O MAGNOLIE PENTRU GHEORGHE VODĂ

Astăzi e ziua de naştere a poetului şi cineastului Gheorghe Vodă. Ar fi împlinit 81 de ani. Dar... nemilostivă-i legea firii... Un moment surprinzător: fără să planificat în mod anume, azi, în "Ziarul de Gardă", a apărut fragmentul de jurnal, în care e vorba de o magnolie, pe care, în primăvara anului 1996, o domană i-o trimitea din Galaţi lui Nenea Gicu.

22.IV.1996

Mai deunăzi, îl întâlnesc pe Nicolae Sulac. Apare şi Anatol Latâşev, şi el interpret de muzică folclorică, povestind următoarele: Nic. Sulac se întâmplase a fi în depozitul de articole bisericeşti al Mitropoliei Basarabiei. Se interesează de una, de alta, apoi ia între degete o pânză rară, întrebând de amfitrion ce e. „E giulgiul cu care se acoperă mortul”, explică acesta. Sulac: „Doamne fereşte, pe vremea asta o învelitoare atât de subţire? Ce frig trebuie să-i fie!”.

În clipele de ultrasensibilitate (să-i zic aşa), ca cea din  noaptea Învierii la catedrala gălăţeană, concentrare de la sine – în sine; trăire intensă, aproape suprafirească, a senzaţiei a ceea ce, chiar acum, aici şi astfel, se mulează în memoria fiinţării mele, începând deci să devină prezenţă în mine, în structura fiinţării mele.

Pe 15 aprilie, când să pornim de la Galaţi spre Chişinău, secretara Centrului de Folclor ne dă pentru Gheorghe Vodă o… floare de magnolie. A ţinut ramul în condiţii speciale, de cameră, să înflorească, deoarece în această primăvară târzie, afară, magnoliile mai hibernează încă. Domnişoara a fost surprinsă de amintirile noastre despre Vodă la prima noastră descălecare la Galaţi, de reacţia lui când, la Casa Artelor, Sterian ne oferise câte un ram cu flori de magnolii. De aici, de acolo şi gestul pentru nenicu…

10.V.1996

Ieri, 9 mai, mergem la Iaşi, să-l omagiem pe profesorul Constantin Ciopraga, ajuns bine şi viguros la 80 de ani. Pretutindeni, Iaşul – întreţesut de oameni ai ordinii. Vine în vizită preşedintele Iliescu. La Palatul Culturii – control minuţios. Când am fost, anul trecut, în septembrie, la Cotroceni, precauţia nu era atât de drastică. De, provincia plusează zel în toate; oboseşte şi aţâţă cu surplusul.

În fine, la ora 12 începe ceremonia. Fiind trecut în program, al 10-lea, vorbesc şi eu.

Mai apoi, lansare de carte a preşedintelui Iliescu. Foarte vag şi evaziv, prezintă Ioan Holban. Vorbeşte un tânăr american, Treptow, ce-şi face doctorantura la Iaşi. Are o română bună. Eu – mai mult impresionat de expoziţia de lucrări celebre ale lui Toniza.

La lansarea cărţii sale, Iliescu a vorbit cam mult, povestind ce crede, ce ştie, combătându-i pe adversari. Acordarea autografelor de asemenea a durat mult. Foarte numeroşi cei dornici de a procura cele două volume prezidenţiale pe care – cine nu pricepe? – nu le vor deschide mai departe de foaia de gardă pe care e autograful.

Mânem la familia Fluturel, la Mogoşeşti. A doua zi dimineaţa, pe la ora şapte jumătate, intrăm în câteva clase de la şcoala din localitate. Lecţiile încep la 8, însă sunt elevi matinali, cărora le las exemplare ale revistei „Moldova” şi cu care schimb câteva gânduri. Într-o clasă întâi, 5-6 gâgâlici, cărora le spun vreo două poezioare pentru copii. Ah, să le fi văzut feţişoarele: ce emoţii, ce luminozitate de bucurie! O fetiţă zău că tremura ca o trestioară. Nu că era vorba de mine, ci efectul venea de la anunţul pedagogului: Aveţi în faţă un poet… A fost cea mai matinală întâlnire a mea cu cititorii/ ascultătorii.

Spre Chişinău, îl luăm în maşină pe ginerele lui M. Sanduleac. Merge la înmormântarea bunicii, la Manta/ Cahul. Bătrâna aruncase benzină sau motorină în cuptoraşul de gătit, flacăra reveni bumerang, o cuprinse, stingându-i viaţa…

25.V.1996

Cam demultişor (relativ) n-am scris în jurnal şi poate că mai amânam revenirea, dacă, iată, nu s-ar fi întâmplat ca astăzi, în zi de sâmbătă, să nu citesc, în „Dicţionarul înţelepciunii” (de Simenschy) maxima sau poate doar o pretinsă maximă despre sâmbătă: „Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă” (Marcu, 2-27). Sensul nu mi-e limpede complet, dar presupun că el i-ar fi călăuzit pe primii sectanţi care au început a venera excesiv ziua de sâmbătă.

1.VI.1996

Acum o săptămână, am editat nr. 3-4 al revistei „Moldova”. Satisfacţii parţiale, datorii care trebuie lichidate.

Sigur că este lăudabil efortul de a întreţine în bibliotecile chişinăuiene un climat cultural continuu, însă păcatul ce se remarcă este cel vechi în mediul prutonistrean: amatorism, improvizaţie, adică lipsă de standard românesc şi european. Apoi, uneori aceste acţiuni sunt (doar uneori, zic) simple pretenţii de a se mai divaga oralităţi la un pahar de vorbă sau chiar de a se chefui.

Una din marile lacune: personalul bibliotecilor are un nivel de cultură foarte aproximativ, dar nici nu se cultivă. Se creează impresia că cel mai puţin citesc bibliotecarele (la noi, nu prea se întâlneşte elementul masculin de bibliotecar). Altele – doar titlul şi numele de pe coperte le buchisesc. Dar revirimentul nu se prea vede.

În zilele în care mă pregătesc în vederea unei călătorii în Austria şi Ungaria, primesc şi invitaţie pentru insula Rodhos (septembrie). Oricum, mi se întâmplă şi lucruri plăcute. Evident, cu diverse cheltuieli, inclusiv cele – ne-pecuniare.

Aşadar, am călătorit şi mai am a călători, în lungile drumuri încercând dorinţa de a mă cuibări în spaţii cu cărţi, în biblioteci.

2.VI.1996

Dacă ar avea curaj să fie oneşti cu ei înşişi, majoritatea scriitorilor ar cădea de acord cu Ion Vinea care declara că, de fapt, „literatura (îl) persecută” şi că îi este „iremediabil antipatică”. E drept, acest sentiment „antiliterar” nu se înscrie într-o permanenţă: el ţi se revelează doar uneori, în special (şi) atunci când nu dispui de atâta timp, cât ai dori să-l dedici tocmai ei, literaturii, timp pe care ţi-l fură lupta pentru existenţă, cotidianul, nelămuririle în destin etc. sau un colectiv foarte aproximativ profesionalizat.