sâmbătă, 29 noiembrie 2014

UITĂ SMÂRCUL...



5.I.1995

Pe anumite tronsoane ale ei, ce tristă e viaţa. Tristă până la disperare. Înveninarea existenţei este dublată de înveninarea conştiinţei care îţi spune că ai dreptate în ceea ce priveşte tristeţea, disperarea, înveninarea… (Dar nu cred că e bine să constat acest lucru chiar în 5 ianuarie, care nu e totuşi una din cele mai sugrumătoare zile din biografia mea…)

Ce revelion înfricoşător pentru ruşi şi pentru mulţi dintre noi. La Duşanbe, zece ruşi, angajaţi la ambasadă, militari, au murit otrăvindu-se cu şampanie. „С новым годом!” („La mulţi ani!”), ciocnesc paharele, şi – sfârşitul! Un semn, şi acesta, al atitudinii lumii faţă de militarismul rus. Păcat de victime… Prima dintre ele a fost o doamnă de 34 de ani… Apoi, la frontierele Tadjikistanului cad în ambuscadă mai mulţi grăniceri ruşi, zece dintre ei fiind ucişi. Musulmanii îşi manifestă cruzimea, decapitând corpurile… În ce sălbăticie de ev trăim? Şi cât vom mai trăi? Câinii de pripas sfâşie trupuri de oameni, oameni-câini decapitează alte trupuri. Tinere, poate că nevinovate, însă trimise cu misiune de cotropire de politicienii criminali ai acelei ţări demente, care este Rusia jandarmilor şi ucigaşilor.


Impresie de lectură: în subtextele „Caietelor” lui Camus, în special în pasajele ce se referă nemijlocit la destinul său, disperarea mi se pare prezentă sub formă de… pantomimă. Doar gesturi oprimate de teama de a nu izbucni în urlet. De fapt, Camus nu izbucneşte, nu urlă niciodată, chiar şi atunci când disperarea-pantomimă se desprinde de condiţia sa de gest, ajungând şoaptă sau cuvânt dur; dur, dar ne-urlat, precum în acest exemplu: „…trebuie să plăteşti şi să te spurci cu abjecta suferinţă omenească. Universul murdar, dezgustător şi vâscos al durerii”. 
Posibil să fie o constatare ridicolă de moment, însă mai să cred că recitirea „Caietelor” camusiene în fiece zi de naştere a mea ar trebui să-mi devină tradiţie personală. „Caietele” nu consolidează, nu îmbărbătează, ci, pur şi simplu, te învaţă cum să te menţii la linia de plutire a unei dispoziţii sufleteşti pe care o poate avea, în atare zi, un om alde mine, care ştie că deja alunecă pe cealaltă pantă şi nu ar vrea să alunece prea repede, pentru ca să aibă, totuşi, răgaz să ajungă la ceva mai multă durabilitate în ceea ce are să facă, să scrie. Sau poate că mesajele de vânătăi interioare ale acestor „Caiete” te învaţă să contempli fără nelinişte excesivă cum peste adâncurile oarecum tulburi ale sufletului pluteşte tremurător propriu-ţi colac de salvare… (Aici, în final, nu ar exista oare o premisă de haiku?...)

E de presupus, cu mai multă înclinaţie spre afirmativ, că nu există înţelepciune fără monotonie. Exemplul cel mai concludent: imensitatea înţeleaptă a „Bibliei”. Înţelepciunea, atât cât apare ea într-o „postată” intelectuală, existenţială, istorică, e totdeauna parte componentă din Odiseea şi Iliada conştiinţei de sine a spiritualităţii umane, iar Iliada şi Odiseea sunt modele sui generis de împovărătoare monotonie de caravană ce poartă averi incomensurabile.

Pe parcursul lecturilor de ultimă oră găsesc foarte multe exemple care s-ar fi pretat pentru eseurile tematice deja scrise, să zicem – pentru cel intitulat „Lumină lină”, fişele pentru el fiind adunate în plicul cu genericul „Apus”. Mă mai gândesc că viitoarele extrase, de aici în acolo, s-ar preta pentru o addenda tematică, plasată după fiecare eseu, sau în finalul volumului. Mi se par interesante cele aflate prin cuprinsul cărţilor, extrase din orizonturile fulgurante, scânteietoare ale vieţilor diverselor personalităţi.
Albert Camus reproduce întâmplarea cu Jarry în agonie, pe care cineva îl întreabă ce îşi mai doreşte. „O scobitoare”, reuşi să spună scriitorul şi, după ce obţine beţigaşul de umblat printre dinţi, îl bagă în gură şi moare satisfăcut. Lecţia dură a acestui caz anecdotic e cutremurătoare, vrând parcă să spună: iată valoarea vieţii omeneşti…
E de crezut că această story îi vine ca mănuşa modului de a fi celui care a fost Alfred Jarry (1873-1907) despre care enciclopediile spun cam următoarele: „Par ses attitudes de dèfi et ses actes de négation (qui marquent sa vie), il annonce dada, le surréalisme et le thěatre de l’absurde”.

Dacă e să-mi mai amintesc ceva din periplul meu la Efes, pe acolo a peregrinat şi Timotei, căruia Sf. Apostol îi expediase a doua Epistolă, în prima scriind: „Când am plecat în Macedonia, te-am îndemnat să rămâi în Efes, ca să porunceşti unora să nu înveţe o altă învăţătură” (1-3.).

Cei care caută adevăratele, sau doar mimatele, falsele izvoare/ porniri ale postmodernismului să se fi oprit şi la un principiu al lui Flaubert, care e (reprodus de Camus) următorul: acceptarea ironică a existenţei şi prefacerea ei completă prin artă. „Nu ne interesează să trăim”. (Apăsând pe clapa ironiei, am putea zice că pe unii postmodernişti extravaganţi nu-i interesează  să creeze, ci fac şi ei ce pot – bizarerii.)

O! astăzi critica literară nu se mai teme că ar putea fi considerată literatură, sau chiar caută să pară sau să fie aşa ceva, literatură propriu-zisă. (Vezi momentul ce vine la temă din dialogul meu cu Laurenţiu Ulici: „L.U.: Ideea de a face literatură şi nu un gen sau altul literare este una de tip postmodern. Deci, eu nu scriu proză, nu scriu poezie, nu scriu critică, ci scriu literatură. L.B.: Laurenţiu Ulici scrie în continuare critică sau a trecut şi el la literatură în accepţie postmodernă? L.U.: …cred că nu este rea ideea să scrii şi literatură postmodernistă”.)
Dar, domnilor postmodernişti, au existat şi timpuri când criticii se respectau ceva mai mult. Citez din „Caietele” lui Camus: „De teama de a nu fi taxată drept literatură, critica de artă se străduieşte să folosească limbajul picturii, şi tocmai atunci devine literatură. Trebuie să ne întoarcem la Baudelaire. Transpunerea umană, dar obiectivă”.

Un motiv de speranţă întru mai bine şi mai bună înţelegere pentru viitor e şi faptul că viaţa altora (chiar şi a celor care o duc şi mai anapoda decât noi, lucru despre care nu avem cum şti), deci e şi faptul că viaţa altora ni se pare mai aranjată, mai solidară şi consolidată ca familie, mai… Adică, de ce nu am spera că mâine-poimâine strângem şi noi cumva cioburile vieţii noastre de familie, le chitim, le aranjăm să fie (relativ) bine? Eh! Pe când viaţa celora ce ni s-ar părea bună de luat ca exemplu nu că cioburi, ci sticlă pisată e… Şi totuşi, această falsă părere, chiar conştientizată ca atare, îi face pe mulţi să renunţe sau să amâne deznodăminte radicale… O! şi-apoi în toate astea există o doză de couardise/ poltronnerie întreţinută de gândul la o inevitabilă perioadă de disconfort pe întregul portativ existenţial.

11.I.1995

Nodul balcanic nu e deloc asemănător nodului gordian… Conflicte militare – în vreo 60 de regiuni ale pământului. Atâtor nenorociţi nu o dată norii li se par colete paraşutate…

În anumite locuri ale ei (până aici, sună aproape fiziologic) absurditatea este firescul pe care încă nu-l cunoaştem

Doré spunea: „Am o răbdare de bou”. În ce mă priveşte, nici eu  nu mă pot lamenta prea îndelung de durata şi încrâncenarea răbdării mele. Însă atunci când ea îmi cam slăbeşte (pentru că mi se întâmplă şi sincope de… răbdare), bineînţeles că par un viţel conştient de faptul că poate să ajungă bou.

Perioada numită de tranziţie spre economia de piaţă (capitalism) este una în care cel puţin noi, pruto-nistrenii, în majoritatea-ne, avem un sentiment al eşecului, şi în plan individual, şi în cel social-statal. Şi tranziţia va dura atât, cât va fi necesar ca această majoritatea omenească să abandoneze slinosul sentiment al eşecului, fiecare component al respectivei majorităţi având ce face, – având munca şi îndârjirea de a ieşi din incertitudine şi umilinţă.

În domeniile artelor, numai un ins înnebunit de orgoliu nu ar găsi consolare (…confortabilă?) într-o mărturisire din 1945 a lui Camus: „De fapt, sunt un om mediu + existenţa. Valorile pe care aş simţi nevoia să le apăr şi să le ilustrez astăzi sunt valori medii”.
He! Camus – om mediu… dar ceilalţi, care s-ar consola cu confesiunea lui, cât mai au pentru ca să ajungă la media autorului „Străinului”?...

O! de multă vreme, poate că chiar de ani de zile (şi nopţi), nu am avut prilejul să citez din Stendhal, însă azi îl prind într-un punct forte, pe lângă care nu pot trece, fără să transcriu următoarea cumpănire lucidă: „Nu voi fi făcut nimic pentru fericirea mea personală câtă vreme nu mă voi fi obişnuit să fiu prost văzut în inima altora”. (Dacă aceştia au totuşi inimă… De multe ori – nu o au…)

Voinţa este, concomitent, şi provocare de durere şi înăbuşire de durere. Dar nicidecum – completă anihilare a acestei dureri, ci doar înăbuşire a ei, mod de a o face suportabilă, pentru a-ţi putea aplica energiile întru atingerea scopului pentru care ai nevoie de voinţa respectivă.
Chiar că, în acelaşi timp/ concomitent, pe o durată egală: şi autoflagelare (sufletească) şi  înăbuşire a durerii, voinţa…

Fapt mărunt: ieri, cumpăr de la piaţă un cap de porc, pentru răcituri (sărbători de iarnă pe vechi). În troleibuz, un cetăţean mă întreabă aşa, în mod proto-nistrean, de-a limbă lată: „Da şi, mănâncă şi pictorii?” M-o fi văzut el pe vreun colţ de ecran TV, luându-mă de ceva vecin literaturii…
Ei bine, faptul e mărunt, dar capul a fost coşcogea: 9,5 kg. „Cu tot cu limbă şi griiri”, cum mi l-a recomandat măcelarul.

Amintiri despre Uniunea Sovietică: pentru a-mi conserva căldura, umblu înveşmântat într-un halat oriental, pe care mi l-au dăruit nu mai ştiu în ce localitate în Uzbekistan acum destui ani. De fapt, am trei asemenea cadouri. Cu unul din ele l-am fericit pe Victor Dumbrăveanu, altul a plecat undeva la ţară. E o haină pe cinste: pânză de calitate, căptuşită cu vată, probabil. Ţine cald şi îţi asigură exotica ce predispune, precum am spus, la amintiri friguroase despre Uniunea Sovietică.

Al. Blok „mă susţine” în a nu-i răspunde unui ins-scriitoraş slăbănog şi clătinător alandala ca un mădular vlăguit. „Mă voi strădui să uit… tot acest smârc, pentru a deveni om şi nu o clocitoare de ură…”, zicea rusul, parcă vizându-l pe râsul „nostru”…

12.I.1995

De la pergament – la cel mai fin lemn (rebusistic vorbind), care nu este altceva decât fila de hârtie, pe care de ce nu aş mai reţine câteva detalii din călătoria la Pergam, străvechi polis elen de la care vine şi numele de pergament? Procesul de preparare a acestui material pentru scris ţine de sec. II î. e. n. din piei de vite cornute. Apoi, faimoasa bibliotecă din Pergam, ce avea circa 200 de mii de cărţi, concurându-şi Mama-Bibliotecă, aflată în Alexandria.

(Imaginaţia mea reface destul de clar topografia celebrelor ruine ale Pergamului; îmi amintesc începuturile de ameţeli ce te iau, când priveşti pantele prăpăstioase dinspre nord şi nord-vest…)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu