MAI SPUNE S-ADUCĂ NISIPUL/ ŞI-NTOARCE CLEPSIDRA...

Filosofie şi flori de in

Filosofia e totdeauna recunoaşterea situaţiei albastre

că de fapt viitorul este incert

printre măruntele flori de in cert

şi vineţia coadă de peşte fiert

în vălurirea sa dunăreană răspândită spre nordul european

ca o roire-unduire de insecte sinilii care

peste unele hotare

lasă dungă lată pe stindardele statelor (rar ţară

în drapelul căreia să nu fie prezent siniliul

însă nu din cauza acesta situaţia unora din ele e cam albastră…);

                                                                                         vălurire

ca o dinamizare prin surprinzătoare fluctuaţii

şi ramificaţii de perspective cumulative

când albastrul filosofiei

                                      ca situaţie

şi al florii de in

                         ca frumuseţe

captează şi pune la respect

toate celelalte adjective.

La „Uriaşa” lui Baudelaire

Cele două coline îngemănate au asemănare

cu genunchii uriaşei lui Baudelaire (Parcourir à loisir ses magnifiques formes ;
Ramper sur le versant de ses genoux énormes) care

se pare

cu trupul ei ar fi putut cuprinde

sau ocupa, se prea poate

întreaga ţară a piticilor cu tot cu Guliver

ba chiar ceva din formele-i revărsătoare

ar mai fi dat şi peste hotarele

ţărilor învecinate.

Aici, în preajma satului meu de baştină ce doarme

                                                       nonchalamment à l'ombre de ses seins

supradimensionaţii genunchi ai fabuloasei franţuzoaice

sau, să zicem, femei universale

sunt haşuraţi în terase de potecile croite dintr-o raţiuni geometrice neclare

de bucolicele turme de mioare

din urmă lor cu ciobani sadovenieni (de altfel

de ce uriaşa nu ar fi chiar Vitoria Lipan?) care

parcă i-ar trece uriaşei printre picioare

rustic, a nepăsare

altfel spus – olimpian.

Şi doar dulăii, din vreme în vreme, se opresc, adulmecând voluptos

a ceva suspect

a vânătoare

pe colinele, printre colinele fabuloşilor genunchi de arătare

seducătoare

Uriaşa 2

…Că ea de pruncuţă încă a fost uriaşă

nesăţioasă

de-ai fi zis că e

sora geamănă a lui Gargantua!

Când era alăptată

se părea

că ea

nu sânul

ci inima mamei sale o sugea!

Mai spune s-aducă nisipul…

(Bacoviană)

Din sfaturi rămase în minte

E unul destul de cuminte:

Nu râde… Citeşte-nainte.

Dar ai grijă, dragostea mea,

Din veci, orişicât ni s-ar da,

Blestemat e de-a se spulbera.

De-i timp de florii sau iernatic,

Simţim cum, furiş, fantomatic,

Pe la geam adulmecă hidra...

Mai spune s-aducă nisipul,

Iubito,

Şi-ntoarce clepsidra…

Craiul nou, semiluna…

Ca totdeauna, iată

craiul nou seamănă cu o clanţă

cu care cândva ţi se deschidea de vacanţă

asta până ai crescut

ai mai prins la putere

după care

la un moment dat

clanţa unghiei de lună nouă ţi-a deschis spre

luna de miere (de altfel

cu mai multă eleganţă

şi luna de miere fiind sinonim de vacanţă

pe nişte Canare

sau la vreo Constanţă).

Cam de pe atunci ţi-a şi rămas obiceiul (sau

poate stilul) să potriveşti

imaginile de pe cer cu cele lumeşti

pământeşti

iar în poezie e atâta democraţie

încât din hotar în hotar

nu există deloc loc pentru Incorrectly Political

încât (fireşte, graţie inspiraţiei metaforice)

                            nu poate să-ţi scape nici cum

prin exotice oaze stinghere

însurăţei musulmani îşi petrec

semiluna de miere…

NICHITA STĂNESCU: ORIGINI

Semnătura generalului-fizician rus Nikita Cereaciukin,
cel care avea să devină bunicul lui Nichita-Hristea Stănescu

Semnătura poetului Nichita Stănescu

Statul de serviciu al generalului Nikita Cereaciukin,
profesor al Corpului de Cadeţi din Voronej

Clădirea Corpului de Cadeţi din Voronej,
distrusă în timpul luptelor din 1943

Strada Feoktistov. Aici se afla clădirea Corpului de Cadeţi.
"Cadetul" din imagine este poetul Valentin Nervin din Voronej.

Platoul de instrucţie al cadeţilor (până la 1920).

Aici a fost platoul de instrucţie al cadeţilor generalului Cereaciukin.

Epolet al Corpului de Cadeţi din Vornej
la cimitirul francez Sainte-Geneviève-des-Bois

Tatiana Cereaciukin, devenită Stănescu, mama lui Nichita.
Născută în februarie 1910 la Voronej.

Părinţii lui Nichita Hristea Stănescu

Mama şi fiul

DESPRE DO, RE, MI, FA, SOL, LA, SI

                               DIN JURNAL DE ITALIA

19.VII.2015,  Arezzo

Probabil, nu prea mulţi dintre noi s-au întrebat când şi cine a inventat gama do major şi, în genere, de ce Do, Re Mi, Fa, Sol, La, Si şi nu alte silabe-note. Apoi, ce semnifică, totuşi, ele? Iar noi, prin hălăduirea pe această vatră etrusco-romană, una din primele statui pe care o întâlnim în cale e cea a lui Guido Monaco, cunoscut şi ca Guido d’Arezzo (circa. 991-992 – după 1033). Tocmai el a inventat sistemului de notaţie muzicală modernă, elaborând tratatul (la 1025) „Micrologus”, cel mai răspândit şi influent în Evul Mediu. Guido Monaco a fost învăţător de muzică şi dirijor de coruri în mai multe biserici (a călătorit frecvent prin Italia, s-a întâlnit cu Papa Ioan al XIX-lea) şi, printre mai multe probleme pe care şi le punea în îndeletnicirile sale cu armoniile, s-a gândit să inventeze o metodă mai lesnicioasă de a învăţa melodii noi pentru corişti, ajungând, în fine, să întemeieze solmizaţia, adică un sistem de intonare silabică a notelor, în baza acrostihului din imnul închinat lui Ioan Botezătorul

UT queant laxis
REsonare fibris
MIra gestorum
FAmuli tuorum
SOLve polluti
LAbii reatum
Sancte Ioannes

În traducere din latină: „Pentru ca slujitorii tăi cu glasurile lor să poată cânta minunatele tale fapte, curăţă păcatul de pe buzele noastre întinate, o, Sfinte Ioan”.)

Denumirile notelor, cu excepţia primei, se termină în vocală, ceea ce le face plastice la rostire-interpretare. Iar silaba ut e una închisă şi nu poate fi cântată, ca celelalte. Astfel că, în secolul XVI, prima notă din octavă, ut, a fost înlocuită cu do, ce ar fi provenit, probabil, de la: Dominus – Domnul.

Interpretarea contemporană a denumirilor notelor e următoarea:

Do – Dominus – Domnul;
Re – rerum – materia;
Mi – miraculum – miracolul;
Fa – familias рlanetarium – familia planetelor, alias a sistemului solar;
Sol – solis – soarele;
La – lactea via – calea laptelui;
Si – siderae – cerurile.

Este important aportul lui Guido Monaco şi în progresul dezvoltării reprezentării notelor. În timpul ce dirija corul, dânsul folosea pentru indicarea notelor palma stângă, în alternanţa în care îndoia-dezdoia un deget sau altul indicând ce notă trebuie cântată.

Odată ce computerul-ştie-tot îmi oferă imaginea unei palme „ornamentate”, explicativ, cu notaţiile domnului Guido d’Arezzo, o reproduc şi pentru cititori:

În timp, Guido d’Arezzo a ajuns să indice sunetele prin note grafice, care reprezentau nişte pătrăţele haşurate, plasate pe un portativ din patru linii paralele. Astăzi, liniile sunt cinci, iar notele – ovale, însă principiul elaborat de d’Arezzo a rămas neschimbat.

Prin urmare, împreună cu cavalerul (de altfel, a fost călugăr) Guido Monaco facem poze sobre. 

Însă avem şi motive să facem şi... poze-pompoze. Îmi vine acest joc de cuvinte, poze-pompoze, din motivul că, în mai multe locuri, pe străzile oraşului am întâlnit sculpturi de o semnificaţie (sau, poate, lipsa acesteia) destul de – cum să spun? – jucăuşă, posibil frivolă. Să zicem, două bovine, una la uşa „Macelleria/ Griglieria”, cu specificarea „porcovaca” (sau poate „vacoporco”, nu mai ţin mine; însă nu contează, sensul fiind clar: acolo se comercializa carne de vită şi de porcină), a doua chiar în spatele statuii lui Guido Monaco, pe dreapta, la vreo treizeci de metri depărtare, tot în faţa unei vitrine: o sculptură albă-lucioasă, cu talangă la gât, toată împânzită cu diverse inscripţii hazlii. Manevrez zoom-ul aparatului de fotografiat, măresc cât se poate imaginea vacii şi citesc, de exemplu, pe coapsa ei stângă: „America Birthday Starts Here! With the Coolest Sisters”. 

[E ceva să vii tocmai din America şi să scrii pe coada unei vaci din Italia! Ei bine, în acest context emotiv-informativ, îţi poţi aminti că Garibaldi e numit „erou al două lumi”: european şi american… Interesant, dacă ar fi trăit în timpurile noastre, junele Garibaldi ar fi scris cu carioca pe coada vacii (din Arezzo)?...] Nu mai reproduc şi alte inscripţii: toate sunt dovada aceleiaşi „inteligenţă sclipitoare”, inclusiv aceasta: „Cicci + Greta = Amore”… Amore care se lipeşte de acea joiană, ca şi în cazul „italienizării”, „celentanizării” unor melodii de pe Bâc, gen: „Crede-mă, amore, crede-mă”, care, recunosc, m-au dat şi pe mine în ispită, parcă nevrând comiţând o „italienizare”: „Perche, amore, perche/ Mie-mi plac ciupercile?”.

Dar să abandonăm momentele oarecum hazlii, plăsmuirile kitsch… (Dar oare mai este posibil ca lumea să se dezbaieri de agasantul kitsch ca şi generalizat, de senzaţionismul de doi bani mass-media, pentru ca să mai aibă ceva interes şi voinţă întru efort pentru a cunoaşte arta care cere, fireşte, şi oarece pregătire, instruire, adaptare, aclimatizare la suflul ei?... Greu de spus…)

SERGHEI ESENIN ŞI GALA „SCRIITORUL ANULUI” LA ROMÂNI

Acum nu prea mult timp, la Iaşi a avut loc o manifestare importantă – prima ediţie a Galei „Scriitorul anului”, deschisă într-un mod original de actorul Constantin Chiriac. El citea un poem care, pe mulţi, i-a pus la încurcătură: cine o fi autorul versurilor? Poate dacă interpretul nu omitea, în mod conştient, primele cinci rânduri, printre care şi: „Aceasta e cea mai mare spovedanie/ Prin care se mărturiseşte un huligan”, unii tresăreau de bucuria de a fi ghicit autorul. Da, Serghei Esenin!

În româneşte, poemul „Spovedania unui huligan” are vreo patru variante. Aici, eu o propun cititorilor pe a mea.

Serghei ESENIN

SPOVEDANIA UNUI HULIGAN

Nu poate să cânte orişicare,

Nu orişicui îi este dat să cadă ca mărul goldan

La străine picioare.

Aceasta e cea mai mare spovedanie

Prin care se mărturiseşte un huligan.

Eu afişez înadins o mină nefericită, 

Pe umeri cu capul ca felinarul cu gaz lampant.

A sufletelor noastre toamnă desfrunzită-mi place

Pentru urmaşi s-o fac să lumineze constant.

Îmi place când pietrele înjurăturilor

Fulgeră spre mine ca grindina furtunii râgâitoare,

Şi-atunci îmi strâng şi mai tare-ntre palme

Băşica frizurii mele, clătinătoare.

Atunci atât de drag îmi e să-mi amintesc

Iazul în lintiţă, zvon de arini sub stele

Şi că undeva la ţară părinţii îmi trăiesc,

Cărora le este în cot de versurile mele,

Dar cărora li-s scump cum carnea şi pământul,

Ca ploaia răvăşind verdeaţa în primăvară.

Ei ar veni cu furca să vă spargă trupul,

De m-aţi atinge măcar cu o vorbă de ocară.

Sărmanilor, sărmanilor ţărani!

Voi, probabil, v-aţi cam urâţit,

La fel temându-vă de dumnezeu

Şi de-al apelor duh sumbru şi vrăjit.

O, dacă aţi pricepe-n acest timp proclet

Că în Rusia feciorul vostru e

Cel mai bun poet!

Oare nu lor inima li se bruma,

Înţepată ca de spin, de ac,

Când el, desculţ, călca prin băltoace reci?

Iar astăzi dânsul poartă un joben înalt

Şi pantofi scârţâitori, de lac.

Însă mai trăieşte-n el elanul de cândva

Al aceluiaşi ştrengar din ruseştile sate.

Oricărei vaci de pe firma mezelăriei

El i se închină încă de departe

Şi, întâlnindu-se cu cărăuşi în piaţa prăfoasă,

Amintindu-şi izul gunoiului de pe ogoare,

El coada fiecărui cal e gata s-o poarte

Ca pe trena rochiei de mireasă.

POEME DIN "CONTA" nr. 25/ 2016

Acupuncturistul

…dar se lăsă pacea între îngeri şi balauri

între balauri şi sfinţi

iar sfântul Gheorghe

în baza experienţei sale de viaţă

şi de luptă

ajunse acupuncturistul balaurilor…

Pre-arhimediană

…un corp scufundat într-un fluid este…

                                                                        Arhimede

Ochiul ager al egipteanului antic observa cum

parcă fără motiv

ba chiar uneori şi pe mare secetă

apele Nilului creşteau un pic

un pic.

Atunci egipteanul pre-arhimedian îşi spunea:

                                                                        e

din cauza că femelele crocodililor

din zi în zi

devin tot mai borţoase.

ANTOLOGIA A AJUNS, AZI, ACASĂ...

POEME DIN PRIMELE MELE DOUĂ CĂRŢI, INCLUSE ÎN ANTOLOGIA COTA DE ATENŢIE, 2016

ARIPĂ ÎN LUMINĂ

 (Cartea moldovenească, 1976)       

PEISAJ

 

Purpuriu e tractorul

trecând peste câmp – enorm

mac sunător

ce-şi afânează solul din

jurul propriei sale tulpini.

Hei, hei!

               Cum e

trac-to-ris-tu-le

ziua întreagă să vezi ciocârlia

dar

să n-o auzi?!

1971

DIPTIC CHIŞINĂUIAN

1. L o c

Locuiesc pe strada Frumoasa,

în partea oraşului unde

turnul televiziunii străbate asfaltul

precum Osia Lumii.

Aici totul e foarte concret

concomitent – neobişnuit

zi şi noapte persistând o

stare de lumină

şi sunet

vibrând printre nucii vecini cu

plopii ce par

uriaşe bujii la arderea internă a

oricărui anotimp;

aici – unde vrejurile viţei-de-vie se-ncâlcesc lesne

cu cablurile electrice

care la rândul lor se confundă cu

celebre strune –

     aici

zi şi noapte persistă o stare de lumină şi

cântec.

1. A n    f ă r ă    i a r n ă

Golaşe sunt grădinile,

                                    parcurile oraşului.

În jurul lor – macarale şi

turnul televiziunii

par foarfece întinse ce ar vrea

să croiască

pânza cerului:

                       de

şapte ori măsoară,

apoi...

Cade zăpada.

Şi oamenii înfloresc

asemeni crengilor

de liliac

alb.

1972

ELEGIE PENTRU NAZIM HIKMET

Undeva

oamenii şi-au ucis speranţa

şi până la mine ajunge sângele cadavrelor albastre

ajunge ceaţa.

Colorată elegie a văzduhului

presărat cu praful melodiilor orientale

alene suflat din clarinete...

Îmi pun în faţa ochilor inima

                                                şi cânt

spre-a nu vedea despărţirea de ţară.

Rechem pe buze cuvintele

                                                                şi cânt

spre-a înăbuşi glasul minciunii.

                                                   ...şi cânt

totdeauna având

o bucurie minusculă

                                                  barem

cât umbra unei sărbători.

1972

PRECUM PUMNALUL

Către amurg

priveam neprihănitele roze

în infime clipe simţind

marile daruri ale odihnei

pe care ţi le-ar putea oferi

o îndelungă duminică doar...

                                                 Dar

subit şi crunt

erupse furtuna: izbit orbeşte

ramul îşi repezi spinul

în inima privighetorii oploşite în

boschetul de trandafiri...

1972

UN POET CE REPREZINTĂ DOUĂ AVANGARDE: LEONID CERNOV

Leonid CERNOV   (1899 – 1933)

 Poet, prozator, publicist, dramaturg şi traducător. Adevăratul nume: Maloşiicenko. A scris atât în rusă, cât şi în ucraineană, prin urmare – este revendicat de avangardele din Moscova şi Kiev, ca exponent remarcabil al imagismului.

S-a născut în oraşul Aleksandria din gubernia Herson în familia unui agent de asigurare. În gimnaziu i se dezvăluie precocele aptitudini literare. În autobiografie scria: „Învăţam prost, deoarece nu dispuneam de timp suficient, pe umerii mei ducând revista noastră umoristică ilegală. Concomitent, eram şi redactor, şi editor, scriam, desenam eu însumi, – astfel ajungând a învăţa în clasa a cincia trei ani la rând, iar în primăvara anului 1914 bunii mei îndrumători m-au alungat din gimnaziu”. După această întâmplare, Cernov pleacă la Chişinău, unde îşi încheie studiile gimnaziale. În anii 1917-1921, rătăceşte prin Ucraina, lucrând ca jurnalist, un timp studiind la facultatea de matematică, apoi la cea de drept. Joacă pe scenele a mai multor teatre. Scrie piesele „Dumnezeul lui Avraam” şi „Acţiune despre regele Maksimilian”, traduce din Molière şi L. Andreev.

În perioada anilor 1918-1921, scrie câteva volume de versuri, care rămân însă în manuscris. În toamna anului 1922, organizează un grup de imagişti ce întrunea câţiva tineri poeţi şi pictori. În 1923, la Moscova, face cunoştinţă cu reputaţii imagişti Serghei Esenin, Anatoli Mariengof şi Vadim Şerşenevici, după care pleacă la Vladivostok. Editează volumul de versuri „Sindicatul demenţilor”, de o expresivitate aparte, de o imagistică fulminantă. Este tentat şi de experienţe în sfera dinamismului sculpturii.

După călătoria în jurul lumii pe o navă maritimă, vine la Odessa, unde aderă la grupul „IugoLEF” (LEF-ul de sud), în revista căruia publică fragmente din „romanul cinematografic” (poemul) „Cooperativa idioţilor” (1924). În 1925, la Leningrad, e unul dintre membrii activi ai „Ordinului imagiştilor militanţi”. Din acest an, până la sfârşitul vieţii, a editat opt cărţi, printre care un volum de impresii de călătorie „125 de zile la tropice” (1928) şi poemul de proporţii „Frontul” (1931).

În traducerea lui Leo BUTNARU

SINDICATUL DEMENŢILOR

Se dedică prietenilor imagişti:

Viktoria Belakovskaia, Serghei Goncearov,

 Iosif Kricevski, Gheorghi Fileanski.

Hei, voi, cei cărora vă este parşiv în puturoasele apartamente

În aceste timpuri fumegoase ca nişte lumânări ieftine, –

Haideţi să fondăm, să inaugurăm

Unicul în lume

Sindicat al Demenţilor!

În astă lume mediocră, precum creierul

născutului de şapte luni,

În săptămâni

Hârâitoare ca un onanist înrăit, –

Cu scuipat peste flacăra cerii de două parale

Şi urlet de Dragoste – detunătorule, Deşteaptă-te!

Şi printre cei care atârnă zilnic ca nişte cârnaţi,

Pentru ca valuta, vagoanele şi pielea s-o vâneze, –

Noi acoperiţi de trandafiri înflăcăraţi

Şuierăm în scrâncioburile

Veselei, zbuciumatei, turmentatei Iubiri.

Şi – în loc ca-n birouri sordide asemeni ploşniţei

Să sfredelim cu capul

Plumbul dărilor de seamă, –

Flămânzi, tineri – sufletele să ni le împrietenim

Cu jonglerii de corpuri şi de inimi pascale.

În această viaţă „normală” a prostiei de oaie,

Unde-n putregaiul zilelor miasmele-s de nesuportat,

Noi suntem

Oamenii multicolori,

Bineînţeles – demenţi,

Cărora pretutindeni li se strigă: „Afară!”

.................................................................

Aşadar, s-o luăm spre soare direct prin nori,

În cer curcubeul umerilor noştri de fier să răsară,

Haideţi să fondăm, să inaugurăm – veselul, puternicul

Sindicat al Demenţilor!

(1922)

VREAU SĂ MĂNÂNC

 

 Primitiv tragic

Nemaipomenită întâmplare!

Grăbiţi-vă!

Ieftin de tot!

Deschid dugheana „Schitul poetic”.

Un imens sortiment de exaltări de creaţie!

Nu pierdeţi ocazia!

Cumpăraţi,

Cumpăraţi!...

„Reînvierea bucuriei”,

„Căutarea fericirii”.

Grăbiţi-vă, procuraţi-le la jumătate de preţ!

Pentru dumneavoastră – foarte ieftin.

Năvăliţi! Tăbărâţi!

Pentru un pfunduleţ de pâine de secară – visuri nemuritoare!

Prima dragoste – ceva mai scumpă,

În schimb – ce forţă,

Ce impetuozitate!

200 de bucăţi – cumpăraţi –  patul în care

Am petrecut cu muza prima noastră noapte.

Nu glumesc – sunt serios cu desăvârşire:

Un pud de inspiraţie – 300 de bucăţi.

Cumpăraţi!

Cumpăraţi, cât nu e târziu,

Nervi şi sânge cât se poate de proaspete!

Zaharină?

– Nu avem.

Pantaloni?

– Nu ţinem.

Nu aţi dori mai bine să luaţi craniul meu, periostul?

Este cel mai bun mobil poetic.

Vând inspiraţia –

Cu ridicata şi cu amănuntul.

Pentru dumneavoastră – jumate-de-lămâie „Dor de Cer”.

(Stimabili domni, n-ar fi cazul să nu vă mai hliziţi?)

O jumătate de pud de crupe –

Pentru „Freamătul cometelor”!

Că doar poetul are nevoie să iubească şi să mănânce.

Apropiaţi-vă!

Cumpăraţi

Chinuri de creaţie

Aproape gratis – pe un pud de crupe de mei.

Aseară abia am mâncat

Ultima pereche de pantaloni –

Tristeţe... şi soţie.

Zici de aur?

Merele?

– S-au înăcrit!

Scuzaţi, nu ţinem.

În schimb – pentru oricine:

Dementele zboruri ale genialelor gânduri,

Fulminantul foc

Al genialelor poeme.

Ce ziceţi – dracu să vă ia! – 5 funturi de pâine? –

Luaţi cu ridicata:

„Dinamo-iubire”,

„Pătratul gratiilor”,

„Diavolul în cer” –

De-o absolută prospeţime nervii şi sângele!...

........................................................................

Nu vrei, ticălosule?

Nu ai nevoie, jefuitorule?

Valea, hoitule, să râzi aiurea!!

Bubuind cu sudălmi,

Voi închide schitul –

Astfel că nici azi

Nu va fi să mănânc!

Mă duc în vizuină

Să mă umflu de foame,

Inima să mi-o ard în tristeţea mondială.

Dar ascultă-mă, ticălosule:

„Sufletul nu se va stinge,

Până nu voi simţi oţelul la tâmplă!”

..........................................................

„Iar cu ciocanul în cap –

Zi de zi.

Dar parcă eu aş fi cel ce ar scânci,

Cel ce ar boci în hohote?

Pe piatră săruta-voi urmele prostituatei

Şi voi arunca un:

„Noi

Nu mai avem ce vinde...”

(1922)

 

A IUBI

I. Luna-lampagiu

Va sări luna-apaş în albastra ceaşcă cerească,

Cu argintul norişorilor îşi va împodobi coafura,

Clătinând huliganic un felinar de aur, –

Iar în inimile oamenilor – iubirea-uvertură.

Şi încă nu va reuşi iubirea

Din sicrie

Mugurii ce se umflă (de bucurie)

Să-i crape spre ziuă, desfăcând cu zâmbetul

Bezna înaltă, –

Dar deja doi martori

Frânta, nervoasa şerpuire-a iscăliturilor –

Şi deja o căsătorie – gata,

E fabricată.