UNUL DIN AVANGARDIŞTII POEZIEI RUSE

S-a născut la Petersburg într-o familie de evrei rusificată, tatăl său fiind medic în anatomia patologică, doctor în medicină. Bunicul pe linie maternă, şi el medic de renume, era fiul unui rabin din Chişinău. În anul, împreună cu mama, emigrează la Paris. Din 1921, participă la întrunirile „Camerei poeţilor”, sub egida căreia îşi publică prima carte, „Haita celor fideli”, în care se resimte influenţa akmeistului Nikolai Gumiliov. În perioada 1923-1924, face parte din grupul „Peste” („Через”), unul din protagoniştii căruia era avangardistul radical Ilya Zdanevici. A mai fost membru altor câteva asociaţii ale scriitorilor ruşi emigranţi. A lucrat contabil la o companie chimică, patronul căreia era unchiul său.

A mai editat cărţile de poezie „Devotament” (1925), „Jeluire şi triumf” (1939), „Veste” (1957) şi „Inima” (1965). Unele din poemele sale au intrat în antologia „Ancora”, realizată de G. Adamovici şi M. Kantor (1936).

În 1946, a solicitat cetăţenie sovietică. Nu cu mult înainte de moarte, trece la budism.

PETERSBURGUL MEU

Petersburgul meu, cunoscute-mi sunt cocioabele,

Putoarea măruntaielor tale în putrefacţie –

Mai dragi sufletului, decât poveştile înţelepţilor.

Cu lumina felinarelor albăstrui

Mi-ai alinat sufletul.

La ropotul de potcoave, prin ninsoare, prin ploaie,

Răspundea ţocăit pe scări de la intrare

Ce-auzul mângâia.

În ritmurile lor speranţa era fremătătoare.

1913

ÎN MEMORIA LUI ALEKSANDR BLOK

Pocalul s-a spart.

Buzele necunoscutei sunt vopsite.

Şi brusc se sting luminile

În oglinzile neliniştite.

Calea laptelui s-a scurs. Gerul

A ars aburii de vin. Zăpada nopţii

A învăluit oraşul atât de trist.

Întinsul stepelor se extinse-n spaţii.

În cerul groaznic – fulguraţii aprinse,

Orbesc ochii. Stinsă pară.

O iapă dementă bate cu copitele

Ca-ntr-o tobă tătară.

1921

AUTOBIOGRAFIE

(versuri fără metrică)

Lui Serghei Şarşun

M-am născut la Petersburg.

Am fost prins de serviciul militar (dar nu voluntar,

ci prin recrutare obligatorie).

Sunt fricos, aproape neinteresant.

Nu mă bucur de succes.

Mă gândesc ca, pentru ameliorarea sănătăţii,

să înghit untură de peşte.

I.1924

DISCUŢIA AUTORULUI CU SINE ÎNSUŞI

Precum prorocul însingurat în suferinţă,

Încântat, însă neajutorat, în faţa sa

Îşi imaginează tineri perfecţi întru ideal,

Astfel şi tu, Aleksandr, enumeri

Nume pluricomplicate, la hurtă

Încredinţându-le versurilor.

Eu o doresc atât de mult, o visez,

Vreau dragostea mea să-i încredinţez.

Şi bălmăjeşti şi bombăneşti. O fi adevărată

A vieţii astea sălbatică garoafă?

Dar ajunge. Vântului: ga-fa!

Deci tu – nu-i aşa? – cheamă-l pe Aleksandr.

Gust sărat. Chiar dacă nu-ţi mai aminteşti.

Parcă-a fost să fie? Vezi, nu vezi.

Poate, vântul. Singuratic! Ţine minte:

Vei ieşi la drum de unul singur.

Eu sunt asemenea fiarelor virgine.

Şi cred neabătut în dragostea ta.

II.1924

*      *      *

Corifeul apare-n faţa corului.

Bucurie, fraţilor! Daţi drumul imnului.

Se scutură foşnetul discuţiilor.

În şir dublu, lucesc dinţii solistului.

LOCAL PENTRU POEME

Între două măşti

Poezia nu mă lasă să-mi întrevăd viitorul.

La ce bun zice să te vezi cum te stingi

sau doamne fereşte chiar mort?

Ce plăcere să-ţi vezi masca mortuară

secondată de ultimul ort?

…Azi

la oglindă

în faptul dimineţii

m-am surprins că mă bărbieresc cu mare atenţie

de parcă nu care cumva de pe obraji

să-mi răzuiesc şi poezia – această

străvezie mască a vieţii…

Karaoke de Dobrogea

În Babadag

turnul geamiei îşi zice vechiul karaoke de muezin.

Îmi amintesc de McLuhan:

mediul este mesajul…

Îngăduitor

Dumnezeu e atât de îngăduitor, încât

îi iartă până şi pe cei care îi rostesc

sau îi scriu numele cu greşeli.

                                              În genere

Dumnezeu nu se amestecă în chestia asta

cu scrisul – la o adică

Atoatecreatorul nu e un învăţător zelos de clase primare

care

serile

corectează teancuri de caiete.

Şi nici consilierii Săi nu se întâmplă să spună

să zicem

despre poeţi sau prozatori:

– Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce scriu!

Senzaţie sănătoasă în lumea bolnavă

Chiar în această lume

pe care unii

inclusiv filosofi

o consideră bolnavă

poţi trăi liniştitoarea senzaţie de imensitate

dublată de senzaţia că – uite

stai tu aşa

relaxat în imensitate

şi priveşti atent

foarte atent cum

timpul le vindecă pe toate…

Finalul inexistent

Ce uriaşă deosebire între lacul lebedelor – şi lebedele lacului!...

Ca între balet – şi tigaie

ca între balerina primadonă – şi friptura şătrarilor

ca între puci – şi spaţiile ex-sovietice…

Într-adevăr

ce delimitări de adevăruri între lacul lebedelor –  şi lebedele lacului

deosebire mai uriaşă decât

între acarul Păun – şi poetul Galaicu-Păun

între ei doi – şi o pereche de păuni ce procreează frumuseţi iluzorii

(îţi poţi imagina până şi ouă de păună încondeiate la Paşte –

pentru că de ce ar fi doar Paştele cailor

nu şi Paştele păunilor?...)

Ce diferenţe uriaşe între diferenţele dintre lucruri

fiinţe

şi arta care pot – sau nu pot deveni artă

pentru a confirma fantastica diferenţă dintre poem

lacul lebedelor – lebedele lacului – balet – tigaie – primadonă –

puci – ex-URSS – acar – poet în carne şi oase –

ouă – Paşte –… şi acest final atât de diferit de

alte o mie şi unu finaluri ale acestui poem deosebit chiar de el însuşi –

ca oaia – de miel

încât îţi vine să cânţi: unde te duci tu mielule

unde te duci tu poemule?...

Ca să auzi aproape optimistul răspuns:

                                                              Spre

inexistentul final mergem domnule…

O, nu, nu!

Concurs Miss World.

Parcă – adevărat, frumoase, – sute de fiice ale Irodiadei,

în juriu – Irod.

O, nu, nu,

nu atare frumuseţe va salva lumea!

Recitind Gogol

Serile

în cătunul de lângă Dikanka

ici-colo pe la porţi

în bătaia craiului nou

de la slănina cinei

lucesc feeric buzele duduilor

şi feciorilor.

De altfel

ca şi prin Transilvania…

Alarmă aeriană

Nu este exclus că

dacă azi

din cer ar cădea, abundent, mană

cineva ar declanşa alarma aeriană…

Realitatea de facto

Ar reieşi că

predestinat

realitatea e ceva comun – o fenomenologie

un teritoriu ceva.

Însă nu e chiar aşa

adică realitatea nu e ceva comun

odată ce oarecine o mai drege cu un vis

o tămâiază cu marijuana

o diluează cu o iluzie

cu ceva subconştient

cu o pală de irealitate…

Iar cu adevărat complicat e când

în această realitate

ce ar trebui să fie – predestinat – comună

unul intervine cu ceva filosofie

altul cu poezie

ca şi cum personalizând-o

ba chiar – pardon – privatizând-o…

Valeri PROKOŞIN: Poezie şi dramatism

Bacalaureat – 77

am visat-o pe prima mea învăţătoare

lidia sergheievna diacikova

ea stătea culcată în pridvorul de lemn al şcolii

tânără goală roşcată

printre flori bătute de steluţe-vinete zise şi ochiul-boului

şi gherghine însângerate

cu picioarele bronzate larg desfăcute

strângând la piept jurnalul clasei

şi zâmbindu-ne nouă zâmbindu-ne nouă şi zâmbind

viitorii mei colegi de clasă

apropiindu-se pe rând de ea

şi împreunându-şi mâinile luntriţă

asemenea chinezilor şi japonezilor

se înclinau şi săltând de la podeaua pridvorului

aruncându-se încrezători în afundul vaginului cu pubisul ras-luciu

al primei lor învăţătoare l. s. d.
Valka Serdţev – cel mai înalt băiat

cu ochi feteşti de culoarea mării

sub forma şcolară purtând cruciuliţă

în zile de odihnă mergând cu bunică-sa la biserică

hăt la patru kilometri depărtare de casă

a doua zi după balul de absolvire a şcolii

s-a zdrobit cu motocicleta cu ataş care-i fusese făcută cadou
Petea Malkov – grăsanul cu ghiozdan

îmbuibat cu sandviciuri cu somon

a devenit un magnat petrolier undeva în siberia

la mii de kilometri depărtare de casă

iar părinţii săi destul de înstăriţi

în fiece seară verifică coşurile de gunoi

căutând în ele sticle goale de bere

şi cutiile de metal „Coca-cola” sau „Otvertka”

precum o făceau până la moartea fiului lor

şi după

Vovka Kapîşev – parcă tătar parcă udmurt

pe chip cu surâsul de şarlatan al lui Buratino

s-a spânzurat la nici 23 de ani împliniţi

din cauza unei iubiri neîmpărtăşite reciproc

faţă de maistrul de schimb anatoli stepanovici agheşin

iar în ajunul sinuciderii

el apăru gol în stradă

alergând dintr-un capăt în celălalt al ei

unii presupunând că o face din rămăşag

alţii zicând că pur şi simplu s-a ţicnit

iar după 7 sau 8 ani trecuţi după aceia

noi beam bere în cafeneaua de vară

dar poate că ar fi trebuit… să încerc

zise a. s. a. (maistrul) rânjind în halbă

după care privindu-ne adăugă mă-sa-n c.

poate că chiar mi-ar fi plăcut
Igor Burîghin – se alcooliza-se murind la 33 de ani

din întreaga lui viaţă şcolară

memorie nu a reţinut decât un singur episod

trupul său prăvălindu-se în curtea şcolii

POEME DIN "DISCOBOLUL"

Leo BUTNARU

La poarta cetăţii

…Când trecusem pe lângă idealul polis grecesc

la poarta lui închisă văzui un grup de inşi care lăcrimau

unii chiar plângeau în hohote.

I-am întrebat ce li s-a întâmplat

iar unul

(probabil mai marele înlăcrimaţilor)

spuse tânguios:

„Platon ne-a alungat din cetate…”

„A-a, sunteţi poeţii!”, zic eu.

„Nu, prozatorii”, preciză necăjitul.

Pe scurt

când mă întorceam de unde fusesem plecat

la respectiva poartă închisă

văd parcă acelaşi

sau parcă alt grup de înlăcrimaţi.

Intrând din nou în vorbă

aflai că de data aceasta erau filosofii…

Trunchiul din Copou

Nu există o altă variantă:

odată şi odată

se va sfârşi şi teiul lui Eminescu din Copou.

Probabil

tulpina îi va fi tăiată segmente

în ideea de a fi repartizate pe la muzeele de literatură

sau pur şi simplu de patriotism.

Atunci ar putea apărea un moment ce dă de gândit: pe

trunchiul proaspăt retezat

să urce vrun mititel – o furnică

sau o vaca-domnului întâmplătoare

care

în câteva clipe

alergând mărunt-mărunt

să treacă peste cele cam cinci sute de inele cu

de-or trece anii….

Din metropolă

Uneori se întâmplă să mai şi ies

din metropola sufletului meu

în provinciile din jurul său – Bucureşti

Moscova

Paris

Chişinău…

DADA 100: Francis PICABIA - Poeme

Guri

Azurul face corpul tău fildeşiu

Dragoste la două mâini

Dormi

Prietenul meu iubit

În fiecare seară pe pieptul

Dragostei noastre.

Ce

Acolo împreunând pământuri plutitoare

dăinuie dorinţa mea.

Mesager cu mica viteză a ardeziei

vătuită cu nea albă

bunele lucruri ale iernii evadează

în stelele ca nişte clopote dăngănitoare.

Sunaţi din zgomotoasele mumiilor gâtlejuri

ca nişte nori obscuri.

Toate zilele

Noaptea e lucitoare ca foile de sticlă

Am înţeles

Frunzele sunt acoperite de nori

O nouă aventură

O noapte cu totul nouă

Agitată în aer precum cârja

Infirmului

În casă eu stau pe o mică scară.

Fericire

Eu vreau ca obiectul

Precum alcoolul păgân

Să penetreze stomacul raţiunii

Şi cântecul cocoşului

Să blesteme soarele

Zăbava diavolului

Capricii ce fericire

Sunt bine mersi

La voia-ntâmplării.

Muşuroaiele gazonului

Inteligenţa dragostei

ca şi cum nu ar fi nimic.

Voi încerca fără cochetărie

dragostea foamei

şi a descuamării

de nestrăbătut.

Orbul

Iluzia noutăţilor

ca a peisajelor

minunate

se aseamănă amanţilor şi amantelor.

Acesta e sistemul nervos

al imaginaţiei personale

a plăcerii de a încerca

imposibilul.

Neant

Formele universului senzual

participă la voinţa stăvilită.

Forme mistice

fără inteligenţă

ca şi matematica

sunt unele în braţele celorlalte.

Anecdotă

Vedeţi voi, eu sunt nebun de a-mi imagina

Sunt un om cu degetele agile

Care vrea să taie firul vechilor pedepse

Falsele pliuri ale creierului meu anxios

Istorii în arabescurile amintirilor

Eu nu sunt fericit că în largul mării

Cineva merge mai departe

Pe valurile anonime.

Telegraful fără fir

Boala mea îmi ascultă inima

Butonul închis al bucuriilor pierdute

Jucăuş vreau să mă adumbresc în braţele

Frumoasei mele mame

Amintindu-mi cerul albastru

Unde m-aş putea ghemui

Trebuie să încercăm a uita totul

Agonia lumii învălmăşite

Eroii care se învârt

Hidoasele valsuri ale războiului

Într-o atmosferă enigmatică

Şi tainică.

Oxigenate

Fecioara aluziilor neliniştitoare

Preotul a fugit în Tahiti

Unde un porumbel heliotrop

M-a enervat la masa cu trabucuri engleze

În braţele mele un vraf enorm

Încoronat de muşte

Alunecă tramvaiul mamei sale

Duduile varsă cocteiluri purpurii

Peste gura sa.

ANCHETA DE VACANŢĂ A „ROMÂNIEI LITERARE”

– Evocaţi în aproximativ 2000 de semne o vacanţă memorabilă pe care aţi petrecut-o.

Ar fi mai multe. Iar aici o invoc/ evoc pe cea de la sfârşit de august, început de septembrie 1987.

Perestroika. Pentru prima oară ni se permite să trecem frontiera Uniunii Sovietice. Să ieşim în lume. Cum, unde?

Treceam de acasă – acasă! Cum spusese Nichita Stănescu în septembrie 1976 din pridvorul conacului lui Alecu Donici, de pe lângă Orhei.

În fine (ca început!), puteam ajunge în Ţara Noastră, România.

Tineri scriitori şi prieteni. Eram împreună cu Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu şi Teo Chiriac, azi – nume de referinţă în scrisul românesc. Nu doar ca poeţi şi prozatori, ci, primii doi, ca director şi redactor-şef ai revistei „Contrafort”, iar Teo – redactor-şef la noua „Revistă literară”, publicată de Uniunea Scriitorilor din Moldova.

Pentru prima oară la Bucureşti, Constanţa, Mamaia!

Pe 4 septembrie, în metropola românească, în casa actorului şi scriitorului Arcadie Donose, născut, în interbelic, între Nistru şi Prut, l-am cunoscut pe celebrul regizor de cinema Ion Popescu-Gopo. Dar şi pe colegul care, nu peste multă vreme, avea să ajungă şi el renumit, Matei Vişniec. Tot atunci, am făcut cunoştinţă cu Daniela Zeca, azi Buzura. Iar cam după două săptămâni, de la radio „Europa liberă”, aflam că Matei rămăsese la Paris, în exil.

Daniela Zeca, Matei Vişniec, Leo Butnaru, Teo Chiriac, Zinovia Butnaru,
Arcadie Donose. Bucureşti, 4 septembrie 1987

Ne întorceam la Chişinău cu cărţi, cu discuri de la „Electrecord”. Cu speranţa tot mai sigură că Uniunea Sovietică va cădea, se va destrăma. Şi că noi, la dus şi la întors, vămuiţi crunt în gara Ungheni, de la un timp încolo vom putea trece Prutul în ambele sensuri, mai liberi, mai la noi acasă pe ambele sale maluri.

Atunci, mi-a venit un gând. Ca un descânt: „Prutule, să nu devii apa sâmbetei…”

Nu toate, dar o bună parte din cele visate în sejurul nostru românesc din vara-toamna anului 1987 au devenit realitate.

Deci, cred că e demnă de evocat/ invocat acea vacanţă ca o mare speranţă.

 – Dezvăluiţi ce carte veţi citi în următoarea vacanţă. 

O, nu poate fi vorba de o singură carte, pentru că voi reciti, îmi voi reaminti sute, mii de titluri de cărţi, secvenţe din unele pagini ale lor, frânturi de capitole, cuprinsurile. Sute, mii de cărţi pe care le-am adunat şi le-am citit la viaţa mea!

Vorba e că ne vom transfera biblioteca dintr-o locuinţă în alta, unde sper că tomurile se vor simţi mai în largul lor. Prietenii scriitori cunosc sau îşi pot imagina ce înseamnă re-dislocarea unei biblioteci. Febrilitate. Amintiri. Chiar… memorii! Hălăduiri-retro prin vârstele şi lecturile tale. Nostalgii. Aproape ritual, nu?...

Ar mai fi de spus că noi, la Chişinău, împreună cu biblioteca, rămânem în spaţiul eminamente… literar: ne transferăm de pe strada Mihail Sadoveanu pe cea care poartă numele lui Alecu Russo, cu care se intersectează, iar aceasta, la rândul ei, face joncţiune cu strada Nicolae Milescu-Spătaru.

P.S. Şi încă un detaliu. Vă răspund în preziua plecării la Neptun-Mangalia, la Turnirul de Poezie, ediţia a VI-a, organizat de USR. În echipa Filialei Chişinău, învingătoarea de anul trecut, la Balcic, sunt împreună cu Teo Chiriac (chiar cel din… 1987!), Arcadie Suceveanu, Irina Nechit, Nicolae Popa, Dumitru Crudu şi Grigore Chiper. Sigur, mulţi din cititorii „României literare” au auzit de ei, le-au citit poemele. Demne de toată atenţia.

5.VII.2016,

Chişinău

POEMELE DE ADIO

sau
POEMELE MORŢII

 Aş zice că tihnitele cuvinte ale lui Louis-Ferdinand Céline «Astăzi hârtia mea va rămâne albă» conţin nefast-emblematic lucida semnificaţie finală a întregului destin de om-artist. Sau, pentru scriitori, Acolo, Dincolo, să fie posibilă o minune, ca cea din nuvela lui Borges Un teolog în moarte, protagonistul căreia, Melanchton, «îşi reluă îndeletnicirile literare de parcă ar fi fost încă viu şi scrisese vreme de mai multe zile despre mântuirea prin credinţă». Însă la locul de muncă nu totdeauna se munceşte: Harry Martinson (Premiul Nobel, 1974), chiar la masa de scris, îşi făcu harachiri cu o foarfecă (a Parcei?...). (Asta e: pe unii scrisul îi abate de la actul sinuciderii, pe alţii îi duce spre el...)

Iar odată ce veni vorba despre vitejesc-absurdul harachiri, ar fi păcat să nu invocăm şi aşa-zisele, la japonezi, poeme ale morţii care sunt chiar ultimele cuvinte pe care le rosteşte un samurai înainte de a-şi face harachiri. Nu e obligatoriu ca haikuul pe care îl spune bravul bărbat înainte de a-şi împlânta spada în vintre să exprime tocmai ceea ce duce la acest final-fatal act: asumarea unui eşec, personal, în familie sau în raport cu puterea, cu statul. Aşa cum cruntul fapt act se comite în public, fie şi într-o societate restrânsă, cele din urmă cuvinte ale războinicului samurai sunt auzite, de multe ori ele constituind un poem de adio, numit al morţii.

Printre mostrele din acest ritual al rostirii de versuri, după care vine deplina muţenie, mi se pare foarte poetică, dar şi filosofică, spusa lui Ujimasa Hôjô (1538–1590), mare nobil, posedând vaste domenii în mai multe provincii japoneze. În luptele intestine pentru putere, fiind cap de clan, domnul şi samuraiul Hôjô este înfrânt, la 52 de ani ai săi fiind obligat de codul de onoare al samurailor să-şi pună capăt zilelor, înainte de a face acest lucru spunând acest poem:

„Vânt al toamnei, vânt al zilei de ieri,

Răpune, împrăştie norii care acoperă clarul de lună

Şi ceaţa care învăluie spiritul meu de asemeni învinge-o”.

Un alt daymo (domn, nobil), Dokan Ota (1432–1486), considerat mare strateg militar, pierde în faţa adversarului său, este acuzat de trădare în vasalitate şi impus… să-şi ticluiască poemul de adio. Pe acesta:

„Parcă eu nu am ştiut că deja eram mort

Şi plângeam

Că mi-am pierdut viaţa?”

Alte ultime versuri, cele ale lui Yoshitaka Ôuchi (1507–1551):

„Învingător şi învins

Nu sunt decât două picături de apă, tainice fulgere:

Aceasta e viaţa”.

Sau acesta, al  bătrânului samurai Yorimasa Minamoto (1104–1180):

„Iat-o buturuga putregăioasă

Pe jumătate-afundată în pământ,

Viaţa mea nu avu timp pentru a înflori

Şi ce trist se termină”.

            Au fost frumoase versurile lui Nyûdo Shiaku, care îngenunche cu sabia întoarsă spre sine la 1333:

            „Ridic sabia

Apoi hăcuiesc cu ea

Golul din flacăra marelui foc – prin el

Trece răcoroasă adiere de briză”.

La capătul zilelor, Ieyasu Tokugawa (1542–1616) punea o întrebare:

„A muri sau nu: nicio diferenţă

Sau poate doar una: să nu poţi lua pe nimeni cu tine.

Curios, nu?”

Pornind dintr-un mediu social modest, Hideyoshi Toyotomi (1536–1598) avea să ajungă unul dintre cei mai puternici nobili ai Japoniei unificate, însă ritualul de autosacrificare al samurailor e unul pentru toţi, astfel că marile domn îşi spuse poemul morţii despre… viaţa sa:

Viaţa mea apăru precum roua

Ca ea dispăru.

Eu nu am fost decât o suită de vise…”

(Poemle - traducere din franceză: Leo Butnaru)