CĂŢEAUA LUI PUTIN

RATING

Societatea americană îşi dozează interesul destul de curios

s-ar putea spune chiar bizar

aşa ceva:

ratigul cu ştiri despre UE e devansat net de  vestea

că lui Putin i-a fătat căţeaua.

DINSPRE ALŢII - SPRE MINE ÎNSUMI

…Cred că am mers spre înţelegerea, mai apoi spre cercetarea avangardismului începând chiar cu prologul acestuia, care poate fi considerat expresionismul german. Am citit atent, ca vrăjit, aş putea spune, autorii emblematici ai acestei fenomenologii care a îmbinat mai multe direcţii în poezia primelor decenii ale secolului XX, din interacţiunile cărora aveau să purceadă futurismul, suprarealismul şi dadaismul.

Bineînţeles, când un poet-debutant-adolescent citeşte pe importanţii autori de până la el, (fie) programatic (ceea ce se întâmplă, de fapt, de mai puţine ori în cazul novicilor), dar, în special, pe cale… natural-bio-spirituală, ca de la sine, adică, junele fiind „orientat” de intuiţie, învaţă de la predecesorii deschizători de drumuri, curente, şcoli. În texte, le remarcă elementele, particularităţile pregnante, exemplare ca esenţe expresive, ca metaforă, formulă, aducere stilistică din condei etc.

Aşa că eu nu aş putea spune cum „am învăţat” (şi) de la poeţii expresionişti germani, ce şi cum simţeam (cât mai obiectiv…), când îi citeam, îi îndrăgeam, apropiindu-mă de abisurile lor („prăpăstiile pân’la creste umblă”, Ricarda Huch), însă acum, peste aproape o jumătate de  secol, pot presupune unele momente/ accente de receptare şi, poate, chiar de germinare în firea mea (firavă) a unora din esenţele acelui discurs avan-avangardist, bazându-mă, să zicem (de ce nu?), pe unele din sublinierile/ evidenţierile pe care le făceam, pe când eram student la anul întâi universitar (1967-1968). E vorba de remarcile/ sublinierile pe care le găsesc în cele două volume „poezia germană modernă – de la stefan george la enzensberger” (chiar aşa: în titlu nu există nicio majusculă), apărute în 1967 la „Editura pentru literatură” – o antologie de Petre Stoica, minunatul poet cu care, la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut, aveam să ne împrietenim, să dialogăm, să ne reîntâlnim întru chef de viaţă şi literatură şi prezenţa căruia e una fremătător-luminoasă, pastelat-păstoasă în jurnalul pe care îl tot scriu de pe la 1969 încoace.

Iată unele din versurile, din sintagmele, din adagiile metaforice subliniate de mine, debutantul în literatură, în antologa respectivă:

 „Tu, care asemenea fructelor, încă nepârguit,/ zilnic de nenumărate ori cazi din pomul mişcării” (Rilke); „Noaptea stau înăuntru./  Atunci se odihneşte secera lunii/ blând argintată, pe umărul meu” (Mombert); „tufe de umbră”; „Ai întins funia, fără s-o legi de nimic”; „Soarele – eu îl ajut să-ţi picteze/ frumuseţea pe ziduri” (Lasker-Schüler); „Furtunile se despletesc”; „Mari solzi de umbră” (Heym); „Picură pe tâmplele tale o rouă neagră –/ Ultimul aur al stelelor prăbuşite” (Trakl); „Ce timpuri sunt aste, în care/ un dialog despre pomi e aproape o crimă –/ o tăcere se închide peste atâtea nelegiuiri” (Brecht). (Astfel erau şi timpurile, de nelegiuiri, în care trăiam noi, în comunism… – l.b.).

Repet: nu mai pot reconstitui sub aspect emotiv, meditativ, „teoretic”, de studiu/ învăţare (de la cei mari) starea mea de cititor şi învăţăcel-adolescent de la finele anilor şaizeci, sec. XX, însă este convingător, cred, faptul că versurile subliniate/ selectate atunci mă (co)interesează şi azi, îmi plac, le consider dintre cele revelatorii în discursul amplu, sumbru-tumultuos al poeziei expresioniste germane, pe când deja scăpăta spre amurg „soarele negru al melancoliei” din romantismul francezului Nerval.

 „Ca sperietori, cocioabe de vânt sunt jefuite” (Weinheber); „şi un iz de miere bătrână porneşte/ şi stăruie în jur neîncetat/ din moartea ei îngrozitor de dulce” (Hausmann); „Lumina şovăie în mlădierea veche,/ Trecând dintr-un tărâm în celălalt”; „Nu peste mult, s-o prăvăli şi vântul” (Loerke); „Nopţi cu plămânii plini de fum”; „Omagii ale nopţii de toamnă, cocori/ Treceau peste copilul iscoadă”; (Eu aş fi fost ca şi cum… debutantul-iscoadă…– l.b.)  „Până în somnul rândunicilor, subţire,/ Se strecură tristeţea luminii-ntr-un târziu” (Huchel). „A mai turnat şi otravă duşmanul, duşmanul prin proprie ţară” (Goes)…

Sau astfel de perle-modele ale miniaturilor poetice cu semnificaţiile esenţializate, dar radiind estetic, artistic perpetuu (de la care presupun că am învăţat câte ceva, dacă e să mă gândesc la frecvenţa unui astfel de gen concetti în propria-mi creaţie, inclusiv, multe, chiar în prima mea carte, apărută în 1976):

Speranţa: „Am mers/ să-mi cumpăr/ o cutioară  cu praline/ Speranţa./ Ghinion: şi preţul lor/ s-a urcat./ Păcat./ Nu-mi mai pot permite/ acum/ luxul să sper” (Peter Hille).

Sau acesta, excepţional, din Brecht:

A se citi dimineaţa şi sera: „Cel pe care-l iubesc/ mi-a spus/ că are nevoie de mine. // De aceea/ îmi port de grijă,/ îmi cercetez cu atenţie drumul/ şi mă tem de fiecare picătură de ploaie,/ să nu mă doboare”.

CU DANIIL HARMS ÎN FAŢĂ

DANIIL HARMS (1905 – 1942)
 
Fac corectura la două volume de poeme, proză şi teatru de Daniil Hars, 
care urmează să apară la o editură bucureşteană. 
Şi cum să rezist eu ispitei de a nu le oferi şi prietenilor mei 
câteva mostre harmsiene? Le public aici. 
L.B.
 

Aerostatul

Daniil Harms,  dosar judiciar

Pentru ca balonul să se-aşeze lângă Kremlin

a fost amenajată o poiană rotundă

rotundă cap-picoare, iar jur-împrejur

e întuneric. O, noapte a balenelor!

1928

Monostih

Plânge sacadat maşina de tocat.

*     *     *
 
Odată Dumnezeu mă lovi în umăr
eu am strigat: vai ce fierbinte e!
şi am sărit în apă să mă răcoresc
să potolesc arşiţa de pe trup.
Şi am rămas în apă să-mi fac rugăciunea
cu murmur de protopsalt
stăteam la soare sub pinul înalt.
 
1931, iulie
 
 
*     *     *
 
În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh
eu ieri stăteam la geam şi-mi aţâţam auzul
pământul îi spunea arborelui: creşti
arborele creştea lent – da totuşi perceptibil ochiului
stând ba golaş ba ascunzându-şi tulpina într-o vază verde
la soare citind insignele bucuriei sale
uneori planetele se mişcau printre stele
iar arborele se înclina fluturând cu cuiburile păsărilor
şapte curcubeie se arcuiau peste arbore
eu am văzut răbojurile ochilor de înger
ele priveau de sus la noi
citind ale anilor numere favorabile
 
1931
 
 
*     *     *
 
Vecino ajută-mă să fac cunoştinţă cu tine.
Fii prima în problema asta.
Eu nu pot pricepe
m-am năucit de tot –
ce doreşti tu?
Cu mine vecina va face cunoştinţă
sau pur şi simplu să privesc uliţa
neluând în seamă cea pasăre străvezie
care zboară din instituţie
nouă servindu-ne de poştă
ducând dorinţele de  la inimă la inimă.
 
1931

Traducere: Leo Butnaru

DIN POEZIA LUMII

Tatiana VECIORKA (TOLSTAIA)

Ispita afişelor (1920)

Lui Aleksei Efimov

I

Se auzi un foşnet sau plescăit de apă.

Cortina curge lent spre înălţime.

Din scenă-adie briză răcoroasă

Spre freamătul din rândurile prime.

II

Introducându-şi în penumbra albastrului parter

Torsul argintat din creştet spre călcâie,

Ea revărsă în sală Folle Arome

De afectuoasă, îmbietoare vanilie.

În binoclu tresare bella dona.

Gata-i să iasă un rănit valet

Care-şi pregăteşte lornionul,

De pluşul hainei ştergându-şi-l atent.

Soţul triplu bărbierit mantaua albă-gri

Şi-o târâie precum birjarul ambulant

Când părăseşte bătrânul restaurant,

Tăcut, mahmur, leit zeul Vulcan,

Gelos pe Venus cea ne-ndestulată

Noapte de noapte, an de an.

III

Pielea de antilopă a pantofilor ascuţiţi

Înţepând blănurile urşilor de Himalaya

Se vor revărsa pe placa scăunelului

Unduirile rochiei de debut.

Cu unghii degenerat-fărâmicioase

Deranjând glazura colanului

Respingând cu cuvânt de glicerină

Asaltul gălbiorilor husari.

IV

În inelul de brocard

Al sumarei rochii

Va trece deşteapta

Şobolăneasă cu nas lung.

Priviţi!

Pufăind rotocoalele liliachii

Ale aromatelor ţigări,

După respectabila coadă aleargă

Fracurile de fontă

Şi frizuri lucindu-şi lacul.

De foame

Se îngreuiază pungile de sub ochi:

Spre-a smulge din gura pomădată

(Peşteră în care răsună ecoul creierului)

Ghimpele pupicului.

V

Ochii mijindu-şi liniştit

până spre margini străbate estrada.

Desface o fiţuică, din multe

dar o aruncă, fără-a  descifra.

Zdruncinat ca un automobil

gata să-şi înceapă goana

cu limba va nevolnici

sala cu oameni, gloata.

ESCORTA DE COLIBRI

Escorta de colibri

În memoria mamei

De obicei, Pasărea Raiului este escortată de un stol de colibri

să n-o atace cumva vultanul. Nu zâmbiţi: în cer

stolul de colibri este precum un banc de piranha în Mississippi.

Cu incredibilă abilitate şi hărnicie de luptătoare

măruntele păsăruici pur şi simplu se năpustesc la vultanul răuvoitor

şi, câte doi-trei-patru colibri laolaltă, îl înşfacă de câte-o pană

smulgându-i-o.

                        Vă daţi seama – un vultan jumulit

nu se mai ţine în zbor

căzând, rostogol, de pe un nor

                                                 pe alt nor

până ajunge la pământ

unde îl aşteaptă deschisă gura iadului păsăresc

în vreme ce Pasărea Raiului

escortată de un brav stol de colibri

îşi urmează calea spre – fireşte – rai

unde adună pai cu pai

pentru cuibul său simplu de

ţărancă a păsărilor.

4.V. 2016

Ora 00.12

MAPAMOND. DIN CELE MAI FRUMOASE POEME

Traducere, prefaţă, tabel cronologic şi note de
Leo Butnaru

Anna AHMATOVA

 

 

Muza

Când aştept venirea ei, târziu, în noapte,

Mi se pare că viaţa de-un fir de păr atârnă.

Ce sunt onoruri, tinereţe, libertate

În faţa musafirei cu flautul în mână?

Şi iată intră. Aruncă pledul de pe mine,

Mă priveşte atent cu ochii ca de zeu.

O întreb: „Tu i-ai dictat lui Dante terţine

Despre Infern?” Ea îmi răspunde: „Eu”.

1924

Profeţie

Am văzut acea coroană-acoperită cu aur...

Astfel de cunună nicidecum nu râvnesc!

Pentru că ea a căzut în mână de fur

Şi că ţie deloc nu-ţi merge, gândesc.

Încordat arcată din ramuri de mărăcine

Deasupra-ţi va luci coroana nepotrivită.

Nu e grav că stropii de sânge ca mâine

Îţi va răcori fruntea moleşită.

1924

Traducere de Leo Butnaru

MAPAMOND. DIN CELE MAI FRUMOASE POEME

Marina ŢVETAEVA

*      *      *

În fatalele sorţii foliante

Pentru femeie nicicând nu există

Ademenire. – Ars amandi

Pentru femeie – întregul pământ.

Inima – a otrăvurilor de iubire

Otravă – mai fidelă ca toate.

Încă din leagăn, femeia

Poartă-a oarecui fatale păcate.

Ah, e departe până la cer!

Buzele – apropiate-n beznă şi vânt...

– Doamne, nu judeca! – Tu nu ai fost

Femeie pe pământ!

29.IX.1915

*     *     *

Cu năvalnica tandreţe – mai apoi,

Curând de la toţi voi pleca, –

Şi tot mă gândesc căruia din voi

Blana de lup îi va rămânea,

Cui – pledul plin de alint

Şi bastonaşul subţire cu ogar încrustat,

Cui – brăţara-mi de argint,

Cu peruzea – praf presărat...

Şi toate bileţele, şi florile toate,

Pe care nu am cum le păstra...

Şi tu – ultima rimă a mea,

Ultima mea noapte!

22.IX.1915

Traducere de Leo Butnaru