Filosofie
şi flori de in
Filosofia e totdeauna recunoaşterea situaţiei
albastre 
că de fapt viitorul este incert 
printre măruntele flori de in cert
şi vineţia coadă de peşte fiert 
în vălurirea sa dunăreană răspândită spre nordul
european
ca o roire-unduire de insecte sinilii care
peste unele hotare
lasă dungă lată pe stindardele statelor (rar ţară
în drapelul căreia să nu fie prezent siniliul
însă nu din cauza acesta situaţia unora din ele e
cam albastră…); 
                                                                                         vălurire
ca o dinamizare prin surprinzătoare fluctuaţii
şi ramificaţii de perspective cumulative
când albastrul filosofiei 
                                     
ca situaţie
şi al florii de in
                         ca frumuseţe
captează şi pune la respect
toate celelalte adjective.
La „Uriaşa” lui Baudelaire
Cele două coline
îngemănate au asemănare
cu genunchii
uriaşei lui Baudelaire (Parcourir à
loisir ses magnifiques formes ;
Ramper sur le versant de ses genoux énormes) care
Ramper sur le versant de ses genoux énormes) care
se pare
cu trupul ei ar
fi putut cuprinde
sau ocupa, se
prea poate
întreaga ţară a
piticilor cu tot cu Guliver
ba chiar ceva din
formele-i revărsătoare
ar mai fi dat şi
peste hotarele
ţărilor
învecinate.
Aici, în preajma
satului meu de baştină ce doarme 
                                                      
nonchalamment à l'ombre de ses
seins 
supradimensionaţii
genunchi ai fabuloasei franţuzoaice
sau, să zicem,
femei universale
sunt haşuraţi în
terase de potecile croite dintr-o raţiuni geometrice neclare
de bucolicele
turme de mioare
din urmă lor cu
ciobani sadovenieni (de altfel
de ce uriaşa nu
ar fi chiar Vitoria Lipan?) care
parcă i-ar trece
uriaşei printre picioare
rustic, a
nepăsare
altfel spus –
olimpian.
Şi doar dulăii,
din vreme în vreme, se opresc, adulmecând voluptos 
a ceva suspect
a vânătoare
pe colinele,
printre colinele fabuloşilor genunchi de arătare
seducătoare 
Uriaşa 2
…Că ea de
pruncuţă încă a fost uriaşă
nesăţioasă
de-ai fi zis că e
sora geamănă a lui
Gargantua!
Când era alăptată
se părea 
că ea
nu sânul 
ci inima mamei
sale o sugea!
Mai spune s-aducă nisipul…
(Bacoviană)
Din sfaturi
rămase în minte
E unul destul de
cuminte:
Nu râde…
Citeşte-nainte.
Dar ai grijă,
dragostea mea,
Din veci, orişicât
ni s-ar da,
Blestemat e de-a
se spulbera.
De-i timp de
florii sau iernatic,
Simţim cum,
furiş, fantomatic,
Pe la geam
adulmecă hidra...
Mai spune s-aducă
nisipul,
Iubito, 
Şi-ntoarce
clepsidra…
Craiul nou, semiluna…
Ca totdeauna,
iată 
craiul nou seamănă
cu o clanţă 
cu care cândva ţi
se deschidea de vacanţă
asta până ai
crescut
ai mai prins la
putere
după care 
la un moment dat
clanţa unghiei de
lună nouă ţi-a deschis spre
luna de miere (de
altfel
cu mai multă
eleganţă
şi luna de miere
fiind sinonim de vacanţă
pe nişte Canare
sau la vreo
Constanţă).
Cam de pe atunci
ţi-a şi rămas obiceiul (sau
poate stilul) să
potriveşti
imaginile de pe
cer cu cele lumeşti
pământeşti
iar în poezie e
atâta democraţie
încât din hotar
în hotar
nu există deloc
loc pentru Incorrectly Political
încât (fireşte,
graţie inspiraţiei metaforice) 
                            nu poate să-ţi
scape nici cum
prin exotice oaze
stinghere 
însurăţei
musulmani îşi petrec
semiluna de
miere…
 
 










