5.I.1995
Pe anumite tronsoane ale
ei, ce tristă e viaţa. Tristă până la disperare. Înveninarea existenţei este
dublată de înveninarea conştiinţei care îţi spune că ai dreptate în ceea ce
priveşte tristeţea, disperarea, înveninarea… (Dar nu cred că e bine să constat
acest lucru chiar în 5 ianuarie, care nu e totuşi una din cele mai sugrumătoare
zile din biografia mea…)
Ce revelion înfricoşător
pentru ruşi şi pentru mulţi dintre noi. La Duşanbe , zece ruşi, angajaţi la ambasadă,
militari, au murit otrăvindu-se cu şampanie. „С новым годом!” („La mulţi
ani!”), ciocnesc paharele, şi – sfârşitul! Un semn, şi acesta, al atitudinii
lumii faţă de militarismul rus. Păcat de victime… Prima dintre ele a fost o
doamnă de 34 de ani… Apoi, la frontierele Tadjikistanului cad în ambuscadă mai
mulţi grăniceri ruşi, zece dintre ei fiind ucişi. Musulmanii îşi manifestă
cruzimea, decapitând corpurile… În ce sălbăticie de ev trăim? Şi cât vom mai
trăi? Câinii de pripas sfâşie trupuri de oameni, oameni-câini decapitează alte
trupuri. Tinere, poate că nevinovate, însă trimise cu misiune de cotropire de
politicienii criminali ai acelei ţări demente, care este Rusia jandarmilor şi
ucigaşilor.
Impresie de lectură: în
subtextele „Caietelor” lui Camus, în special în pasajele ce se referă
nemijlocit la destinul său, disperarea mi se pare prezentă sub formă de…
pantomimă. Doar gesturi oprimate de teama de a nu izbucni în urlet. De fapt,
Camus nu izbucneşte, nu urlă niciodată, chiar şi atunci când
disperarea-pantomimă se desprinde de condiţia sa de gest, ajungând şoaptă sau
cuvânt dur; dur, dar ne-urlat, precum în acest exemplu: „…trebuie să plăteşti
şi să te spurci cu abjecta suferinţă omenească. Universul murdar, dezgustător
şi vâscos al durerii”.
Posibil să fie o constatare
ridicolă de moment, însă mai să cred că recitirea „Caietelor” camusiene în
fiece zi de naştere a mea ar trebui să-mi devină tradiţie personală. „Caietele”
nu consolidează, nu îmbărbătează, ci, pur şi simplu, te învaţă cum să te menţii
la linia de plutire a unei dispoziţii sufleteşti pe care o poate avea, în atare
zi, un om alde mine, care ştie că deja alunecă pe cealaltă pantă şi nu ar vrea
să alunece prea repede, pentru ca să aibă, totuşi, răgaz să ajungă la ceva mai
multă durabilitate în ceea ce are să facă, să scrie. Sau poate că mesajele de
vânătăi interioare ale acestor „Caiete” te învaţă să contempli fără nelinişte
excesivă cum peste adâncurile oarecum tulburi ale sufletului pluteşte tremurător
propriu-ţi colac de salvare… (Aici, în final, nu ar exista oare o premisă de
haiku?...)
E de presupus, cu mai multă
înclinaţie spre afirmativ, că nu există înţelepciune fără monotonie. Exemplul
cel mai concludent: imensitatea înţeleaptă a „Bibliei”. Înţelepciunea, atât cât
apare ea într-o „postată” intelectuală, existenţială, istorică, e totdeauna
parte componentă din Odiseea şi Iliada conştiinţei de sine a spiritualităţii
umane, iar Iliada şi Odiseea sunt modele sui generis de împovărătoare monotonie
de caravană ce poartă averi incomensurabile.
Pe parcursul lecturilor de
ultimă oră găsesc foarte multe exemple care s-ar fi pretat pentru eseurile
tematice deja scrise, să zicem – pentru cel intitulat „Lumină lină”, fişele
pentru el fiind adunate în plicul cu genericul „Apus”. Mă mai gândesc că
viitoarele extrase, de aici în acolo, s-ar preta pentru o addenda tematică,
plasată după fiecare eseu, sau în finalul volumului. Mi se par interesante cele
aflate prin cuprinsul cărţilor, extrase din orizonturile fulgurante,
scânteietoare ale vieţilor diverselor personalităţi.
Albert Camus reproduce
întâmplarea cu Jarry în agonie, pe care cineva îl întreabă ce îşi mai doreşte.
„O scobitoare”, reuşi să spună scriitorul şi, după ce obţine beţigaşul de
umblat printre dinţi, îl bagă în gură şi moare satisfăcut. Lecţia dură a
acestui caz anecdotic e cutremurătoare, vrând parcă să spună: iată valoarea
vieţii omeneşti…
E de crezut că această story îi vine ca mănuşa modului de a fi
celui care a fost Alfred Jarry (1873-1907) despre care enciclopediile spun cam
următoarele: „Par ses attitudes de dèfi et ses actes de négation (qui marquent
sa vie), il annonce dada, le surréalisme et le thěatre de l’absurde”.
Dacă e să-mi mai amintesc
ceva din periplul meu la Efes ,
pe acolo a peregrinat şi Timotei, căruia Sf. Apostol îi expediase a doua
Epistolă, în prima scriind: „Când am plecat în Macedonia, te-am îndemnat să
rămâi în Efes, ca să porunceşti unora să nu înveţe o altă învăţătură” (1-3.).
Cei care caută adevăratele,
sau doar mimatele, falsele izvoare/ porniri ale postmodernismului să se fi
oprit şi la un principiu al lui Flaubert, care e (reprodus de Camus) următorul:
acceptarea ironică a existenţei şi prefacerea ei completă prin artă. „Nu ne
interesează să trăim”. (Apăsând pe clapa ironiei, am putea zice că pe unii
postmodernişti extravaganţi nu-i interesează
să creeze, ci fac şi ei ce pot – bizarerii.)
O! astăzi critica literară
nu se mai teme că ar putea fi considerată literatură, sau chiar caută să pară
sau să fie aşa ceva, literatură propriu-zisă. (Vezi momentul ce vine la temă
din dialogul meu cu Laurenţiu Ulici: „L.U.: Ideea de a face literatură şi nu un
gen sau altul literare este una de tip postmodern. Deci, eu nu scriu proză, nu
scriu poezie, nu scriu critică, ci scriu literatură. L.B.: Laurenţiu Ulici
scrie în continuare critică sau a trecut şi el la literatură în accepţie
postmodernă? L.U.: …cred că nu este rea ideea să scrii şi literatură
postmodernistă”.)
Dar, domnilor postmodernişti,
au existat şi timpuri când criticii se respectau ceva mai mult. Citez din
„Caietele” lui Camus: „De teama de a nu fi taxată drept literatură, critica de
artă se străduieşte să folosească limbajul picturii, şi tocmai atunci devine
literatură. Trebuie să ne întoarcem la Baudelaire. Transpunerea
umană, dar obiectivă”.
Un motiv de speranţă întru
mai bine şi mai bună înţelegere pentru viitor e şi faptul că viaţa altora
(chiar şi a celor care o duc şi mai anapoda decât noi, lucru despre care nu
avem cum şti), deci e şi faptul că viaţa altora ni se pare mai aranjată, mai
solidară şi consolidată ca familie, mai… Adică, de ce nu am spera că
mâine-poimâine strângem şi noi cumva cioburile vieţii noastre de familie, le
chitim, le aranjăm să fie (relativ) bine? Eh! Pe când viaţa celora ce ni s-ar
părea bună de luat ca exemplu nu că cioburi, ci sticlă pisată e… Şi totuşi,
această falsă părere, chiar conştientizată ca atare, îi face pe mulţi să
renunţe sau să amâne deznodăminte radicale… O! şi-apoi în toate astea există o
doză de couardise/ poltronnerie
întreţinută de gândul la o inevitabilă perioadă de disconfort pe întregul
portativ existenţial.
11.I.1995
Nodul balcanic nu e deloc
asemănător nodului gordian… Conflicte militare – în vreo 60 de regiuni ale
pământului. Atâtor nenorociţi nu o dată norii li se par colete paraşutate…
În anumite locuri ale ei
(până aici, sună aproape fiziologic) absurditatea este firescul pe care încă
nu-l cunoaştem
Doré spunea: „Am o răbdare
de bou”. În ce mă priveşte, nici eu nu
mă pot lamenta prea îndelung de durata şi încrâncenarea răbdării mele. Însă
atunci când ea îmi cam slăbeşte (pentru că mi se întâmplă şi sincope de…
răbdare), bineînţeles că par un viţel conştient de faptul că poate să ajungă
bou.
Perioada numită de tranziţie
spre economia de piaţă (capitalism) este una în care cel puţin noi,
pruto-nistrenii, în majoritatea-ne, avem un sentiment al eşecului, şi în plan
individual, şi în cel social-statal. Şi tranziţia va dura atât, cât va fi
necesar ca această majoritatea omenească să abandoneze slinosul sentiment al
eşecului, fiecare component al respectivei majorităţi având ce face, – având
munca şi îndârjirea de a ieşi din incertitudine şi umilinţă.
În domeniile artelor, numai
un ins înnebunit de orgoliu nu ar găsi consolare (…confortabilă?) într-o
mărturisire din 1945 a
lui Camus: „De fapt, sunt un om mediu + existenţa. Valorile pe care aş simţi
nevoia să le apăr şi să le ilustrez astăzi sunt valori medii”.
He! Camus – om mediu… dar
ceilalţi, care s-ar consola cu confesiunea lui, cât mai au pentru ca să ajungă
la media autorului „Străinului”?...
O! de multă vreme, poate că
chiar de ani de zile (şi nopţi), nu am avut prilejul să citez din Stendhal,
însă azi îl prind într-un punct forte, pe lângă care nu pot trece, fără să transcriu
următoarea cumpănire lucidă: „Nu voi fi făcut nimic pentru fericirea mea
personală câtă vreme nu mă voi fi obişnuit să fiu prost văzut în inima altora”.
(Dacă aceştia au totuşi inimă… De multe ori – nu o au…)
Voinţa este, concomitent,
şi provocare de durere şi înăbuşire de durere. Dar nicidecum – completă
anihilare a acestei dureri, ci doar înăbuşire a ei, mod de a o face
suportabilă, pentru a-ţi putea aplica energiile întru atingerea scopului pentru
care ai nevoie de voinţa respectivă.
Chiar că, în acelaşi timp/
concomitent, pe o durată egală: şi autoflagelare (sufletească) şi înăbuşire a durerii, voinţa…
Fapt mărunt: ieri, cumpăr
de la piaţă un cap de porc, pentru răcituri (sărbători de iarnă pe vechi). În
troleibuz, un cetăţean mă întreabă aşa, în mod proto-nistrean, de-a limbă lată:
„Da şi, mănâncă şi pictorii?” M-o fi văzut el pe vreun colţ de ecran TV,
luându-mă de ceva vecin literaturii…
Ei bine, faptul e mărunt,
dar capul a fost coşcogea: 9,5
kg . „Cu tot cu limbă şi griiri”, cum mi l-a recomandat
măcelarul.
Amintiri despre Uniunea
Sovietică: pentru a-mi conserva căldura, umblu înveşmântat într-un halat
oriental, pe care mi l-au dăruit nu mai ştiu în ce localitate în Uzbekistan
acum destui ani. De fapt, am trei asemenea cadouri. Cu unul din ele l-am
fericit pe Victor Dumbrăveanu, altul a plecat undeva la ţară. E o haină pe
cinste: pânză de calitate, căptuşită cu vată, probabil. Ţine cald şi îţi
asigură exotica ce predispune, precum am spus, la amintiri friguroase despre
Uniunea Sovietică.
Al. Blok „mă susţine” în a
nu-i răspunde unui ins-scriitoraş slăbănog şi clătinător alandala ca un mădular
vlăguit. „Mă voi strădui să uit… tot acest smârc, pentru a deveni om şi nu o
clocitoare de ură…”, zicea rusul, parcă vizându-l pe râsul „nostru”…
12.I.1995
De la pergament – la cel
mai fin lemn (rebusistic vorbind), care nu este altceva decât fila de hârtie,
pe care de ce nu aş mai reţine câteva detalii din călătoria la Pergam , străvechi polis
elen de la care vine şi numele de pergament?
Procesul de preparare a acestui material pentru scris ţine de sec. II î. e. n.
din piei de vite cornute. Apoi, faimoasa bibliotecă din Pergam, ce avea circa
200 de mii de cărţi, concurându-şi Mama-Bibliotecă, aflată în Alexandria.
(Imaginaţia mea reface
destul de clar topografia celebrelor ruine ale Pergamului; îmi amintesc
începuturile de ameţeli ce te iau, când priveşti pantele prăpăstioase dinspre
nord şi nord-vest…)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu