Între Kant și Nietzsche / Poeme

 

Între Kant și Nietzsche
 
Ai vrea să juri de azi înainte
de azi în toate celelalte cuvinte
care ar putea urma
care își vor lăsa urma pluralistă
ca o salbă de icre în semnificație infinitezimală
tu îndemnând cu luciditate sentimentală:
„Luați aminte! acesta e Kant
rațiune pură
filosofie
sau
cum s-ar zice în lumea de jos – gândire aseptică
sterilizată;
                 Kant
nu vă e un Nietzsche oarecare cu rațiunea impură
de la care ați putea să vă molipsiți
să contactați cine știe ce infecție
necurată!”
                 Prin urmare
ca o discretă și inofensivă abjurare
să juri că de azi încolo nu vei mai folosi numele lui Nietzsche
nu vei mai cita din acest cintez al filozofiei-cinteze –
prea e plină lume scriitoare de clișeul-strigare
parcă zaharisit – alias zarathustrit…
 
Ai vrea să juri
                      dar
crezi că ar fi imposibil
la grăitul lui Zarathustra să nu te simți mic, umil
de ți se pare că în cap îți cad constelații
și cădelnițe cerești
ca în banalul apartament – lustra
                                                     e drept
din cristal de Bohemia
ceea ce însă nicidecum nu schimbă raportul clișeului
cu filosofia
                  cu poezia
                                  cu ezia  ca
                                                    o turmă de iezi…
 
 
Aproape odă aragazului
 
Aragazul se holbează.
Aragazul marca Argus cu toate cele patru ochiuri holbate
spre curioasa mișcare tremurată
a umbrelor pe tavan.
 
Cu cele patru ochiuri holbate albăstriu
aragazul face ceva căldură în apartament
ca mici aureole boreale uni- sau bicolore.
 
La cald, mai poți gândi ceva, mai poți întreba
cu ochii spre curiosul tremur în teatrul umbrelor pe tavan
spectacol care nu ar fi oare dovada că lumina gândește
că ele, umbrele, sunt ideile ei
dar și sentimentele cu care dragostea
sau filosofia existențială îți înflăcărează inima
ce poate că vede și ea conform intensitatea
mișcarea
sau nemișcare
umbrei tale?...
 
 
Un antract?
 
Parcă au reînviat în lume iluziile trezirii
la morminte popii nu mai cântă – un antract? –
totul e vis și zădărnicie (cel ce pleacă nu aude);
himera trezirii ca ieșire din sinistru impact
 
cu rupere de sensuri, de înțelegere și reînnodarea
altor izvoade, posibil noi legături de a spune
ce-nseamnă a fi dat sub soare, apoi retras în neant
din această viață, din această sau cealaltă lume.
 
E cădelnițare printre simfonii, când ortodocșii
parcă s-ar converti la catolicism sau altă credință
întru a se convinge iar că și pe acolo, pe la ei
e același magistru și măiestru tâlcuitor de vise
care, asta e, ne abat(e) de la real și ireal temei.
 
Ne retragem, deci, din confuzii avid-acaparante
aruncăm cezariene zaruri în universal vot de blam
acestei lumi născute ca și cum de șase-șapte luni
prin cezariană din coaste îngemănate Eva-Adam.
 
 
Furnica și piramida
 
Piele lăsată de șarpe
și devorată de furnici –
aluzie la ce?
La giganți, la pitici.
 
De există furnicile
ce rost e să fii Ouroboros
să te devorez însuți pe tine?
Furnicile o vor face mai rapid
mult mai bine.
 
Până și Cronos
care-și devorase pruncii
se va pomeni-n forfecuțele furnicii
în oțelitul lor os.
 
În fine, chiar de-i înfășat, bălsămat
oricare faraon-piramidar
amonte pe Nil
sau în aval
ajunge-va devorat de propriul
mușuroi piramidal.
 
Iar din faraonii celebri
dar mai ales din frumoasele lor neveste
mai mult sau mai puțin cunoscute
sau foarte vestite
cel mai milă mi-e că va cădea-n nemila furnicilor
minunata mumie cu gât lung
Nefertiti.