*
* *
Eu pricep: umerii temerar se culcă
în valuri, se lasă ca-n cearşafuri
iar faţa dumitale cretoasă
arde, risipindu-se stele din ceruri.
Marea vă ţine ca pe palme
luându-vă de pe nisipul fierbinte
şi se pare, iată, a se îneca
al tâmplei aurii contur cuminte...
Atunci buzele parcă s-ar sfâşia
de piperată şi rece-njurătură
şi marea ar începe să scadă
dând îndărăt ca fiara retrasă-n ură.
Şi prinde a trage cu ochiul pieziş spre cer
cu gândul de-a fi ajutată de un al treilea
dar eu voi arunca plesnita conştiinţă
cât mai departe, avântat, pe urma sa.
În faţă le voi scuipa fără de frică
ofrandă tainică şi dar stereotip
pentru că subţirea dumitale cămaşă
a rămas stingheră pe-ncinsul nisip.
(1915)
ANUNŢ
Eu aş interzice „Vânzarea de ovăz şi fân”...
Nu vă pare că asta miroase-a ucidere de Tată
şi Fiu?
Iar dacă inima fi-va surdă la neliniştea
străzilor
vuiete, sparge-mi tâmpla, taie-mi urechea,
lobu-i molâu.
Literele sar, ţopăie ca ploşniţele
întreaga foiţă albă împresurând-o, măşcate.
Mintea obişnuită cu atare privelişte
a mai atras, magnetic, din fărâmituri uscate.
Ciudat de primitoare casă pentru vânt
sau hanul, hotelul acestei primăveri;
fireşte –
iată ce ar trebui să răsară cu dărnicie
prin pieţele ţării crescute ca tot ce creşte.
(1915)
ALERGĂRI
Viaţa se desfrunzeşte din
pachete
de ruble; în lumina tomnatică-a cerului
ca un prapur peste alergări, peste curse de
cai
norul înalbăstreşte răsufletul vântului...
Parcă de Dumnezeu mi-ar fi fost toate date?
Asta e, gonindu-l în secunde-aiurite,
el a îngunoiat văzduhul din jur
cu felurite cadouri şi premii trăsnite!
Dânsul viaţa-ntreagă mi-o devoră –
drept dar oferindu-mi-o pe cea cu boiul înalt
care, ca bătaia de clopot la-nceput de cursă,
cu el dimpreună mă goneşte la start.
Pe toţi, în vagon, cu vagonul îi voi întrece,
mă rup sub acoperiş să mă ascund,
duduitul goanei nebune, chiar
de-mi astup strâns urechile – foarte clar îl
aud.
Îl aud ca prin difuzor,
spinarea arcuindu-mi abrupt, în şa, sus,
când rubla o strâng în pumn
sinucigaşii lui Brutus.
(1916)
*
* *
Râdeţi
De discuţia despre moarte
Fie ca viaţa să nu treacă precum vreau eu
Sub tâmpul lătrat al tunurilor
Şi ochii cerului umplându-i cu lături
Va prinde-a ploua din burtă de broaşte.
Eu ştiu cât de zgârcit, o,
V-aţi aruncat spre ţara aceasta
Unde timpul e ucis ca o becaţă
Iar zilele-s tot mai straşnice şi mai stranii;
Şi aceste versuri au devenit un teanc de foi
volante
Pe care nimeni nu va cuteza să le citească
Unde roşie umezeala se lasă pe nori
„Oksana viaţă şi Oksana – moarte!”
Buzele cărei din ele sunt noi şi-ale cărei
mâini nu sunt Tu
Cozile cărei sunt mai late decât Neva
Cum roua căzu din cer până la ierburi
Şi-ale vântului noi oştiri: –
Gloata nefastelor zile
E într-o cercetare în inter-lumi
Unde stă pe-o parte boneta albastră
Şi această rouă blondă
Şi această furtună botezată –
Eu fi-voi primul care stelelor le-oi duce.
(1916)
TRENUL CANIN
1
Frig,
ger,
frig,
ger,
frig,
frig,
frig!
Ziua
–
groază,
ziua
–
groază,
ziua,
ziua,
piua!
Se-aude daireaua
şamanului
sau al vântului
neogoit plâns peste gheaţă?
Oricum, el cheamă,
ademeneşte
în nesfârşita
albeaţă.
A r r o e!
A r r o e!
A r r r r o e!
În urechi se-nfige
chiţcăit de vulpe,
ochilor li
se-ntunecă de la albastre scântei,
îndârjită e a
atelajului cercetare –
zboară, zboară
trenul tras de câini!
A
r r o e!
A
r r o e!
A
r r r r o e!
A
r r r r o e!
2
În pantă –
săniile-s mai sprintene...
Doar obişnuitul
pocnet de bici.
Al acestor locuri,
al tundrei sur urlător –
lupul în lăcrimoase
tânguiri.
Şi printre straturi
scârţâitoare,
unde pupilele-s
constrânse de soare,
el – unicul
condrumeţ,
el – chinuitoarea
nopţilor agonie.
Şi de-a-ntregul mai
e dânsul
bubuitoarea melodie
a neostoitei
disperări,
şi peste dânşii
ard zilele,
secularele tăceri!
„Pe lume eu sunt
unul cel ce urlă
precum coarda
întinsă-a străvechiului arc!”
„Şi eu unul,
prinzătorul tău şi neprieten,
la fel sufăr de
arzătoare tângă
şi-o duc în neagră
mizerie
printre aceste
muţenii ale adâncurilor!”
Frig,
frig,
ger.
Frig,
frig,
frig!
Ziua
–
groază,
ziua
–
groază,
ziua,
ziua,
piua!
3
Şi aici, printre
ţipetele oraşului,
eu tremur
cu-nfrigurarea ta, lupule,
şi se vede
turmentata mutră
peste întinsuri de
Nipruri şi Volgi.
Înţepeneşte
pământul dinspre margini,
acoperindu-se cu
sloiuri polare,
şi iarba amuţeşte
crudă
sub respiraţia-ţi
căruntă,
ierni ameninţând cu
sânge rece
îşi ţuguie buzele-n
viforniţă...
Cum le-am ocoli –
să gonim pe-alături
de milenarele
năvoade de gheaţă?
Noi am înţepenit
lângă faţa
iernilor.
Crâncenă e sala
căptuşită cu
promoroacă –
târâşul focilor.
Îngheţat –
mângâi roza,
dezarmat –
mângâi freamăt de
petale,
în-fermecat:
„Na, ţine, hoţ de
cârlionţi!”
Încătuşat, prins în
inele
lângă tâmple-i el.
Acest cântecel –
umbra Nordului,
strigoi ce moare-n
amurg,
dar care jinduieşte
primăvara –
să suprime-n firea
ei
vârcolacii muţi ai
iernii.
Şi privind aurora
boreală,
moarta respiraţie-a
luminii,
eu iarăşi sunt
fericit
într-un refren
gâgâit
să duc la capăt
ceea ce încă
nu a fost cântat şi
povestit.
4
De la scântei
albastre ochii orbesc,
în urechi – şuierul
tălpilor de sănii polare,
îndărătnică-i
cercetarea atelajelor –
zboară trenul tras
de nordici dulăi!
Du-mă, primăvară,
pe mine, du-mă
într-acolo unde
rebegesc nihvii*,
unde în iarnă poate
intra doar cel
înveşmântat în
blănuri întoarse pe dos,
unde gheaţa
trosneşte asurzitor,
unde nu eşti nici
tu, nici eu,
unde întregul
trecut a devenit
al cristalului vis
înluminat!
(1922)
____
*Nihvi – populaţie din extremul nord oriental
al Rusiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu