Iosif BRODSKI (1940–1996)
Născut în Leningrad. În
anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică
foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o
perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui
proces aranjat, este trimis la o
expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat
„pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972
emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la
universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel,
iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Înmormântat la cimitirul
San Michele din Veneția.
În traducerea lui Leo BUTNARU
* *
*
Penultimul
etaj
mai
înainte simte întunericul
decât
înconjurătorul peisaj;
eu
te voi îmbrățișa,
învelindu-te-n
pardesiu
cât
mai bine,
pentru
că la geam ploaia
e
bocet irezistibil
pentru
tine, pentru mine.
Vremea
e să plecăm.
Ghemul
este tăiat
de
un fir de argint.
Demult
a trecut
timpul
nostru, o știm.
Și
noi ne-om schimba
obișnuitul
regim.
Deja
va fi să trăim
după
un ceas străin.
Anii 60
Intermezzo de iulie
Fetele pe
care le-am îmbrățișat,
cu care
ne-am culcat,
amicii, cu
care am băut,
rudele, care
ne-au hrănit, procurându-ne cele necesare,
frații și
surorile pe care atât de mult i-am iubit,
cunoscuții,
vecinii întâmplători, de la etajul de sus,
colegii de
școală, învățătorii noștri, – da, toți dimpreună, –
de ce nu-i mai
văd,
unde s-o fi
prăpăstuit?
Se apropie
toamna, a câta la număr, vine toamna,
o toamnă
nouă foșnește necunoscut în frunziș
și iată că
din nou pe dinaintea mea trec, se-afundă în noapte,
apoi ies la
lumina zilei – roșii, chipuri necunoscute.
Oare toate
ele să fie moarte, oare acesta-i adevărul,
fiecare din
cei care m-au iubit, m-a îmbrățișat, radios, cu afecțiune,
oare chiar
n-o să mai aud din depărtare al fratelui chemător glas,
chiar să fi
plecat definitiv toți, toate
și doar eu
să fi rămas?
Pe aici, de
unul singur, printre ulițe vechi și noi,
trec
nelumit, pe nimeni nu mai întâlnesc,
nu trebuie
să intru nicăieri, îngustele scări curate
și
apartamentele străine, durerile mi le retrezesc.
Dar sună tu,
sună tu, viață nouă, peste bocetul meu,
să mă
deprind cu alte iubiri, a câtelea la număr, cu noi jertfe,
cu chipuri
necunoscute, cu gălăgia străină și noi veșminte,
deci, sună,
sună, închide-mi în nas ușă, poartă cu zăvor greu.
Deci,
lărmuiește peste creștetul meu, cu noul, largul tău flanc,
drângănește
peste umerii mei, reflectă-mi umbra
crâmpei cu
crâmpei
în lucioasa
ta piatră tare,
această
piatră fie-mi farul licăritor din beznă,
pe mine
lăsându-mă, lăsându-mă pe mine
morților
mei.
1961