MEMORIE, IDENTITATE, LITERATURĂ

În modelarea identităţii, memoria joacă un rol extrem de important. Iar demersul deconstructivist este, în sine, şi o deconstrucţie a sistemelor şi mecanismelor memoriei culturale, prin reevaluarea diferenţei şi a alterităţii, dar şi a faliilor ce se constat între realitate şi limbaj. Deconstructivismul promovat de Derrida promovează o deconstrucţie logică a gândirii dihotomice şi a limbajului, prin detaşarea, identificarea şi analiza unor strategii discursive, prin de deplasarea sistemului de referinţe şi prin jocul strategiilor şi semnificaţiilor, stimulându-se, astfel, dinamismul diferenţelor, în dauna centralismului, a logocentrismului, a identităţii încremenite în proiectul său, validând, în schimb, concepte precum diferenţa, alteritatea, marginalitatea sau interferenţa. Literatura şi memoria sunt două entităţi paradigmatice ale culturii, aflate într-o relaţie de consubstanţialitate benefică. Identitatea literaturii, în absenţa unei memorii modelatoare, este cu totul problematică sau iluzorie. Dacă cititorul model trebuie să se adapteze la un „ansamblu de condiţii fericite”, „cititorul actual vrea să fie informat la nivel enciclopedic decât să probeze satisfacții estetice tradiționale” (Umberto Eco). Literatura este, înainte de toate, o formă persistentă, tiranică, imperativă, de memorie, de ascultare a propriei fiinţe şi a propriei identităţi, de acum şi de odinioară, cu ceea ce are ea mai bun, mai autentic, mai frenetic. Literatura nu acordă, însă, doar dimensiunea esenţializată a existenţei, ci şi o altă noţiune a emoţiei, o altă percepţie a raportului dintre vis şi veghe, dintre prezent şi trecut, dintre auz şi văz, ca instanţe supreme ale senzorialităţii umane redundante. Lectura, cu aspectul ei dual, jumătate ştiinţă, jumătate artă, cu seducţiile şi frustrările pe care le imprimă memoriei cititorului, are aspectul unei rătăciri într-un labirint inconsistent al sensurilor neştiute şi al imaginilor invocate suav, dar niciodată înregistrate cu acuitate. Lectura e apel la memoria imaginarului şi redesenare a contururilor fiinţei. La fel, literatura, cu mirajul ei reiterat, cu strategiile de rafinament şi de seducţie pe care le pune în joc, are capacitatea de a releva cititorului o promisiune de real, de a sugera noi peisaje ale memoriei individuale sau colective, redesenând harta unei lumi ipotetice, un orizont al imaginalului în pragul căruia cititorul adastă cu nesaţ neostoit. Ancheta Memorie, identitate, literatură, pe care revista Alpha o propune cititorilor săi, are drept finalitate trasarea câtorva repere – necesare, credem, ale modului în care identitatea literaturii îţi regăseşte timbrul etic şi estetic prin apelul, mereu reînnoit la provocările memoriei.

– Care consideraţi că este raportul dintre memorie şi literatură?

Leo Butnaru:  - Nu ştiu dacă în primul rând, însă cred că trebuie neapărat să amintim de faptul că, de când a apărut sub soare (sau sub lună, ca în romantism; poate că la focul din peşteră a omului primar), literatura face parte din memoria genetică a omenirii. Însă literatura are şi propria sa memorie genetică. E ceva de dincolo de posibilitatea unor explicaţii. Sunt nişte „apropieri stranii”, nişte „paralele libere” (S. Bociarov) ca inter-comunicări, apelări/ apeluri mutuale între operele din diverse epoci, fenomen (sau fenomenologie) de neexplicat prin moştenire (ereditate?) şi citate-exemplificări. Iar memoria genetică pare a fi chiar o hipermemorie/ hipermnezie (în consens cu hipertextul, probabil, la nivel planetar, transepocal). În literaturologia rusă se discută despre (ceea ce mi se pare adecvat în căutare unui răspuns la întrebarea pe care o puneţi) „memoria genului” (literar), „«telepatia» cultural-istorică” (M. Bahtin), „spaţii rezonatoare” (A. Pancenko), (re)„amintirile literare” („литературные припоминания”, A. Bem) ş. a., când literatura este percepută drept „o pânză, pe care au ţesut-o meşteri diferiţi” (M. Bociarov) în timpuri (epoci), dar şi civilizaţii diferite. Memoria genetică a literaturii înseamnă un câmp semantic comun, o permanenţă în „ping-pong”-ul (uneori… pugilismul) întrebări-răspunsuri, rocade imprevizibile între interogaţii şi răspunsuri, rocade întrebări – întrebări, răspunsuri – răspunsuri, în modificări de accente şi priorităţi – toate astea, şi altele, întru căutarea şi afirmarea general-înţelesului (nu obligatoriu şi general-acceptatului) în contextul hipermemoriei sau hipertextului (de când este ea, lumea nu a făcut decât să scrie la o singură carte – câteva teme în diverse parafraze care, se ştie, cutreieră teoretizările literaturologice). Îmi vine să adaug: şi hipersubiectivităţii, însumată din subiectivitatea aparte a epocilor, civilizaţiilor, naţiunilor (ca specific), a autorilor singulari (dar mari!), în contribuţia creării acestora toate etc. Pentru a se tinde spre canonul hiperindividual, hiper-/ sau trans/-epocal, prin asta literatura (tuturor) ţinând să intre în dialog/ comunicare cu „interlocutorul suprem” (M. Gasparov). În structura sa greu de imaginat, de receptat, memoria genetică ar însemna şi o istoriosofie a literaturii ca apariţie, devenire, diversificare. [Într-un context mai larg, s-ar cere intrarea în domeniile concepţiilor lui Nicolas de Condorcet (1743–1794), supranumit creator al noii istorii a culturii.] Iar istoriosofia e ceea ce aminteşte că scrisul, „simplu” sau „literar/ artistic”, înseamnă da capo memorie, conservarea urmelor, efigiilor, mărturiilor în nobila sa înfruntare a dispariţiei (morţii), anihilării, neantizării. Hiperliteratura se opune hiperamneziei. De unde şi supravieţuirea, perpetuarea memoriei culturale, fiinţiale (existenţiale) a omului, a umanităţii.

– A reuşit cultura/ literatura română de după 1989 să valorifice consistent tema memoriei (individuale sau colective)?

DE LA VORONEJ, DE LA BUNICUL LUI NICHITA STĂNESCU...

Din oraşul Voronej am primit un excelent almanah literar (subtitlu: Experienţa procesului literar de gubernie). E un moment pus în plină lumină de două evenimente istorice: de la Voronej a coborât spre România fizicianul şi generalul Nikita Cereaciuchin, care avea să devină bunicul după mamă al poetului Nichita Stănescu. În anii treizeci ai secolului trecut, la Voronej fusese exilat de bolşevici marele poet Osip Mandelştam, ale cărui două volume antologice în traducerea semnatului au apărut în 2014 la editura „Tracus Arte” din Bucureşti. La Voronej, internetul mi-a găsit un prieten excepţional, scriitorul, publicistul şi directorul de muzeu Dmitri Diakov, care a scris nu o dată despre Nichita Stănescu, pe care îl consideră un geniu al poeziei.

Almanahul e generos cu subsemnatul, colegul Dmitri Diakov scriind un mic eseu despre L.B., care prefaţează un grupaj de versuri traduse în ruseşte de Chiril Covalgi şi autor.

PRINCIPIUL ÎNGERULUI / Poeme la final de 2015

Scurt debut în rai

Lumea de apoi, în special cea din rai, ideală,

din cât de puţin se cunoaşte despre ea (aproape nimic!),

pare ţinută în blocadă informaţională.

Acolo poate e chiar un fel de contraspionaj, o cenzură

contra excesului de curiozitate, jind sau (băut)ură.

Rigorile serviciului de contrainformaţie ca

blocare a oricărui gen de înştiinţare

este impus din interior, din cancelaria raiului,

pentru ca cele aflate dincolo

să nu le perturbeze pământenilor calitatea şi durata traiului.

Astfel că, la soroc şi în conformitate

cu condica de fapte,

albă la capitolul păcate

cel care merită – ajunge în rai,

trece provizoriu printr-o carantină într-un foişor-amvon

unde, pe ascuns, însă numai cu intenţii bune

este privit ca un –

pardon! –

spion.

Şi iată că stă noul sosit cu condica dinainte,

curată la capitolul păcate

şi se întreabă ce-i de făcut cu ea. Mai întâi,

oarecum interiorizat, preocupat, frământat,

mângâie derutat hârtia castă a destinului său pământesc

rămas într-o altă lume, atât de departe,

apoi, ca din senin,

făptuieşte pe nepătata albeaţă a ne-săvârşitelor păcate,

scriind prima sa poezie

atât de târzie

ca o frumuseţe curmată sau

ca o bucurie uşor cuprinsă de agonie…

O fi bucurie

o fi taină ceea ce-l înfioară? – se întreabă

parcă involuntarul creator de poezie,

însă neamânat este luat de o aripioară (e de spus,

celor care nimeresc în rai le pot creşte aripi

drept distincţie protocolară); deci,

luat de o aripioară şi, cu delicateţe,

fără violenţă,

este scos în afară! – unde

sfântul Petru, portarul paradisului deloc al paradelor tuturor,

îi zice cu blândeţea sa de înalt cuvios: – Cu părere de rău, tu… ba nu,

– dumneata, cel care o viaţă ai rezistat creştineşte ispitelor,

păcatelor,

deja nu mai eşti adecvat cerinţelor raiului; adresează-te

uniunii scriitorilor…

În realitatea aceasta – încurcă-lume

1

Uneori credeam că

până şi din cauza bunului meu înger păzitor

mi se întâmpla să întârzii la serviciu

                                              dar

până la urmă a trebuit să-mi dau seama că

                                                          de fapt

la mijloc nu era decât Godot

                                               care

nici chiar prin iremediabila-i absenţă

nu poate prezenta alibi convingător

că dânsul nu ar fi totuşi

                                     un încurcă-lume…

2

De mult timp

ai tot aşteptat să vină un apostol

să-ţi spună ceva înţelept

îmbărbătător

în realitatea aceasta atât de asemănătoare

cu teatrul absurdului.

                                 În fine

apostolul veni

întrebându-te:

Îl aştepţi pe Godot?

Dezgheţul

(Dintr-un interviu)

Când m-am întâlnit cu avangardiştii?...

Bine, fie cu umbrele lor – Hlebnikov, Mandelştam?...

Cu mulţi alţii în timpuri atât de triste…

                                                                Era

pe când din Rusia iarna se cam retrăgea.

                                                                 De fapt

drumul de ducă nu părea prea lung

Polul Nord fiind relativ aproape. Important

că iarna se subţia…

                                              Semnalmente?

Fie şi, prin cimitirele Leningradului,

statuile de îngeri cuminţi

sau statuile nude din Grădina de Vară

graţioase

pe degete

cu inele de chiciura

nu prea geroasă

şi foarte sumară…

CU GENUNCHII PE ZARURI

Leo Butnaru semnează noul său volum liric, confirmând conştiinţa identităţii poeziei române contemporane (Cu genunchii pe zaruri, Bucureşti, Editura Tracu Arte, 2014).

Conceptul poetic reprezintă substanţa contrast pentru mai multe sfere ale realităţii pe care gândirea le traversează. Este, mai întâi, o delimitare antropologică, a unei existenţe spiritualizate, ce a depăşit naturalul şi sălbaticul, Este, apoi, un adevăr care persistă, având nostalgia dreptăţii, revelat generaţiilor rurale sub bolta bisericii: prima poezie se citeşte îngerilor (Ab initio). Hiperconcentraţia de poezie alterează simţul vieţii comune, existenţa se derulează alert, în contratimp cu efortul poetic.

Poezia echivalează cu orice creaţie a minţii şi cu orice concluzie a raţiunii. Leo Butnaru evocă umanitatea demnă a lui Socrate sau pe aceea, perseverentă, a lui Demostene. Poetul râvneşte sacrul şi se simte absorbit în raţiunea prezenţei divine „ca o suită de mituri despre mine însumi" (Elegie la pragul Diotimei). Semnul lingvistic descinde din textul liturgic, cu existenţiale reverberaţii. Geneza este interpretată ca o filozofie profundă, care corelează începutul şi sfârşitul, viaţa şi moartea. Jocul de cuvinte concentrează profilul unui Dumnezeu ludic, care scoate viata din moarte sau pune viaţa în mişcare (Tabu). Îngerul nu vorbeşte, „se ţine de cu-vânt".

Unul dintre impresionantele procedee postmoderniste – utilizarea elementelor ludice – este valorificat pentru a traversa istoria literară, viaţa politică şi comunitatea creatoare, „căci se pot plăsmui Poeme de rase atât de diferite". Citatul antic intersectează antroponimul modern (Arcadia – Arcadie). Poemul, echivalat cu mielul destinat sacrificiului, se dezvoltă către „inexistentul final".

Imaginea poetică se strecoară în substanţa metaforei. Poetul-magician îmblânzeşte imaginarul ancestral şi suprapune senzaţiile – zebra este dusă de frâul dungilor sale. Gluma lirică defineşte numeroase micropoeme: îmbrăţişarea este oprită de gândul războinic al fiicei de samurai (Eminescu în japoneză); raportul om-divinitate se susţine prin analogia sonoră (port – aporte). Chiasmul inversează relaţia concret-abstract („universul gravid cu poezie/ poezia gravidă cu universul").

Poezia salvează de funebru, este un apanaj al tinereţii fără bătrâneţe, iar privirea în oglinda sinelui trebuie să prezerve această minunată aparenţă. Imaginarul în limite supraumane parafrazează litera divină: Lazăr este chemat să se deştepte din moarte, pentru a citi, iar creştinii ar trebui să răspundă chemării „Veniţi de luaţi poezie!”

Un poem mai extins rescrie istoria contemporană cu ironia/ autoironia celui care înţelege tot ceea ce este omenesc: privatizarea folclorului se face cu multe abuzuri, avuţia colectivă se anulează prin disipare şi deturnare.

Titlul volumului conţine, în sine însuşi, o filozofie: modalitatea de a exista ce îndepărtează din start confortul, vizând intrarea în propriul joc cu destinul.

POEME DIN AVANGARDA RUSĂ

*      *     *

Eu pricep: umerii temerar se culcă

în valuri, se lasă ca-n cearşafuri

iar faţa dumitale cretoasă

arde, risipindu-se stele din ceruri.

Marea vă ţine ca pe palme

luându-vă de pe nisipul fierbinte

şi se pare, iată, a se îneca

al tâmplei aurii contur cuminte...

Atunci buzele parcă s-ar sfâşia

de piperată şi rece-njurătură

şi marea ar începe să scadă

dând îndărăt ca fiara retrasă-n ură.

Şi prinde a trage cu ochiul pieziş spre cer

cu gândul de-a fi ajutată de un al treilea

dar eu voi arunca plesnita conştiinţă

cât mai departe, avântat, pe urma sa.

În faţă le voi scuipa fără de frică

ofrandă tainică şi dar stereotip

pentru că subţirea dumitale cămaşă

a rămas stingheră pe-ncinsul nisip.

(1915)

ANUNŢ

Eu aş interzice „Vânzarea de ovăz şi fân”...

Nu vă pare că asta miroase-a ucidere de Tată şi Fiu?

Iar dacă inima fi-va surdă la neliniştea străzilor

vuiete, sparge-mi tâmpla, taie-mi urechea, lobu-i molâu.

Literele sar, ţopăie ca ploşniţele

întreaga foiţă albă împresurând-o, măşcate.

Mintea obişnuită cu atare privelişte

a mai atras, magnetic, din fărâmituri uscate.

Ciudat de primitoare casă pentru vânt

sau hanul, hotelul acestei primăveri; fireşte  –

iată ce ar trebui să răsară cu dărnicie

prin pieţele ţării crescute ca tot ce creşte.

(1915)

ALERGĂRI

 

Viaţa se desfrunzeşte din pachete

de ruble; în lumina tomnatică-a cerului

ca un prapur peste alergări, peste curse de cai

norul înalbăstreşte răsufletul vântului...

Parcă de Dumnezeu mi-ar fi fost toate date?

Asta e, gonindu-l în secunde-aiurite,

el a îngunoiat văzduhul din jur

cu felurite cadouri şi premii trăsnite!

Dânsul viaţa-ntreagă mi-o devoră –

drept dar oferindu-mi-o pe cea cu boiul înalt

care, ca bătaia de clopot la-nceput de cursă,

cu el dimpreună mă goneşte la start.

Pe toţi, în vagon, cu vagonul îi voi întrece,

mă rup sub acoperiş să mă ascund,

duduitul goanei nebune, chiar

de-mi astup strâns urechile – foarte clar îl aud.

Îl aud ca prin difuzor,

spinarea arcuindu-mi abrupt, în şa, sus,

când rubla o strâng în pumn

sinucigaşii lui Brutus.

(1916)

*     *     *

Râdeţi

De discuţia despre moarte

Fie ca viaţa să nu treacă precum vreau eu

Sub tâmpul lătrat al tunurilor

Şi ochii cerului umplându-i cu lături

Va prinde-a ploua din burtă de broaşte.

Eu ştiu cât de zgârcit, o,

V-aţi aruncat spre ţara aceasta

Unde timpul e ucis ca o becaţă

Iar zilele-s tot mai straşnice şi mai stranii;

Şi aceste versuri au devenit un teanc de foi volante

Pe care nimeni nu va cuteza să le citească

Unde roşie umezeala se lasă pe nori

„Oksana viaţă şi Oksana – moarte!”

Buzele cărei din ele sunt noi şi-ale cărei mâini nu sunt Tu

Cozile cărei sunt mai late decât Neva

Cum roua căzu din cer până la ierburi

Şi-ale vântului noi oştiri: –

Gloata nefastelor zile

E într-o cercetare în inter-lumi

Unde stă pe-o parte boneta albastră

Şi această rouă blondă

Şi această furtună botezată –

Eu fi-voi primul care stelelor le-oi duce.

(1916)

O MAGNOLIE PENTRU GHEORGHE VODĂ

Astăzi e ziua de naştere a poetului şi cineastului Gheorghe Vodă. Ar fi împlinit 81 de ani. Dar... nemilostivă-i legea firii... Un moment surprinzător: fără să planificat în mod anume, azi, în "Ziarul de Gardă", a apărut fragmentul de jurnal, în care e vorba de o magnolie, pe care, în primăvara anului 1996, o domană i-o trimitea din Galaţi lui Nenea Gicu.

22.IV.1996

Mai deunăzi, îl întâlnesc pe Nicolae Sulac. Apare şi Anatol Latâşev, şi el interpret de muzică folclorică, povestind următoarele: Nic. Sulac se întâmplase a fi în depozitul de articole bisericeşti al Mitropoliei Basarabiei. Se interesează de una, de alta, apoi ia între degete o pânză rară, întrebând de amfitrion ce e. „E giulgiul cu care se acoperă mortul”, explică acesta. Sulac: „Doamne fereşte, pe vremea asta o învelitoare atât de subţire? Ce frig trebuie să-i fie!”.

În clipele de ultrasensibilitate (să-i zic aşa), ca cea din  noaptea Învierii la catedrala gălăţeană, concentrare de la sine – în sine; trăire intensă, aproape suprafirească, a senzaţiei a ceea ce, chiar acum, aici şi astfel, se mulează în memoria fiinţării mele, începând deci să devină prezenţă în mine, în structura fiinţării mele.

Pe 15 aprilie, când să pornim de la Galaţi spre Chişinău, secretara Centrului de Folclor ne dă pentru Gheorghe Vodă o… floare de magnolie. A ţinut ramul în condiţii speciale, de cameră, să înflorească, deoarece în această primăvară târzie, afară, magnoliile mai hibernează încă. Domnişoara a fost surprinsă de amintirile noastre despre Vodă la prima noastră descălecare la Galaţi, de reacţia lui când, la Casa Artelor, Sterian ne oferise câte un ram cu flori de magnolii. De aici, de acolo şi gestul pentru nenicu…

10.V.1996

Ieri, 9 mai, mergem la Iaşi, să-l omagiem pe profesorul Constantin Ciopraga, ajuns bine şi viguros la 80 de ani. Pretutindeni, Iaşul – întreţesut de oameni ai ordinii. Vine în vizită preşedintele Iliescu. La Palatul Culturii – control minuţios. Când am fost, anul trecut, în septembrie, la Cotroceni, precauţia nu era atât de drastică. De, provincia plusează zel în toate; oboseşte şi aţâţă cu surplusul.

În fine, la ora 12 începe ceremonia. Fiind trecut în program, al 10-lea, vorbesc şi eu.

Mai apoi, lansare de carte a preşedintelui Iliescu. Foarte vag şi evaziv, prezintă Ioan Holban. Vorbeşte un tânăr american, Treptow, ce-şi face doctorantura la Iaşi. Are o română bună. Eu – mai mult impresionat de expoziţia de lucrări celebre ale lui Toniza.

La lansarea cărţii sale, Iliescu a vorbit cam mult, povestind ce crede, ce ştie, combătându-i pe adversari. Acordarea autografelor de asemenea a durat mult. Foarte numeroşi cei dornici de a procura cele două volume prezidenţiale pe care – cine nu pricepe? – nu le vor deschide mai departe de foaia de gardă pe care e autograful.

Mânem la familia Fluturel, la Mogoşeşti. A doua zi dimineaţa, pe la ora şapte jumătate, intrăm în câteva clase de la şcoala din localitate. Lecţiile încep la 8, însă sunt elevi matinali, cărora le las exemplare ale revistei „Moldova” şi cu care schimb câteva gânduri. Într-o clasă întâi, 5-6 gâgâlici, cărora le spun vreo două poezioare pentru copii. Ah, să le fi văzut feţişoarele: ce emoţii, ce luminozitate de bucurie! O fetiţă zău că tremura ca o trestioară. Nu că era vorba de mine, ci efectul venea de la anunţul pedagogului: Aveţi în faţă un poet… A fost cea mai matinală întâlnire a mea cu cititorii/ ascultătorii.

Spre Chişinău, îl luăm în maşină pe ginerele lui M. Sanduleac. Merge la înmormântarea bunicii, la Manta/ Cahul. Bătrâna aruncase benzină sau motorină în cuptoraşul de gătit, flacăra reveni bumerang, o cuprinse, stingându-i viaţa…

25.V.1996

Cam demultişor (relativ) n-am scris în jurnal şi poate că mai amânam revenirea, dacă, iată, nu s-ar fi întâmplat ca astăzi, în zi de sâmbătă, să nu citesc, în „Dicţionarul înţelepciunii” (de Simenschy) maxima sau poate doar o pretinsă maximă despre sâmbătă: „Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă” (Marcu, 2-27). Sensul nu mi-e limpede complet, dar presupun că el i-ar fi călăuzit pe primii sectanţi care au început a venera excesiv ziua de sâmbătă.

1.VI.1996

Acum o săptămână, am editat nr. 3-4 al revistei „Moldova”. Satisfacţii parţiale, datorii care trebuie lichidate.

Sigur că este lăudabil efortul de a întreţine în bibliotecile chişinăuiene un climat cultural continuu, însă păcatul ce se remarcă este cel vechi în mediul prutonistrean: amatorism, improvizaţie, adică lipsă de standard românesc şi european. Apoi, uneori aceste acţiuni sunt (doar uneori, zic) simple pretenţii de a se mai divaga oralităţi la un pahar de vorbă sau chiar de a se chefui.

Una din marile lacune: personalul bibliotecilor are un nivel de cultură foarte aproximativ, dar nici nu se cultivă. Se creează impresia că cel mai puţin citesc bibliotecarele (la noi, nu prea se întâlneşte elementul masculin de bibliotecar). Altele – doar titlul şi numele de pe coperte le buchisesc. Dar revirimentul nu se prea vede.

În zilele în care mă pregătesc în vederea unei călătorii în Austria şi Ungaria, primesc şi invitaţie pentru insula Rodhos (septembrie). Oricum, mi se întâmplă şi lucruri plăcute. Evident, cu diverse cheltuieli, inclusiv cele – ne-pecuniare.

Aşadar, am călătorit şi mai am a călători, în lungile drumuri încercând dorinţa de a mă cuibări în spaţii cu cărţi, în biblioteci.

2.VI.1996

Dacă ar avea curaj să fie oneşti cu ei înşişi, majoritatea scriitorilor ar cădea de acord cu Ion Vinea care declara că, de fapt, „literatura (îl) persecută” şi că îi este „iremediabil antipatică”. E drept, acest sentiment „antiliterar” nu se înscrie într-o permanenţă: el ţi se revelează doar uneori, în special (şi) atunci când nu dispui de atâta timp, cât ai dori să-l dedici tocmai ei, literaturii, timp pe care ţi-l fură lupta pentru existenţă, cotidianul, nelămuririle în destin etc. sau un colectiv foarte aproximativ profesionalizat. 

CONTRASTELE CA NECESITATE (două opinii)

*         *        *

Pentru Leo Butnaru contrastele sunt cu adevărat necesare, ele declanşând acţiunea poeziei sale, care uimeşte prin imprevizibilitate şi deducţii metaforice surprinzătoare. Însă cine e protagonistul, poetul sau filosoful, cel care pune mereu întrebări, urmate sau nu de răspunsuri? În toate, e prezentă dualitatea confirmării sau respingerii ideii, născute undeva în subconştient în urma contactelor cu obiectele sau fenomenele, sau apărute drept rezultat al scrutării în sine însuşi ca într-o lume de cugetări şi fantezii.

Totul se roteşte în jurul unor constante neordonate rigid, ci aflându-se în permanentă alternanţă unele cu celelalte: spaţiul, timpul, trupul, sufletul, începutul, sfârşitul, sfârşitul ca început, cerul, pământul, Universul şi Dumnezeu, în fine – Poezia.

Natalia Lihtenfeld (Moscova),

Deti Ra, Nr. 9, 2015

                                    *      *      *

Volumul de poeme „Contrastele ca necesitate” conţine multe texte eclatante, dens-metaforice. Printre ele şi acesta:

viaţa şi frumuseţea ca incest.

Plurisemantismul frazei/ formulării uimeşte plăcut, cerându-i cititorului să revină şi să cerceteze încă o dată textul.

Asociativitatea paradoxală e una din calităţile forte ale liricului Leo Butnaru, ea se manifestă pregnant în multe pagini. Spre exemplu:

După nebuna seară de dragoste – tu

cu gura însângerată

de parcă ai fi sărutat cactuşi…

            La drept vorbind, tabloul e destul de dur. Însă metafora pasiunii e una superbă, deloc în spiritul modelelor poetice ruseşti. Se simte aici fermentul european.

           O altă particularitate a poeticii lui Leo Butnaru este atenţia deosebită acordată detaliilor. Spre exemplu, cum este recunoscut îngerul care, pe la spate, îţi acoperă ochii cu palmele?

Palmele îţi miros a nori.

Vladimir Korkunov (Moscova),

Literaturnîe isvestia, 2015/ Nr. 7