DIN „COSMOGRAME”

 

Leo Butnaru                                                                                              Cosmograme

Despre temperarea necesară   

În interminabila retorică despre merite și meritologie un capitol aparte îl constituie lăudăroșenia unor foști demnitari din anii '90 (ai secolului trecut), pe care evenimentele și conjuncturile, unele destul de tenebroase, i-au propulsat spre vârfurile puterii.
        Îl auzi pe unul cum se dă mare și tare că tocmai el a decis ca, în sfârșit, să fie demontat monumentul lui Lenin din piața biruinței din Chișinău și dus aiurea, chiar dacă știa că îl paște riscul etc. Altul spune că chiar el, cel ce nu se tocmea cu inamicii țării și independenței, era cât pe ce să refacă  joncțiunea celor două maluri ale Prutului, alias reîntregirea, reunirea etc.
        Un al treilea se dă în spectacol, amintind mereu că grație lui au fost instalate ici și colo busturile unor personalități nedreptățite de bolșevism etc.
        De se creează impresia că întregul guvern de pe atunci nu însemna decât un singur om, el, ex-ministrul (nu obligatoriu – prim). El, ex-președintele. El, ex-ul (și x-ul...)....
        Însă acesta nu e decât așa, o mică și falsă impresie, pe care dânșii țin să ne-o inoculeze. Pentru că, dragii noștri ex-demnitari „mari și tari”, să nu uitați că, pe atunci, eram și noi, cei mulți. Ba aș spune că, la începutul anilor ʼ90, politica nu se făcea atât în cabinetele ministeriale și cele de la președinție, cât în stradă, în piață. Deciziile cu care vă lăudați (și le turnați cu nemiluita în coșcogea tomuri de memorii de foști nomenklaturiști ajunși peste noapte patrioți de mamă-mamă!) că le-ați luat fuseseră, de fapt, deciziile celor mulți, ale zecilor de mii de cetățeni care, în viitoarea Piață a Marii Adunări Naționale, decideau ce și cum, și cu Lenin, și cu eventuala reunire, și cu remanierile în materie de bustologie, și cu… cu toate, domnilor (e)x-miniștri. Semnăturile birocratice nu ar fi însemnat absolut nimic, dacă nu vedeați prin geamurile din clădirea în care se află guvernul sau președinția că în piață mulțimea vă este de pavăză, de scut și chiar vă ține… din scurt, cerând imperios să faceți cutare și cutare. Atunci, în toate, nu era protagonist curajul personal al unui sau altui ministru, ci domina și decidea Curajul Poporului.
        Apoi, stimați colegi de mișcare națională întru democrație, chiar să uitați atât de… nedelicat de artileria grea ce bătea dinspre Uniunea Scriitorilor, dinspre redacțiile unor publicații curajoase?! Să uitați de articolele programatice pe care le-au semnat unele ilustre personalități ale acestui pământ? Păi, semnăturile ușurele ale birocraților nu veneau decât sub semnăturile grele ale scriitorilor și jurnaliștilor. De ce continuați să vă auto-măguliți că chiar numai modestele voastre iscălituri ar fi decis totul și în toate?...
        Astfel că, stimați (e)x-demnitari, nu vă dați chiar cei mai ex-tari, aproape țari… Est modus in rebus – nu? Adică această măsură în toate însemnă și punerea de surdină, atenuare vocilor lăudăroșilor. Înseamnă redactarea onestă a grăbitelor memorii pe care le ticluiți unii și în care protagonistul protagoniștilor este – mai încape îndoială? – chiar el, autorul, (e)x-demnitarul, și nicidecum cei mulți care atunci, la începutul anilor ʼ90, contau cu adevărat.
        Pentru că, de nu punem surdina (necesară), totul rămâne pe vechi, adică: de-a surda… Iar absența imperativei temperări ne duce cu gândul la amara exclamație a anticilor: O tempora, o moris!...