În modelarea
identităţii, memoria joacă un rol extrem de important. Iar demersul
deconstructivist este, în sine, şi o deconstrucţie a sistemelor şi mecanismelor
memoriei culturale, prin reevaluarea diferenţei şi a alterităţii, dar şi a faliilor
ce se constat între realitate şi limbaj. Deconstructivismul promovat de Derrida
promovează o deconstrucţie logică a gândirii dihotomice şi a limbajului, prin
detaşarea, identificarea şi analiza unor strategii discursive, prin de
deplasarea sistemului de referinţe şi prin jocul strategiilor şi semnificaţiilor,
stimulându-se, astfel, dinamismul diferenţelor, în dauna centralismului, a
logocentrismului, a identităţii încremenite în proiectul său, validând, în
schimb, concepte precum diferenţa, alteritatea, marginalitatea sau interferenţa.
Literatura şi
memoria sunt două entităţi paradigmatice ale culturii, aflate într-o relaţie de
consubstanţialitate benefică. Identitatea literaturii, în absenţa unei memorii modelatoare,
este cu totul problematică sau iluzorie. Dacă cititorul model trebuie să se
adapteze la un „ansamblu de condiţii fericite”, „cititorul actual vrea să fie
informat la nivel enciclopedic decât să probeze satisfacții estetice tradiționale” (Umberto Eco). Literatura
este, înainte de toate, o formă persistentă, tiranică, imperativă, de memorie,
de ascultare a propriei fiinţe şi a propriei identităţi, de acum şi de odinioară,
cu ceea ce are ea mai bun, mai autentic, mai frenetic. Literatura nu acordă, însă,
doar dimensiunea esenţializată a existenţei, ci şi o altă noţiune a emoţiei, o
altă percepţie a raportului dintre vis şi veghe, dintre prezent şi trecut,
dintre auz şi văz, ca instanţe supreme ale senzorialităţii umane redundante. Lectura,
cu aspectul ei dual, jumătate ştiinţă, jumătate artă, cu seducţiile şi frustrările
pe care le imprimă memoriei cititorului, are aspectul unei rătăciri într-un labirint
inconsistent al sensurilor neştiute şi al imaginilor invocate suav, dar niciodată
înregistrate cu acuitate. Lectura e apel la memoria imaginarului şi redesenare
a contururilor fiinţei. La fel, literatura, cu mirajul ei reiterat, cu strategiile
de rafinament şi de seducţie pe care le pune în joc, are capacitatea de a releva cititorului o promisiune de real, de a sugera noi peisaje
ale memoriei individuale sau colective, redesenând harta unei lumi ipotetice,
un orizont al imaginalului în pragul căruia cititorul adastă cu nesaţ neostoit.
Ancheta Memorie, identitate, literatură, pe care revista Alpha o propune cititorilor săi, are drept finalitate trasarea câtorva repere – necesare,
credem, ale modului în care identitatea literaturii îţi regăseşte timbrul etic şi
estetic prin apelul, mereu reînnoit la provocările memoriei.
– Care
consideraţi că este raportul dintre memorie şi literatură?
Leo Butnaru: - Nu ştiu dacă în primul
rând, însă cred că trebuie neapărat să amintim de faptul că, de când a apărut
sub soare (sau sub lună, ca în romantism; poate că la focul din peşteră a
omului primar), literatura face parte din memoria genetică a omenirii. Însă
literatura are şi propria sa memorie genetică. E ceva de dincolo de
posibilitatea unor explicaţii. Sunt nişte „apropieri stranii”, nişte „paralele
libere” (S. Bociarov) ca inter-comunicări, apelări/ apeluri mutuale între
operele din diverse epoci, fenomen (sau fenomenologie) de neexplicat prin
moştenire (ereditate?) şi citate-exemplificări. Iar memoria genetică pare a fi
chiar o hipermemorie/ hipermnezie (în consens cu hipertextul, probabil, la
nivel planetar, transepocal). În literaturologia rusă se discută despre (ceea
ce mi se pare adecvat în căutare unui răspuns la întrebarea pe care o puneţi)
„memoria genului” (literar), „«telepatia» cultural-istorică” (M. Bahtin),
„spaţii rezonatoare” (A. Pancenko), (re)„amintirile literare” („литературные припоминания”, A. Bem) ş. a.,
când literatura este percepută drept „o pânză, pe care au ţesut-o meşteri
diferiţi” (M. Bociarov) în timpuri (epoci), dar şi civilizaţii diferite.
Memoria genetică a literaturii înseamnă un câmp semantic comun, o permanenţă în
„ping-pong”-ul (uneori… pugilismul) întrebări-răspunsuri, rocade imprevizibile
între interogaţii şi răspunsuri, rocade întrebări – întrebări, răspunsuri –
răspunsuri, în modificări de accente şi priorităţi – toate astea, şi altele,
întru căutarea şi afirmarea general-înţelesului (nu obligatoriu şi
general-acceptatului) în contextul hipermemoriei sau hipertextului (de când
este ea, lumea nu a făcut decât să scrie la o singură carte – câteva teme în
diverse parafraze care, se ştie, cutreieră teoretizările literaturologice). Îmi
vine să adaug: şi hipersubiectivităţii, însumată din subiectivitatea aparte a
epocilor, civilizaţiilor, naţiunilor (ca specific), a autorilor singulari (dar
mari!), în contribuţia creării acestora toate etc. Pentru a se tinde spre
canonul hiperindividual, hiper-/ sau trans/-epocal, prin asta literatura
(tuturor) ţinând să intre în dialog/ comunicare cu „interlocutorul suprem” (M.
Gasparov). În structura sa greu de imaginat, de receptat, memoria genetică ar
însemna şi o istoriosofie a
literaturii ca apariţie, devenire, diversificare. [Într-un context mai larg,
s-ar cere intrarea în domeniile concepţiilor lui Nicolas de Condorcet (1743–1794), supranumit
creator al noii istorii a culturii.] Iar istoriosofia e ceea ce aminteşte că
scrisul, „simplu” sau „literar/ artistic”, înseamnă da capo memorie, conservarea urmelor, efigiilor, mărturiilor în
nobila sa înfruntare a dispariţiei (morţii), anihilării, neantizării.
Hiperliteratura se opune hiperamneziei. De unde şi supravieţuirea, perpetuarea
memoriei culturale, fiinţiale
(existenţiale) a omului, a umanităţii.
– A reuşit cultura/
literatura română de după 1989 să valorifice consistent tema memoriei
(individuale sau colective)?