraş liniştit şi provincial universal” (p. 225); „Ca să-i audă Kremlinul, care
dădea dreptate armenilor, dar ţinea cu azerii” (p. 232); „Dacă voi nu mă vreţi,
eu cu atât mai mult!” (p. 234); „după destrămarea indestrămabilei Uniuni
Sovietice” (p. 240); „mutându-se la
Moscova , unde a făcut o faimoasă detestabilă carieră” (p.
242); „…Bogdan Istru. O capodoperă de om, un munte de contradicţii, o
inepuizabilă concentraţie de egoism şi generozităţi” (p. 257); „aşa că s-a băut
până s-au inversat culorile. Albul înclina spre negru şi negrul se însurea”;
„procesul recolorării culorilor” (p. 269); „veneau dintr-o lume în care toate
câte erau stăteau cu susul în jos. Sau cu josul în sus, dacă poate cuiva nu-i
convenea să creadă că toate au fost altfel” (p. 276); „Dacă-i iei acasă, o faci
pe răspunderea ta, aşa mi-a spus Damian să-ţi spun că i-a spus Boţu” (p. 283);
„Mai ales în rol de tamada, un fel de
paharnic care comenta tot, inclusiv propriul său comentariu” (p. 284); „sărmana
Vera Malev, secretara de partid şi mâna când dreapta, când stânga a lui Andrei
Pavlovici (Lupan)” (p. 192); „ne muşcam limba şi umblam cu ochii cât mai în
patru pentru a face impresia că suntem vigilenţi” (p. 296); „Iar noi, noi
uitam, fie şi pe o clipă, unde ne aflăm şi vorbeam liber până şi despre
nelibertate” (p. 301); „Trebuia să-l laşi să facă ce vrea, că nu făcea nimic”
(p. 306); „venise şi clipa să-l vedem şi pe poet în carne, oase şi restul numai
talent” (p.318); „aşa că scriitorii n-au avut cum să vadă ceea ce s-a auzit că
vine, dar nu s-a văzut să sosească” (p. 320); „Ca să nu mai zică de Andriţoiu,
care este de parcă nu ar fi” (p. 322) etc. Astfel de mostre expresive se pot
naşte din inteligenţă, din conştient, dar şi din subconştient, din intuiţia ce
declanşează mereu surprinzătorul ei automatism, ca şi cum, acolo, în „adâncuri,
unde se produc chimiile omeneşti şi alchimiile scriitoriceşti” (p. 320), scrie autorul,
parcă definindu-şi, într-o anumită măsură, metoda-nemetodă de a crea, în
ansamblu, dar şi detaliu, în sintagme-construct de mare eficienţă stilistică.
Nu o singură dată, Serafim Saka a excelat prin
lansarea în mediul scriitoricesc, intelectual în general, dar şi în societate a
unor noţiuni-diagnostic, să le zic astfel. Pentru a se înţelege despre ce este
vorba, să ne amintim că, acum cam trei decenii şi ceva, pe unii, inclusiv
scriitori, îi supărase foarte tare faptul că, în presă, Saka îi trecuse în
rândul celor care filarmonizează
cultura dintre Prut şi Nistru (şi ceva… trans-Nistru). Adică, se cânta, se
improvizau texte bizare pentru melodii de (e)stradă, se dansa abitir, toate
astea făcute parcă special la indicaţia mahărilor, pentru a se abate atenţia de
la esenţial – dezastrul generalizat al societăţii multilateral nedezvoltate, totuşi.
Astăzi acea filarmonizare poate fi
numită şlagărizare, dominată anost şi
excesiv de ritmuri deocheate şi rime pocite, cu idei primare care preocupă, uneori, primarii cine ştie
căror sate. Astea, însă, nu sunt suficiente. Nici pe departe. Nici pe aproape.
Omul de creaţie, intelectualul trebuie să aibă un alt nivel de a percepe şi de
a crea cultura, arta. În detestarea filarmonizării,
şlagărizării e subînţeleasă necesitatea vaccinării prin cultură contra
nepăsării, superficialităţii, excesului de chef jucăuş, neseriozităţii
în abordarea cărţii ca temei de construire de sine a omului, ca individ,
individualitate, ca cetăţean. Vaccinarea, vindecarea unei societăţi care două
secole la rând a fost asuprită, îngrădită de toate cele ale dreptăţii şi lumii
civilizate, societate căreia i s-a interzis să aibă vederi sau chiar viziuni
mult-cuprinzătoare şi juste asupra istoriei, civilizaţiei, culturii, ştiinţei
etc. Grijile de toate zile – legate de precaritatea existenţei materiale, dar
şi de îngrădirea draconică a elementarelor drepturi la şcoală naţională, opinie
proprie etc. – nu prea dispunea spuza de intelectualitate autohtonă la gândire
abstractă şi aspiraţie la transcendentalitate. Iar despre profunzimile
trăirilor religioase nici nu poate fi vorba într-o societate unde nu se mai ţin
servicii divine în limba poporului, nu se mai editează cărţi în această limbă
sau unde, cum s-a întâmplat după 1944, pur şi simplu totul ce ţine de religie era
pângărit, lăcaşele de cult – demolate. Astfel că în societatea pruto-nistreană
nu filosofia a fost cea cu camertonul intelectual în mână, nu ea a dat
tonalitatea vieţii spirituale, nu ea a trasat (sau doar a visat!) perspectivele
culturale, de civilitate; nu ea, filosofia, a năzuit basarabeneşte la o
oarecare lume (sau doar societate) ideală sau doar bună de trăit în ea, liber,
cu demnitate.
De o mie de ori şi de mii de ani au dreptate cei
care au susţinut şi susţin că filosofia te învaţă să cugeţi corect. Şi să
exişti corect. Prin fapta spre care te mobilizează ideea. Apoi, filosofia
aruncă punţi de legătură între toate componentele existenţiale, de destin ale
omului. Le oferă unitate şi coerenţă. Ea demonstrează cum un sens poate deveni
o faptă, cum acea faptă naşte un nou sens. Aici e perpetuumul mobile al
umanităţii. Aici e miezul miezurilor care se dovedeşte a fi comun spiritului şi
trupescului uman. Chiar dacă, luată sub acest aspect (cam exagerat, credeţi?)
de panaceu, filosofia ar putea adia puţin şi a utopie. Dar nu e bai să ai un
ideal, chiar dacă el nu se împlineşte. Pentru că neîmplinirile (eşecurile întru
ideal?) nu trebuie să ne demoralizeze până la deplina renunţare la înalte
năzuinţe şi splendide victorii (de sine, cel puţin, dacă cele general-sociale
sunt deocamdată imposibile); să nu renunţăm la desăvârşit, perfect, deoarece,
chiar şi neîmplinite, idealurile proiectate şi neatinse, precum şi multe
altele, au influenţat benefic euristica, însuşi procesul de cunoaştere,
practica activităţii (şi avansării) sociale, ştiinţifice, de creaţie etc. (E ca
şi după un război pierdut: ţara înfrântă se mobilizează extraordinar, incredibil
de mult pentru a-şi reveni: exemplul Germaniei sau cel al Japoniei. Ca şi după
calamităţi: oraşe întregi se reconstruiesc într-un timp record după incendii,
cutremure, inundaţii, erupţii vulcanice etc. Să nu ezităm a vorbi de nenorociri,
escamotându-le cu filarmonizarea,
şlagărizarea: ele există şi, fiind imposibil de a le evita, urmările lor
trebuie puse în serviciul dezvoltării excepţionale a inventivităţii,
creativităţii umane). Noi trebuie să fim deosebit de atenţi la motricitatea
obligatoriu asigurată a mişcării ideii în societate; a ideii ce mişcă
societatea, nu o lasă să dormiteze, să vegeteze, să-şi risipească aiurea timpul
(istoria!) în proiecte mizerabile, de doi bani, din care lipseşte şi curajul,
şi nobleţea, şi aspiraţia la ceva ce depăşeşte parşivenia prezentului. Astea şi
altele îţi sugerează textul şi subtextul romanului-fapt Pe mine mie redă-mă.
...Însă timpul nu a mai avut răbdare, Serafim Saka
plecând spre pulberea cerului pe când mai migălea la romanul său fapt. Dacă
destinul nu l-ar fi grăbit, sigur că autorul ar fi eliminat unele inexactităţi,
neconcordanţe, aproximaţii semantico-uzuale, să zic. Spre exemplu, în loc de
simplul „a trage frâna de siguranţă” apar construcţii sintactice „şovăielnice”,
improprii: „opreau, prin ruperea momentană a manivelei, trenul” (p. 144);
„încercă să rupă frâna de rezervă” (p. 153) – fiind vorba de frâna de
siguranţă; „flăcăii satului nu-şi dădeau rând la învârtit coarda”, în realitate
fiind vorba de: coarbă; manivelă; „Bucovina de Nord” (p. 66 şi în alte locuri)
– în loc de Nordul Bucovinei; „şosea de prund” (p. 121) – şosea de pietriş;
„la volantele moderate de redactorul-şef” (pp. 88, 129); „aşa-zisele, volante
de planificări” (p. 169); – ei bine, „aşa-zisele” se numesc şedinţele
redacţionale; să fi evitat regionalismul „sarai/ sărăieşi” (p. 125), pentru ca
vreun cititor să nu se gândească cumva la „palatul sultanului”; „aceştia s-au
cuprins pe de la spate” (p. 135), vorba fiind de a se fi cuprins pe după umeri;
de mai multe ori este ortografiat Yalta, când varianta, corectă, nepretenţioasă
şi ne-străinizată, e simplă: Ialta. E de revenit şi la notele/ traducerile din
subsol, unele dintre care pot câştiga în precizie şi plasticitate: „Mgnovenie
dol’şe veka” ar însemna mai curând „Clipa mai lungă decât veacul” şi nu „Clipa
cât un veac” (p. 285), precum sună nota; „Inace mojno soiti s uma” poate fi
acceptată şi ca „Astfel poţi să-ţi ieşi din minţi” (p. 281), însă tot mai
adecvat ar fi: „În caz contrar, poţi să-ţi ieşi din minţi”… Era bine dacă aceste
şi alte nepotriviri ar fi fost observate şi evitate la redactarea de la
editură, ceea ce s-ar putea face, însă, la o nouă ediţie a cărţii, fapt pentru
care le şi remarc aici.
Pentru autenticitate şi efect stilistic ce ar
releva flagelul, autorul respectă nefasta coloratură a macaronismului (şi…
străinismului!) lingvistic generat, viermănos, de năpârca rusificării,
utilizând multe expresii în formele lor originale sau în cele ale melanjului
dizgraţios, toxic. Nu ştiu dacă notele de subsol sunt chiar ale lui Serafim
Saka (era posibil să nu fi reuşit să le redacteze). Însă unele din ele, care
aparţin redactorului de carte, menţionate cu (n.r.), suferă de inadecvări şi
imprecizii. Să zicem, versul de cântec „Şiroka strana moia rodnaia” (p. 61) era
cunoscut în varianta românească „Necuprinsă-i ţara mea natală”, iar nota
propune varianta tautologică, „incompletă”: „Ţară mare e patria mea”. Tot
redactorul cărţii traduce, la subsol, rusescul „Ţari-puşka” prin „Tunul
ţarului” (p. 336), ceea ce deturnează sensul, de la Tunul-ţar
(adică cel mai cel din toate tunurile), spre cui ar fi aparţinut, parcă. La o
adică, toate tunurile erau ale ţarului şi numai colosalul, fabulosul, ca
dimensiuni, tun fusese botezat drept tun-ţar. În schimb e salutară intervenţia
redactorului când, printr-o notă, face lumină asupra unei substanţe
vindecătoare, extrasă din unele din zone alpestre, zisă şi ceară de munte, pe care autorul o consideră „excremente de liliac
din peşterile Uzbekistanului” (p. 338).
Ar fi fost bine dacă se observa că, atunci când să
intre la secţia raională de învăţământ, protagonistul-narator spune:
„Înăbuşeală apăsătoare, dar mai ales cravata pe care mi-am pus-o prima dată mă
sufoca” (p. 118), pentru ca, peste trei pagini, după ce iese de la secţie, să
scrie: „…am ieşit în oraş. La primul magazin, mi-am cumpărat o cravată şi am
rugat vânzătoarea să mi-o lege, nod subţire. Până atunci nu ţin minte să fi
purtat treburi de astea” (p. 121). Mă rog, cazuri asemănătoare sunt cunoscute
de când literatura, inclusiv la scriitorii mari, cum ar fi, să zicem, Marcel
Proust, pentru unele personaje de roman cerneala din călimara lui dovedindu-se
a fi cu adevărat apă vie făcătoare de minuni: doamna Villesparisis moare în Captiva,
însă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat ceva ieşit din comun, reapare în Fugara.
De asemenea, Proust uită că Gottard din ciclul romanesc În căutarea timpului
pierdut s-a stins deja o dată, de moarte bună, şi-l mai omoară a doua oară,
la război, în Timpul regăsit.
Ce să-i faci, Quandoque bonus dormitat Homerus
(Câteodată aţipeşte chiar şi bunul Homer), zicea Horaţiu în Ars poetica,
nu a dojană, ci a dezinteresată şi binevoitoare constatare că până şi în opera
magnificului rapsod există destule neglijenţe. Apoi în scrisul lor au lăsat
diverse erori şi neconcordanţe Puşkin, Tolstoi, Dostoievski, Ion Creangă…
Voltaire nu găsea potrivit ca autorii să se supere
când opera le este citită cu luare-aminte, întrucât: „Trebuie să indicăm
greşelile într-o carte folositoare; anume aici trebuie ele căutate. A-i
contesta ceva unei lucrări bune înseamnă că o respecţi; altele nu merită
această onoare”.
Aşadar, repet: am remarcat inadvertenţele cu
gândul ca, poate, la o nouă ediţie a acestei cărţi (o merită cu prisosinţă),
noul lector/ redactor să aibă o sarcină ceva mai uşoară la revizia noţională,
gramaticală a textului.
În carte există, evident, şi momente care
predispun la interpretări dihotomice. Spre exemplu, unor cititori le poate
părea cam întinsă şi „buretoasă” intens-dialogica întâmplare cu vizita nocturnă
a inoportunului musafir Jorra-Gheorghe-Gheorghieş, scenă mai puţin strunită sub
aspect compoziţional/ stilistic. În schimb, alţi cititori ar putea găsi amplul
pasaj adecvat în toate. Deoarece romanul-fapt, fiind impregnat cu realitate/
obiectivitate, pentru a ajunge ceea ce este, operă de artă, nu a putut evita o
doză mai mare sau mai mică (mai mică, totuşi, dar de neglijat) de
subiectivitate. Într-o mai sesizabilă relaxare a grilei rigurozităţilor a ceea
ce se spune „acelaşi înţeles cu alt cuvânt”, putem admite că ultimul pe lista
sinonimelor subiectivităţii ar fi: estetica. Nu însă şi invers. Pentru că a
spune că estetica e subiectivitate (dez)întrupată, mi se pare că am comite o
tautologie. Astfel că unii cititori ar putea ajunge şi rămâne doar la
„substanţa” realitate-fapt (concret)-obiectivitate, alţii, graţie instruirii şi
inteligenţei, să meargă spre subiectiv/ estetic, judecând cât de cât mai
exigent-polifonic naraţiunea în cauză. Însă ambele categorii de cititori vor
remarca, indiscutabil, plăcerea dialogului a autorului, pasiunea sa pentru ben trovato-ul, neuitând, uneori, şi de
o primă componentă a sintagmei italiene care, integral, sună astfel: Se
non e vero, e ben trovato.
Aşa cum se încheie naraţiunea, ea
pare nefinalizată, totuşi. Sau cu un final nedefinitiv. Însă intenţia autorului
pare a fi înţeleasă şi de asemenea poate fi presupus cu oarecare certitudine
motivul inserării aici a fragmentului-capitol „Înapoi la maimuţă”, preluat din
mărturisirile regretatului folclorist Gheorghe Spătaru (ni le-a povestit odată
şi nouă, când eram invitaţii săi, împreună cu Arcadie Suceveanu şi Mihai
Cimpoi), localizată însă inexact: „reproduc interviul cu mucenicul acelor
timpuri Gheorghe Spătaru… publicat în volumul «Aici şi acum», în 1976” . De unde în 1976?! A
fost un simplu moment de neatenţie al autorului, textul fiind preluat din
volumul „Basarabia în Gulag” (1993). Editorii ar fi trebuit să-şi dea seama, că
„Înapoi la maimuţă” nu putea fi nu că publicat, ci nici chiar mărturisit în
1976 în necăzătoarea, cum ar fi spus
Serafim Saka, Uniune Sovietică.
În privinţa finalului…
nefinalizat, din păcate, al romanului-fapt, ar putea exista două ipoteze: sau
că autorul dorise să împlinească o acoladă, legând începutul şi sfârşitul
cărţii cu pagini despre copilărie, dar pentru asta mai gândind să migălească pe
viitor, de care a fost cu mare părere de rău lipsit prematur, sau că fragmentul
era trecut provizoriu la urmă, pentru a fi, eventual, introdus în prima parte a
cărţii, când Serafim Saka vorbeşte de deportări, de unde şi nota sa la
începutul fragmentului în cauză: „Prima deportare, 1941, eu nu am de unde să o
ţin minte, aşa că reproduc interviul…”
(Referitor la vârsta precoce a
autorului-memorialist, o paranteză necesară. Constatând că „romanul aduce sub
lentilele măritoare o mare falie de timp – peste o jumătate de secol!”, la
analiza naraţiunii prefaţatorul Eugen Lungu face abstracţie de o componentă
importantă a ei, perioada copilăriei – capitolele „Originile”, „Venetic în
propria ta ţară!”, „Orfani de război”, „Anii de şcoală”, care nu doar
alcătuiesc un sfert din zigzagata confesiune întru redare de sine a autorului,
ci constituie, eminamente, împreună cu ultimul capitol, „Înapoi la maimuţă”, un
cutremurător document uman din timpurile, când antiumanul bântuia istoria. Sau
poate e mai bine aşa, deoarece, cu alte ocazii, când a încercat să opineze
despre literatura memorialistică despre copilărie, criticul s-a dovedit în
afara temei, emiţând presupuneri ce frizau hazliul, amendabile, îndoielnice din
punct de vedere exegetic.)
Aceste şi alte momente tehnice, stilistice neclare
până la capăt, unele suprapuneri repetitive de idei, de formule-formulări, dau senzaţia
că autorul era încă în proces de finalizare a romanului-fapt, ducându-mă din
nou spre unele concluzii demne de atenţie ale esteticianului Mihail Epştein,
citat mai sus: „Eseul s-a născut din combinaţia unei filosofii proaste, lipsite
de sistem, a unei beletristici proaste, fragmentare, a unui jurnal prost,
nesincer, pentru ca, dintr-o dată, să se înţeleagă că tocmai în lipsa sa de
nobleţe (prăsilă) acest gen este neobişnuit de mlădios şi valoros. Neîmpovărat
de o grea moştenire, el, ca oricare alt plebeu, se adaptează mai bine mereu
fluctuantelor condiţii ale vieţii, să anime mai multe personalităţi care scriu,
decât genurile care îşi trag obârşia din antichitate. Eseisticul ar fi un
amestec al diverselor cusururi şi nefinalizări, care dintr-o dată ne permit să
vedem acea parte a întregului, care le scapă iremediabil genurilor mai
determinate, ce-şi au un ideal de perfecţiune (poemul, tragedia, romanul ş.
a.), care retează totul ce nu corespunde parametrilor lor. Pe când eseul
îmbină: autenticitatea cotidianului, caracteristică jurnalului, generalizările
raţionale (teoretice), specifice filosofiei, concreteţea imaginativă şi
plasticitatea, definitorii pentru literatură”. Mihail Epştein concluzionează
că: „Eseisticul reprezintă o orientare mult mai amplă şi mai puternică decât
oricare orientare filosofică sau artistică, mai cuprinzătoare decât
fenomenologia sau existenţialismul, suprarealismul sau expresionismul ş.a.m.d.
– tocmai din motivul că el nu reprezintă orientarea uneia dintre branşamentele
culturale, ci întruchipează specificul întregii culturi contemporane, ce tinde
spre unitatea neomitologică, spre concreşterea nu doar a metaforei şi noţiunii
în interiorul culturii, dar şi spre concreşterea culturii cu existenţa dincolo
de spaţiile culturii. Eseisticul e apanajul conştiinţei creatoare la fel de
înglobatoare, ce e peste acele curente, care se revarsă în ea, ca şi mitologia,
din care toate ele şi-au luat cursul”. Iar eu unul cred că sub lumina acestor
idei vine inclusiv elementul explicativ plusat romanului: faptul. Romanul-fapt
ca motivaţie, configuraţie, tehnică, stil, libertate de a muta şi de a câştiga
pe tabla de şah a fragmentelor/ fragmentarismului. Faptul fiind, implicit,
sinonimul literaturologic al eseului în multitudinea ipostazelor şi planurilor
sale de manifestare în cadrul unui construct atât de amplu şi de valoros, „Pe
mine mie redă-mă”.
Sud-Est cultural, nr. 3-4, 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu