14.VIII.1995
Ah! dragul de Virgil Bulat.
În „Dicţionarul scriitorilor români” citesc despre el, cel încarcerat la vârsta
de 16-17 ani: „Deţinut politic (1956-1964), condamnat la 18 ani muncă silnică
pentru «crimă de uneltire contra ordinii sociale»”. El, cel născut în 1940, la Rădulenii din Nordul
nostru prutonistrean!
Şi iată ce scrie N.
Steinhard în dramaticul „Jurnal (al) fericirii” (p.145): „Virgil B., cu ochi de
veveriţă, micuţ, tras prin inel de felul lui, iar acum scheletic, oprit în
dezvoltare, căruia hepatita infecţioasă i-a lăsat o piele cerată de nuanţă
verzuie, e puşcăriaş de la 17 ani. Când îi fac cunoştinţă are 25. Privirea,
mişcările, iuţimea, neastâmpărul, gesturile de titirez, setea de cunoaştere,
supărările din te miri ce sunt toate de copil. Ştie de necrezut de multe
lucruri, unele ţin de rubrica enciclopedică a unei reviste de ştiinţă şi
tehnică pentru tineret. Spre pildă, tabloul lui Mendeleev în întregime, pe
grupe, sub-grupe şi perioade, simbol de simbol. (Până a fi arestat, a studiat la Facultatea de Chimie
Industrială a Politehnicii din Timişoara. – l.b.).
Îl învăţ şi eu, împreună cu maiorul Ilie Şerbu (…)
Virgil e pasionat de
existenţialism, despre care a mai auzit; i-l expun, iar şi iar. Îi povestesc şi
piesele lui Ionescu; îl farmecă. Deşi trăieşte izolat de lume, între pereţii
groşi ai fostului fort Jilava, sau ai clădirii tereziene (…) de la Gherla , lui Virgil spiritul
generaţiei şi aerul timpului (încotro
suflă vântul veacului) îi dau antene speciale care îi înlesnesc priceperea
şi îi ajută să ghicească pe sărite”.
În mare, portretul de la
început rămâne acelaşi şi astăzi. Numai că Virgil nu mai e un copil, ci un
tânăr sadea! Da, cu adevărat tânăr. Ah! câţi studenţi basarabeni a aranjat el la Cluj , câtă carte românească
(donaţii) a adus în Prutonistrenia. Om fermecător şi la locul lui ca director
al editurii „Dacia”.
Ar fi păcat să nu aduc aici
şi chipul unei alte celebre cunoştinţe, a părintelui Cleopa (am povestit despre
el în notele de acum un an şi mai bine, când l-am vizitat la Sihăstrie ).
N. Steinhard scrie:
„Părintele Cleopa, spiritualul mănăstirii Slatina, călugăr de origine
ţărănească şi cu reputaţie de sfânt, şade pe scaunul oaspetelui, iar acesta e
pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi
niţel prea supus (însemnări din ianuarie 1955 – l.b.) (…)
Părintele Cleopa, destul de
tânăr (dar la ce vârstă de adânci bătrâneţe l-am cunoscut noi! Abia de se
mişca, barbă albă-albă, peste umăr – o geantă porthartă, în care îşi avea
caietul şi creionul, în baston simplu, din ram de pădure. I-am cerut
binecuvântarea şi ne-a dat-o. – l.b.),
simplu, vorbitor înlesnit, cu privirea blândă, părul, barba şi mustăţile foarte
negre, şi purtare serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la
toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă, dar şi cu vădită atenţie,
reflectând îndelung. (Noi îl căutam mai mulţi, cu Gheorghe Vodă, Petru Ţăranu,
Vasile Spinei şi Arcadie Suceveanu, apoi o familie îndurerată cu un copil
suferind; pe la colţurile casei spre care ne îndreptam îl aşteptat, pentru a se
spovedi, şi nişte tinere călugăriţe pe care le văzuserăm la mănăstirea Văratic.
Făcând cu greu paşi mărunţi, părintele Cleopa ne zicea: „Măi băieţi, măi,
de-amu îs bătrân, nu mai pot, măi băieţi, lăsaţi-mă să mă odihnesc şi eu, măi
băieţi… – l.b.). Codin Mironescu,
Toderaşcu, Pilat, Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu,
Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochi aprigi şi calzi ascultă răpiţi şi se
cunoaşte că au parte de fericire”.
O altă filă: „August 1970.
Mai toţi ce-l ascultă pe cuviosul Cleopa la Schitul Maicilor au trecut în
răstimp prin închisoare ori măcar pe la Securitate (…)
Părintele Cleopa – după ce
a trăit vreo patru ani în pădure (mâncând mai mult rădăcini, neavând
posibilitatea să aprindă focul – fumul ar fi fost reperat, – susţinut de câţiva
ţărani, dar nu pe vreme de zăpadă – urma pe zăpadă ar fi pus organele de
represiune pe drumul cel bun, – vieţuind în bună vecinătate cu fiarele) – e
acum la Sihăstria ,
ca simplu călugăr”.
Greu să-mi scot din minte
cele povestite de Nicolae Balotă atunci, în iunie, în autocarul cu care mergeam
de la staţiunea Neptun spre Tulcea, de unde să luăm vaporul spre Deltă. Convorbitori activi sau pasivi, sau simpli ascultători:
Nicolae Breban, Dumitru Ţepeneag, Damian Necula, dna Balotă etc. Cazul: o
obsesie a lui Nego(iţescu) în celula penitenciarului: se excita erotic la
apariţia ochiului caraliului în vizeta uşii celulei. Nego îi mărturisise astea
lui Balotă, spunându-i că aştepta cu nerăbdare să apară în vizetă conturul
ochiului care, cu genele sale, cu sprânceana sa îi treze asociaţii erotice.
„Acelaşi ochi?”, întreba-se pare-se Ţepeneag. „Nu, oricare ochi al oricărui
caraliu, – răspunse dl Balotă. – Însă Negoiţescu îmi spusese că ţinea cel mai
mult la un ochi verzui, clar. Pe acesta îl aştepta mai mult, când avea să vină
tura respectivului caraliu”.
Cineva parcă ar fi încercat
să spună că aici cam vine vorba de indecenţă, însă discuţia nu mai continuă:
ştiau toţi de pasiunile homo ale exegetului, ale colegului…
Şi iată că la pagina 143 a „Jurnalului fericirii”
al lui N. Steinhard regăsesc pasajul ce ar putea avea legătură directă cu
istorioara de mai sus: „Jilava, camera 13. Teoria lui Nemo (Virgil Nemoianu – n.m) despre Doktor Faustus al lui Thomas Mann. I-o rezum lui Nicolae Balotă
care o ascultă cu mult interes”.
Să fi fost şi Nego în
camera 13?
În fine, mă uimise oarecum
atitudinea participativă a dnei Bianca Balotă întru susţinerea celor povestite
de soţul ei ca ceva în firea lucrurilor (de a fi dezvăluite) în mediul
scriitorilor care şi aşa ştiu destule despre ciudatul lor coleg îndrăgostit de
un ochi apărut în vizeta camerei de închisoare.
Pe baza unei triste
experienţe personale, Wilde conchide: „Viaţa de închisoare te învaţă să vezi
oamenii şi lucrurile aşa cum sunt… Cei de afară se lasă înşelaţi de iluziile
unei vieţi mereu în schimbare. Dânşii se mişcă odată cu viaţa şi contribuie la
irealitatea ei”.