O ALTĂ LIMBĂ DE LEMN?

 

DIN „COSMOGRAME”

 

Leo Butnaru                                                                                              Cosmograme

Despre temperarea necesară   

În interminabila retorică despre merite și meritologie un capitol aparte îl constituie lăudăroșenia unor foști demnitari din anii '90 (ai secolului trecut), pe care evenimentele și conjuncturile, unele destul de tenebroase, i-au propulsat spre vârfurile puterii.
        Îl auzi pe unul cum se dă mare și tare că tocmai el a decis ca, în sfârșit, să fie demontat monumentul lui Lenin din piața biruinței din Chișinău și dus aiurea, chiar dacă știa că îl paște riscul etc. Altul spune că chiar el, cel ce nu se tocmea cu inamicii țării și independenței, era cât pe ce să refacă  joncțiunea celor două maluri ale Prutului, alias reîntregirea, reunirea etc.
        Un al treilea se dă în spectacol, amintind mereu că grație lui au fost instalate ici și colo busturile unor personalități nedreptățite de bolșevism etc.
        De se creează impresia că întregul guvern de pe atunci nu însemna decât un singur om, el, ex-ministrul (nu obligatoriu – prim). El, ex-președintele. El, ex-ul (și x-ul...)....
        Însă acesta nu e decât așa, o mică și falsă impresie, pe care dânșii țin să ne-o inoculeze. Pentru că, dragii noștri ex-demnitari „mari și tari”, să nu uitați că, pe atunci, eram și noi, cei mulți. Ba aș spune că, la începutul anilor ʼ90, politica nu se făcea atât în cabinetele ministeriale și cele de la președinție, cât în stradă, în piață. Deciziile cu care vă lăudați (și le turnați cu nemiluita în coșcogea tomuri de memorii de foști nomenklaturiști ajunși peste noapte patrioți de mamă-mamă!) că le-ați luat fuseseră, de fapt, deciziile celor mulți, ale zecilor de mii de cetățeni care, în viitoarea Piață a Marii Adunări Naționale, decideau ce și cum, și cu Lenin, și cu eventuala reunire, și cu remanierile în materie de bustologie, și cu… cu toate, domnilor (e)x-miniștri. Semnăturile birocratice nu ar fi însemnat absolut nimic, dacă nu vedeați prin geamurile din clădirea în care se află guvernul sau președinția că în piață mulțimea vă este de pavăză, de scut și chiar vă ține… din scurt, cerând imperios să faceți cutare și cutare. Atunci, în toate, nu era protagonist curajul personal al unui sau altui ministru, ci domina și decidea Curajul Poporului.
        Apoi, stimați colegi de mișcare națională întru democrație, chiar să uitați atât de… nedelicat de artileria grea ce bătea dinspre Uniunea Scriitorilor, dinspre redacțiile unor publicații curajoase?! Să uitați de articolele programatice pe care le-au semnat unele ilustre personalități ale acestui pământ? Păi, semnăturile ușurele ale birocraților nu veneau decât sub semnăturile grele ale scriitorilor și jurnaliștilor. De ce continuați să vă auto-măguliți că chiar numai modestele voastre iscălituri ar fi decis totul și în toate?...
        Astfel că, stimați (e)x-demnitari, nu vă dați chiar cei mai ex-tari, aproape țari… Est modus in rebus – nu? Adică această măsură în toate însemnă și punerea de surdină, atenuare vocilor lăudăroșilor. Înseamnă redactarea onestă a grăbitelor memorii pe care le ticluiți unii și în care protagonistul protagoniștilor este – mai încape îndoială? – chiar el, autorul, (e)x-demnitarul, și nicidecum cei mulți care atunci, la începutul anilor ʼ90, contau cu adevărat.
        Pentru că, de nu punem surdina (necesară), totul rămâne pe vechi, adică: de-a surda… Iar absența imperativei temperări ne duce cu gândul la amara exclamație a anticilor: O tempora, o moris!...

 

AVANGARDA E PERPETUĂ SAU AJUNSĂ LA FINAL?

 

POEȚI-PICTORI, PICTORI-POEȚI ÎN AVANGARDISMUL RUS ȘI UCRAINEAN

 

O UȘĂ, O FEREASTRĂ...

 Leo   Butnaru                                                                                                                                                      Yes-Eu

 

Raft de bibliotecă

 

          Tot mai prăfuit izvorul înțelepciunii: cartea. Dar, în continuare, nesecat și, ca totdeauna, – adânc. Aceasta însemnând că toate cărțile cu un conținut adânc sunt cărți cu un conținut înalt. Din atare considerent o carte citită nu e ca un acumulator descărcat, ca un secret ce și-a pierdut forța.

 Dintr-o carte citită, din mai multe cărți citite înveți multe. Inclusiv să te dezveți de multe. Cărțile te fac să ajungi a înțelege că lectura lor nu doar te instruiește, implicit, să vorbești frumos, ci, eventual, te învață să înveți să mai și taci. Pentru că apar destule cazuri, în care e nevoie de așa ceva.

        Cititul cărților te ajută să potolești fiara din tine. Iar de ții chiar să o ucizi, înainte de asta vezi și tu, interesează-te, dacă fiara din om e sau nu e introdusă în Cartea Roșie.

        Se știe, cartea verde e un bestseller sadea! E bestseller și Cartea roșie, însă ce trist bestseller... Pe raft, alături de ea, ca o condică de reclamații – cartea destinului uman. Aceste două așezate, în troiță, alături de Biblie – Cartea cărților, adică a decepțiilor.

        Iar raftul continuă cu tomuri mai mari, mai mici, că niște cărți născute din alte cărți. Deoarece cam așa e: biblioteca are și ceva de maternitate... Și din paternitate, bineînțeles.

 

O ușă, o fereastră

 

        Nimeni nu a confirmat că chiar așa ar fi, însă e de presupus că, în fatalul pre-letalul moment, când omul se dedublează definitiv, trupul afundându-i-se în jos (legea gravitației), iar sufletul urcându-i-se la ceruri, atunci, la definitivele răscruci omului i se pare că, în viața cât îi fusese dată, i-au fost, totuși, date mai puțin cu o ușă, cu o fereastră, care ca și cum i-ar fi aparținut de drept, dar, nu se știe din ce motive, i-au fost sustrase...

        Eu unul ce aș putea spune, ca anticipare, la acea de-a dreptul neplăcută situație cu ușa și cu fereastra (în) minus? – Doar că orișice cosmică pulsație, orișice sunet în lume, fiecare respirație a cerurilor totdeauna le-am perceput ca delicate, prevenitoare bătăi în fereastra, în ușa mea și niciodată nu am fost dezamăgit, când am deschis ușa, fereastra, astfel că de la sine înțeles aș suferi mult, când va fi să-mi zic că, de fapt și pe drept, era cazul să mi se mai dea o ușă și o fereastră.

UN IMPORTANT POET BRAZILIAN

 

Din poezia lumii

Lêdo IVO (1924 – 2012)

Poet, romancier, traducător și eseist brazilian. Unul dintre exponenții influenți ai „Generației 1945”, asociată mișcării moderniste în literatura țării sale. S-a născut la Maceió, oraș în care își face studiile primare și secundare. În 1940 se stabilește la Recife, unde își perfectează formația culturală, participând la Primul Congres de Poezie. În 1943, se înscrie la facultate de drept a Universității din Rio de Janeiro, de aici încolo colaborând la suplimente literare și activând în presă ca jurnalist profesionist. Debutează cu volumul de poeme „Imaginații” (1944), în anul următor publicând „Ode și elegii”, carte considerată turnantă în poezia braziliană și apreciată cu Premiul Academiei, instituție a cărui membru devine în anul 1986. A tradus din operele lui Maupassant, Rimbaud, Dostoievski etc. Din bibliografia sa mai reținem: „Eveniment Sonet” (1948), „Odă ecuatorială” (1951), „Un brazilian la Paris și Regele Europei” (1955), „Gara Centrală” (1964), „Soldatul privat” (1980), „Marele ocean” (1987), „Poezii complete ” (2004).

În traducerea lui Leo BUTNARU

Marele cântec

Nu mai am cântece de dragoste.
Am aruncat totul pe fereastră.
Sunt doar în compania limbajului
și lumea devine clară.

De la mare am reținut cel mai bun val
ce e mai puțin mobil decât dragostea.
Iar din viață am păstrat durerea
tuturor suferinzilor.

Sunt omul care-a pierdut totul
însă a creat realitatea,
focul de imagini, depozitul
lucrurilor ce nu explodează niciodată.

Vreau esențialul a toate:
apeductul oricărui oraș,
autostrada de pe litoral,
reîntoarcerea unui cuvânt.

Departe de ceruri, chiar de cele joase,
cam la marginile pământului,
unde mă aflu. Cântecul meu
se confruntă cu iarna, asta-i realitatea.

Inima mea bate pentru voi ritmul
celui mai mare cântec de dragoste.
Bate pentru toată omenirea,
nu sunt cu totul singur.

Acum pot comunica, știind
că lumea e foarte mare.
Cuvintele mă iau mână, însoțindu-mă
prin geografii absolute.


Noapte de duminică

Petrecerea s-a terminat.
Rămâne, în tăcere,
freamătul pădurii.


Lac locuit

În apa tremurândă
se înfioară palida
anemonă.

DESPRE RECEPTAREA LUI PROUST

 

 

Leo BUTNARU

 

        Într-o recenzia din „România literară” (nr. 43, 2022) la antologia „Proust-Monde (Quand les écrivains étrangers lisent Proust)” se spune că „Osip Mandelștam era un mare admirator al scriitorului francez și că, plecând de la Proust, își stimula memoria și făcea întoarceri în timp”.

         Nimic mai neadevărat – și despre admirat, și despre stimulat. Este umflat/exagerat/reinterpretat cu un entuziasm nemotivat un simplu episod dintr-un articol oarecare al lui Osip Mandelștam, „Evantaiul ducesei”, publicat în ziarul „Киевский пролетарий” („Proletarul kievean”, 25.01.1929), în care poetul, referindu-se la unele opuri de pseudocritică literară, le compară cu modul de a fi, de a se comporta al unei eroine din opera lui Proust, ducesă infatuată, arogantă.

        Mandelștam începe articolul astfel: „Marcel Proust povestește cum asculta muzică o ducesă. Ducesa era foarte mândră de situația ei, că ar avea, chipurile, un sânge de o albăstrime de neimaginat, de Bourbon, de Brabant sau de ceva și mai înalt. Oarecum întâmplător, ea nimeri la o soarea (în rusește – раум; în engleză Routh) la o mai modestă rudă, vicontesă scăpătată, ce avea oarecare cusur în herb. Cu toate astea, concertul a fost destul de reușit. Doamnele ascultau Chopin, clătinându-și în ritmul muzicii coafurile și evantaiele. În fața ducesei apăru dilema: să bată cu evantaiul în tactul muzicii, cum o făceau vecinele sale, sau nu, pentru ca nu cumva să pară o apreciere prea evidentă din partea ei pentru muzicanți. În fine, ființa albastră ieși excelent din situație: își puse în mișcare flecuștețul din carapace de țestoasă, însă mânuindu-l nu în ritmul muzicii interpretate, ci alandala – întru independență.

Din păcate, în anumite cazuri, critica noastă amintește de respectiva ducesă: e arogantă, afișat grijulie ca și cum”.

        În întreaga operă a lui Osip Mandelștam, destul de vastă, aceasta e unica referință la Proust și nicidecum nu lasă loc pentru hiperbolizări de genul că „era un mare admirator al scriitorului francez și că, plecând de la Proust, își stimula memoria și făcea întoarceri în timp”. 

Dar de unde, din ce să fi pornit chestia cu stimularea memoriei și întoarcerile în timp? Posibil, cineva dintre francezi, care au oarecare contribuție la împlinirea antologiei „Proust – Lumea”, ar fi citit eseul lui A.D. Mihailov „Русская судьба Марселя Пруста” (Destinul rusesc al lui Marcel Proust), publicat în volumul de exegeză „Marcel Proust în literatura rusă”, apărut în 2000 la Moscova (ed. Rudomino). E la pagina 255, cu următoarea concluzie a lui Mihailov: „Astfel,  chipul din proza proustiană devine pivotul articolului lui Mandelștam care, de altfel, a repovestit, cu mici inexactități, o scenă din volumul În partea dinspre Swann. Fără îndoială, episodul a fost reprodus din memorie, însă aceasta era memoria nu despre o carte franțuzească, citită cândva, ci despre o carte citită nu prea demult, în grabă, – dar rusească. Era una din primele traduceri din Proust la noi”. Deci, A. D. Mihailov trimite spre o memorie cu inexactități și nu spre motivul de a constata că, în baza operei proustiene, Mandelștam, prin autosugestie și exerciții de psihologie conștient asumate, „își stimula memoria și făcea întoarceri în timp”.