Valeria Manta
Tăicuțu
DE LA „POEZIA
CICATRICELOR” LA „ARS AMANDI”
Inspirația/muza e „un foșnet/ ca un
zbor de buburuză”, ea vine din inefabil pentru a curma orice coșmar
postimperialist cu tunuri, tancuri, lătrături de kalașnikov și voci – încă
nestinse sub pământ – de dictatori care-au însângerat istoria; așa că, după cum
zice Leo Butnaru, „Brusc mi se spulberă din cap orice precept militar/
fulgerător revenindu-mi în minte/ marea, oceanica poezie a lumii/ cu sonurile-i
divine – prin/ culoarul de sârmă ghimpată” („Santinela, Muza și Ahmatova”). În
imaginar se (re)construiește un postimperialism/ o post-istorie care repetă, la
alte cote, desigur, erorile din real, mutația, lirică în fond, căpătând adesea
virulență de pamflet: „Metropola aceasta (sau poate în genere toate
metropolele)/ este ca fabula Frunzele și rădăcina/ (lor borțoasă de alte
cuvinte); rădăcina unora dintre care/ străbate până și bolțile
metropolitanului/ creând iluzia sonoră că și în subpământ s-ar răspândi/
demagogia lirică a foșnetului de frunzare/ și muțenia cu țărâna în gura lor,/ a
rădăcinilor.// Metropola cu aglomerări de mahări ce își spun,/ neavând altceva
ce face: <<Dom`le,/ dacă oricum în post-istoria asta nu se mai întâmplă
evenimente,/ haideți să le înscenăm cumva/ să mai punem la cale vreo
potlogărie, vreo inepție…>> – / zice vreunul din imprevizibila Rusie”
(„De la cucută – la coca-cola”). Din „această metropolă peste care deja/ se
înalță cronometrul lunii pătat de sângele lui Abel/ și al fiului lui Ivan cel
Groaznic”, poetul evadează în istoria profundă, chiar dacă „E mare urgia în
timpul biblic de aruncat, de izbit,/ Pietre-n pietre și-n oameni izgoniți de pe
vetre […]/ căci pietrele nu cunosc legile biblice, pentru ele/ Ecleziastul e
glas ce strigă-n pustiu și de pustiit,/ iar omul tot mai vrea să creadă că,
posibil, doar pietrele/ ar mai putea
îmblânzi pietrele de neîmblânzit” („Între pietre”), pentru a găsi acolo
motivația, „lumina porților ce ard” și luminează drumul de la „poezia
cicatricelor” la „ars amandi”.
Cele trei cicluri în care este
structurat volumul sugerează săvârșirea unui drum inițiatic, prin care poetul
își limpezește și își conștientizează imaginea de sine. E o călătorie din
ospiciul unei hulite ere, „spre alegorie/ spre mitologie”, spre descoperirea
valorii terapeutice a scrisului: „…A! mă întrebați,/ dar cum e cu poezia după
destrămarea/ pe-alocuri sângeroasă/ a imperiului răutăților?// Cum să vă
spun?.../ Să zicem suportabilă… Chiar dacă e/ poezia cicatricelor” („După
destrămarea imperiului”). Pentru cititorii mai puțin informați, Leo Butnaru
este un scriitor din Republica Moldova, traducător exemplar al marii poezii
ruse și nu numai, dar și om de cultură legat de spațiul poetic românesc, de
unde și repetatele trimiteri livrești la Arghezi, Ilarie Voronca, Lucian Blaga,
Urmuz, Ion Vinea, Tristan Tzara, Ion Creangă ș.a., legăturile de suflet și de
sânge cu acest spațiu frânt/ fărâmițat justificând trecerea, în volum, de la
invectivă/ pamflet/ ton vituperant la lirism, la câte unul din „poemele naive”:
„Ce dumnezeiește era!/ Ca în amintirile lui Ion Creangă./ Și eu, boțul de humă,
mă gândeam/ că chiar Maicii Domnului i-ar fi plăcut/ să trăiască în satul
copilăriei mele/ în Negurenii de pe apa Răutului/ în care mama mea/ neamul
nostru viețuia/ împreună cu limba noastră-i o comoară/ în adâncuri înfundată/
care nu avea piedică/ în predică/ chiar de se tăinuia înfrigurată/ de urgia
sovietică” („Unul din poemele naive”). Abandonarea satului pentru descoperirea
unei lumi în care nimic nu este ce pare a fi aduce o profundă notă de lirism
textelor poetice din care se compune cel de-al doilea ciclu al volumului, în
care este decelabil, în plus, fiorul metafizic/ percepția filosofică asupra
sensului existenței: „Adolescență./ Prima iubire./ Îndoieli/ confuzii aproape
romantice/ poate și mici contuzii, cicatrici (astea, uneori,/ la examene, în
studenție)/ în amestec cu ceva fericire// Dar vorba veche:/ timpul le vindecă
pe toate/ timpul ce trece… – / o confirmă subsemnatul/ invalid al dragostei
fierbinți/ de pe timpul războiului rece…” („Din secolul XX, anii `70”).
Istoria personală este pusă în
relație cu istoria unui conglomerat de popoare, prăbușit după legi cu
explicație socială, psihologică și politică: „Prin urmare/ cu firava mea minte
de muritor zic/ că ar fi indicat/ că ar fi potrivit/ ca înaintea tuturor/ și
înainte de păturile sociale toate/ să reînvie orchestrele de fanfară cu/
suflete suflătoare și alămuri nichelate/ adică lumea să reînvie precum a murit
– cu muzică/ de data aceasta/ bineînțeles/ cu hora reînvierii/ și reunirii – de
o veselie cumplită/ și un entuziasm poate că ușor nepotrivit/ în imensitatea
cosmică precum/ într-o nemărginită curte de țară/ zisă simplu: în bătătură/
afară” („Cu muzică”).
În volumul nou apărut al lui Leo
Butnaru, importantă este condiția umană în raport cu timpul istoric și astral.
Nu evenimentele în sine – unele sălbatice, provocate de dictatori care și-au
pierdut orice fărâmă de luciditate, altele, simple rezultate ale slăbiciunii
morale a indivizilor care aleg supunerea – amplifică impactul emoțional, ci
modul în care ele se reflectă în conștiința poetică și devin combustibil pentru
scrisul autentic: „Am privit în țărână, văzând un chip de Neanderthal/ am
privit la nori și alte chipuri de pre-oameni am văzut/ o galerie a trecerii
prin cosmos a însuși cosmosului real/sau nu, în care unii din noi apărură,
alții însă nu s-au născut.// Astfel, neștiutori, de la un capăt la alt capăt de
nu se știe ce/ filosofăm înfrigurați despre taine eterne, enigme, mistere/
suportați în cutezanțe de însuși Magnum Mysterium, dar/ umiliți prin vămi, pe
la ghișee absurde, stupide ministere” („Acoladă”).
_____________________
*Leo Butnaru: „Postimperiale sau
poezia cicatricelor”, Ed. Limes 2021
Leviathan,
Nr. 3 / 2021
