📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 20

Traducere: Leo Butnaru

Ispita afișelor (1920)

Lui Aleksei Efimov

I

Se auzi un foşnet sau plescăit de apă.

Cortina curge lent spre înălţime.

Din scenă-adie briză răcoroasă

Spre freamătul din rândurile prime.

II

Introducându-şi în penumbra albastrului parter

Torsul argintat din creştet spre călcâie,

Ea revărsă în sală Folle Arome

De afectuoasă, îmbietoare vanilie.

În binoclu tresare bella dona.

Gata-i să iasă un rănit valet

Care-şi pregăteşte lornionul,

De pluşul hainei ştergându-şi-l atent.

Soţul triplu bărbierit mantaua albă-gri

Şi-o târâie precum birjarul ambulant

Când părăseşte bătrânul restaurant,

Tăcut, mahmur, leit zeul Vulcan,

Gelos pe Venus cea ne-ndestulată

Noapte de noapte, an de an.

III

Pielea de antilopă a pantofilor ascuţiţi

Înţepând blănurile urşilor de Himalaya

Se vor revărsa pe placa scăunelului

Unduirile rochiei de debut.

Cu unghii degenerat-fărâmicioase

Deranjând glazura colanului

Respingând cu cuvânt de glicerină

Asaltul gălbiorilor husari.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 19

Omule, slabă ființă... 

Omule, slabă ființă și la patimi cu plecare,

Unde ți-i înțelepciunea, unde ți-i mintea cea mare?...

De te 'nalți și sbori cu mintea la tronul Dumnezeirii,

De măsuri pământ și ceruri și pătrunzi tainele firii, —

Nu te îngânfa, că ești țărna pe care o poartă vântul...

Ci te plânge, că 'n patimi tu singur îți sapi mormântul!

Pururea ție stăpâne, pururea duc și te poartă;

Ele sînt în toată vremea a vieței tale soartă.

Ce poate înțelepciunea, ce poate și biata minte,

Când prăpăstii privesc ochii și 'napoi și 'nainte?

Și se 'ncape biruință sau răbdare sau putere,

Când frageda inimioară se despică de durere?

Și se 'ncape vr'o mărime, când ființa pătimesce,

Când sufletul de necazuri ca de moarte se sdrobesce?...

UN INTERVIU DE LA ADOLESCENȚI

– Domnule Leo Butnaru, sunteți cunoscut ca un reputat poet, prozator, eseist, traducător, autor de jurnale și dialoguri. Ați publicat un mare număr de cărți. Ele au apărut la  Chișinău, Iași, București, Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Madrid, Moscova, Ruse (Bulgaria), Paris, Niš (Serbia) și Kazan (Tatarstan). Ce nu ați reușit încă să faceți, ca scriitor?

– Nu am reușit să fiu mai... tânăr, când a venit democrația, libertatea. Aș fi dorit să mai fac vreo facultate-două, ceea ce în URSS nu se prea admitea. Aș fi vrut să cunosc câteva din marile universități din lume, dar și celebre biblioteci. Aș fi vrut să studiez mai temeinic cele câteva limbi pe care le vorbesc și din care traduc.

În fine, sper să realizez, totuși, ceea ce nu am reușit încă să fac. Numai că omul râvnește să facă tot alte și alte lucruri în mai deplina facere de sine... Prin urmare, reușita deplină, mulțumirea de sine ar fi ca și cum excluse. Pentru că o împlinire de dorințe presupune apariția orizonturilor mișcătoare, în perspectivă, ale  altor dorințe, scopuri...

– Ați fost distins cu mai multe premii. La care dintre ele țineți cel mai mult și care vă reprezintă plenar?

– Cred că, în ce mă privește, juriile nu au fost doar generoase, ci și obiective. Țin la majoritatea distincțiilor care mi s-au acordat, dar, toate, încadrate între cea din 1992, Premiul revistei „Luceafărul” din București, și Cununa de Laur de la Tomis în Turnirul Poeților Români, 2016. Sigur, aș fi… nerecunoscător, dacă  nu aș aminti de mai multe premii ale Uniunii Scriitorilor din România, de Premiul Național al Republicii Moldova, de cel al Ministerului Culturii, de altele. Iar cel mai așteptat premiu ar fi, totuși, o carte nouă, care să se alinieze celor mai bune de care am fost în stare. Sau – de ce nu? – să ridice ștacheta. Pentru că, sub aspect valoric, literatura presupune înălțimi și orizonturi mereu deschise.

– Dacă voi parafraza un titlu de carte care v-a apărut chiar în anul curent, spunând că vă place să fiți și călător în Țara piticilor, ce ne spuneți despre Leo Butnaru, scriitor al copiilor și, în genere, cum apreciați actuala literatură pentru copii? 

– Am scris și cărți pentru cei mici, pornite ca și cum din fascinația și reverberațiile de ecou, în timp și în suflet, ale propriei mele copilării, căreia, de altfel, i-am dedicat și romanul memorialistic „Copil la ruși”, care a avut două ediții la București. Iar cea mai recentă înfățișare a mea în fața cititorilor-ascultătorilor preșcolari și elevi în primele clase e poemul „Călător în Țara Piticilor”, lansat de editura „Junimea” din Iași, unde, de altfel, sper ca în 2018 să-mi apară un amplu florilegiu de ghicitori.

Cum apreciezi actuala literatură pentru copii? Suntem buni și bogați, odată ce avem poeți ca Vasile Romanciuc și Arcadie Suceveanu care, sunt sigur, fericesc mii și mii de copii cu fiecare carte nouă pe care o publică.

– Vestitul Fănuș Neagu, în prezentarea cărții „Gladiatorul de destine”, pe care ați semnat-o în 1998, scria: „Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău și de bine (…) Se vrea gladiator de destine, dar nu știe să și-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat”. Poetul Leo Butnaru nu știe să-și păzească destinul?

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 18

*     *     *

Traducere: Leo Butnaru

Cu trupul răsucită ca o pâslă

Al capului ciolan între picioare

Izgonii iubirea ca şi inutilă

Cu o ciubotoaie scofâlcită motanul

De-ajuns cercurile veveriţelor

Arcanul gâtul să-l tragă

Peste trupul potopit de spermă

Botezătorul puse o lumânare

Toate locurile mi-s sărutate

Jumulită mi-i rotunjimea burţii

Ca la alergări de cai limba-i smultă

Să sari barierele dinţilor

O juraţi-vă mie comisari ai poporului

Călugăre şi cimpanzeu

Eu sunt glorioasa dintre preotese

Hebeb Şafrana* Habias.

(1912/1921)

____________

*Hebeb (habib) – în arabă înseamnă: dragă,

 iubită. În tandem cu „şafrana”, iese: ,,Draga piept şofrăniu”.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 17

Un pământ nou

Marea a adus azi-noapte un pământ nou

s-au găsit voci care să strige

Atlantida

s-au găsit voci care să strige America

1-au înconjurat oamenii cu hărți campase

1-au împărțit între ei pe familii dinastii

au înființat armate pentru apărarea acestui pământ

miniștrii au transmis legi

și amendamente la aceste legi

toți voiau să administreze acest pământ

atât de promițător

dar refluxul

a dus din nou în larg

trupul înecatului.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 16

Cealaltă voce

1

Traducere: Leo Butnaru

Sunt cu tine, îngerul meu, nu am viclenit,

Cum de s-a întâmplat că te-am părăsit

În locul meu ostatic să fii în nevolnicie

Întregii dureri pământene ce leac nu ştie?

Pe sub poduri pelinul fumegă suriu,

Peste focuri – roi de scântei, auriu,

Afurisitul vânt a blestem prinde-a urla,

Şi un glonte rătăcit dincolo de Neva

Îţi caută biată inimă ce bate slab, arar,

Şi, singură, în casa îngheţată-a pieire,

Stai întinsă albă în albă strălucire,

Glorificând numele meu amar.

2

În acel an îndepărtat, când iubirea se aprinse,

Ca o cruce de pristol, în inima proscrisă,

Tu nu te-ai cuibărit a blândă hulubiţă

La pieptul meu, ci zgâriai ca uliul cu gheara.

Cu-ntâia infidelitate, cu vinul blestemului

Tu prietenul însetat ţi l-ai adăpat.

Însă veni ceasul ca să priveşti

În ochii verzi, lângă nemilostive buze

Zadarnic să rogi pentru dulcea ofrandă

Şi pentru jurăminte, de care nici că auzii,

Pe care încă nimeni nicicând nu le rosti.

Astfel otrăvind apa izvorului pentru cei

Ce vor merge în pustiu pe urmele sale

Tu însuţi te-ai rătăcit şi, însetat la culme,

În întuneric n-a fost să recunoşti izvorul.

El bea pieirea, cu gura-n apa răcoroasă,

Dar parcă pieirea ar putea să curme setea?

1921

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 15

Vreme ploioasă

Să-mi îngrop fața în nisip

să rămân așa o bună bucată de timp

până când pulberea crinului

va forma o piramidă minusculă

doar din cristal și aur.

Să-mi îngrop fața în nisip

spintecând valurile amintirilor eșuate

– ele vin ca un „Bună dimineața!”

rostit de nepoții de nectar.

Să-mi îngrop fața în nisip 

în perna zgrunțuroasă, fatală

a destinului ce-ți bate la ușă

provocându-te să te trezești

în ploaia deasă, mocnită, parșivă

ce abia te așteaptă!

URSS ȘI LATINA

Crochiu din verile de la Văratec

Pentru Ioana și Traian Irimia

Spre chindie, bătăile de toacă ale monahiei și cele de ciocan ale tinichigiului ce potrivește tabla pe acoperișul mănăstirii.

Timp când fluturi ațipiți se plimbă cu ușa închisă–deschisă a chiliilor tinerelor călugărițe. E de presupus că, în vreuna din cămăruțe, în ardoarea rugăciunilor, când atinge extazul în rugăciune, în aura gândurilor sale cu infraroșu vreo tânără monahie l-ar putea fotografia pe Dumnezeu...

La câțiva pași mai jos de poarta mănăstirii... (Pe dalele de la intrarea în curte – dude de forma cicatricelor de după operații de apendicită.)... Mai jos de poarta mănăstirii, intrând pe poarta unei case de țară, ne plătim taxa de găzduire „la măicuțe”.

La colțul casei – uriașa disproporție dintre micul brotac (o fi ajuns aici de pe malul Bistriței vecină cu grădina?) și ocăitul lui sub burlanul pe care două-trei omizi mai nărăvesc să urce spre acoperiș, ceea ce nu reușeau să facă până să fi apărut spuza de rugină. (Pentru omidă, judecata de apoi se termină în zbor de fluture...)

Iar în lungul văii Bistriței soarele scăpătă, scapătă... – treptat, lumina pătrunzând tot mai adânc în tinda casei de țară și tot mai puțin în țară...

Noaptea, Bistrița, râu de munte aproape repede, opintește să ducă la vale luna ce poleiește chelia pietrei de sub undele-i învolburate. În bătaia lunii, pistiluri de crin – cornițele melcilor.

Dimineața, de la 8 încolo, cam pe durata a trei sferturi de oră, apare deplin din ceață statul bradului de dincolo de apa alertă (de-mi vine să-i zic: mozartiană...) a Bistriței. Apoi, peste defileu, în anumite segmente ale zborului lor zigzagat, rândunicile depășesc viteza luminii.

Ce scurtuțe piciorușele vrabiei – o picătură de rouă i-ajunge la glezne.

Un Newton al melcilor o ia pe sub pom. Peste cochilie l-ar putea trăsni vreun măr durduliu.

La colțul casei – linchit dintr-un vechi blid de aluminiu. Totdeauna am avut senzația că limba câinelui e rece-acută.

La alt colț de casă, păpădia adie a antigravitație. Păpădia adie a adio cu ea însăși.

După cafeaua pe care ne-o bem în pridvor, pornim spre mormântul Veronicăi Micle. Vizavi de casa în care găzduim, – spoită a inox lucios, soneria bicicletei la poarta copilăriei cu cârlionții răsfirați de aerul agitat de hulubii zburătăciți.

Nu-i așa, dar îmi imaginez cum ar putea fi: în preajma mormântului Veronicăi Micle, uneori se întâmplă că măicuțele bătrâne le pun mâna la ochi călugărițelor novice și ușor nevrotice  – când norii pe cer alcătuiesc figuri în poze și fapte – cum să vă spun?... – involuntar-indecente.

Ah, Mnemosyna monahie, cum ai mai vrea și tu să uiți unele întâmplări de neuitat... Pentru că aveai dreptate, maestre Ivănescu: Când eram mai tânăr și la trup curat. De unde se poate merge mai departe, în puritate: Când eram mai tânăr și la suflet curat... La suflet văratec...

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 14

Traducere: Leo Butnaru

Cum am devenit câine

Sigur, așa ceva e absolut de nesuportat!
Pe de-a-ntregul eu sunt încolțit de mânie.
Mă-nfurii altfel decât vouă vi s-ar întâmpla:
asemeni câinelui ce s-ar apuca
să urle
la fața lunii, sinilie.

Cred că e de la nervi...
Am să ies
la o mică plimbare.
Însă pe stradă nimeni nu m-ar putea calma.
Oarecine îmi strigă de seară bună.
Trebuie să-i răspund, firește:
dânsa e o cunoștință de-a mea.
Dar simt –
nu-mi va ieși s-o fac omenește.

Ce e cu neobrăzarea asta?!
Dorm, visez ori îmi pare?
Mă pipăi amănunțit:
da, sunt precum eram,
am fața cu care sunt deja obișnuit.
Îmi ating buza,
însă de sub ea apare –
canin ascuțit!

Îndată-mi acopăr fața, parcă mi-aș sufla nasul.
Și o rup la fugă spre casă, îndoit întețindu-mi pasul.
Cu băgare de seamă ocolesc postul de poliție,
dar, dintr-o dată,
răsună un glas:
„Vardiste!
O coadă!”

Eu îmi trec mâna mai jos de șale și – încremenesc!
Pe asta,
ce e decât orice canin mai la vedere,
în nebuna-mi goană nici s-o fi observat:
de sub mantou
mi s-a desfăcut o coșcogea coadă
și-mi flutură la spate –
coșcogea coadă de dulău.

Ce-i de făcut?
Urlu cât pot, sporind gloata-n jurul meu.
Celui de-al doilea – al treilea, al patrulea ins i se adună.
Au boțit rău o bătrânică. Ea,
făcându-și cruce,
striga oarece despre satana.

Iar când gloata, răsfirându-și pe mutră mustățile-măturoaie,
năvăli,
furioasă,
de haram,
eu m-am lăsat în patru labe
și am prins a lătra:
„Ham, ham, ham!”

1915

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 13

Zidire

 

Du-te și tu, mă, du-te,

Du-te și naște-te!

O femeie s-a îndrăgostit

Si vrea să-ți fie mamă;

A prins-o pofta de viață,

N-am ce să mai fac,

Du-te naște-i-te!

Si-am dat să-nmugur din călcâi

Pe-o vreme dureroasă,

Când ultimul cu cel dintâi

Zideau în cer o casă

Și-am dat din umeri înfrunz –

(Scuzați-mă!) – De teamă,

În mine inima s-a scurs

Și amplecat din vamă.

Am dat apoi să mă întorc

Din fața mea în spate,

Dar când văzui că nu e loc

Am tras din sfârcuri 1apte.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 12

Traducere: Leo Butnaru

UCENICUL

Ai putea spune – la ce te-ai gândit?

În ploaie – sub o singură pelerină,

În noapte – cu o singură pelerină pitit,

În sicriu – sub o singură pelerină.

1

A fi băieţelul tău cu capul luminos, –

O, peste a secolelor mozaic! –

După purpurul tău să rătăcesc în prăfoasă

Pelerină de ucenic.

A surprinde prin întreaga înghesuială omenească

Suflarea-ţi de viaţă dătătoare –

Cu sufletul, cu respiraţia ta dată să vieţuiască

Ca o adiere – pelerina-n fluturare.

Mai victorios decât regele David

Cu umărul prin gloată să-mi croiesc cale.

De la toate obidele, de întreaga pământeană obidă

Să-ţi servesc de pelerină protectoare.

Printre toţi ucenicii care dorm greu

Să fiu cel care în vis – somnul n-a cunoscut.

La prima piatră ridicată de vreun plebeu

Deja nu de pelerină să-ţi servesc – ci de scut!

(O, acest vers nu s-a frânt de la sine! Căci

Cuţitul e nespus de ascuţit!)

...Şi – surâzând sfidător –  primul să urci

Pe rugul care-ţi este menit.

15.IV.1921

2

Există un ceas anume...

                          Tiutcev

Există un ceas anume – ca o povară aruncată:

Când în tine însuţi eşti de mândrie ocrotit.

Ceasul uceniciei – în viaţa fiecăruia se arată

Solemn-de-neocolit;

Ceas înalt când, lăsând armele

La picioare – unde un deget a indicat,

Noi purpurul oşteanului de pe blana cămilei

Pe nisipul mării l-am preschimbat.

O, acest ceas la eroică faptă ne cheamă – ca un glas

Ce se înalţă din samavolnicia zilelor agitate!

O, acest ceas în care, ca un spic copt în amiaz,

Noi ne înclinăm sub propria greutate.

Şi spicul a crescut, şi ceasul vesel a bătut,

Şi piatra de moară spicul plin l-a aşteptat.

Legea e lege! Încă în pântec matern am ştiut

De tine, jug al râvnelor de neînfrânat.

Ceas al uceniciei! Dar e zărită deja şi îndrumătoare

O altă lumină pentru noi, – abia de zorii s-au aprins.

Blagoslovit fii tu ce vii pe urma-i viitoare,

Ceas suprem al singurătăţii, ceas neînvins!

15.IV.1921

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 11 📚

*    *     *

E dimineaţă,

se mişcă soarele în fereastră

şi gălbenuşul în ou.

Cu propria-ţi piele îmbraci oglinda,

femeie, urăsc falsa ta pudoare

– e ca şi cum ziua şi-ar acoperi

cu o frunză transparentă goliciunea.

Taci. Tăcerea ta îmi umple oasele cu nisip,

ori de cîte ori mă apropii

să pipăi, pe furiş, marginea orizontului.

E dimineaţă şi eu

n-am să ştiu niciodată sfîrşitul visului.

Suflu şi împrăştii

coroana imaginară a unei păpădii.

Sunt singur, te strig, tu îmi arăţi soarele –

degetul ţi se prelungeşte pînă îl atinge.

Mi-e teamă, îmi găsesc

liniile din palmă altcumva aşezate –

asemenea norilor pe un cer împietrit,

îţi spun. Tu taci. E dimineaţă.

Lumile se schimbă mai des

decît se nasc.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 10 📚

Traducere de Leo Butnaru

ARMENIA

1

Tu legeni divin roza lui Hafiz

Şi dădăceşti copilaşi-jivine,

Respiri cu umerii octaedrici

De mojiceşti biserici bovine.

Zugrăvită cu ocru răguşit,

Tu eşti dincolo de munte, toată,

Iar ici – doar lipită ilustrată

Din blidul pentru ceai plin cu apă. 

2

Prea mult ţi-ai dorit să ai vopsele

Şi cu laba-ţi mare ai înşfăcat

Desenatorul leu din penarul

Cu multe creioane de colorat.

Ţara-n pojar de vopsitorie

Şi-a moartelor şesuri de olărit,

Tu ai răbdat serdarii roşcovani

Printre pietre, peste lut ruginit.

În zări de ancore şi tridente,

Unde se-ntind ţărmurii arămii,

Ai văzut iubitorii de viaţă,

Vlădicii iubitori de visterii.

Şi, sângele meu fără-a tulbura,

Simple ca desen de pruncă mână,

Pe aici trec soaţele, dăruind

Din frumuseţea lor leonină.

Ce dragă mi-e limba ta sinistră,

Tinerele-ţi sicrie în nalbă,

Pe care cleşte de fierărie-i

Buchea, şi fiece cuvânt – scoabă...

3

Ah, nu mai văd nimic şi biata mea ureche a asurzit,

Din toate culorile mi-au rămas doar miniu şi ocru coclit.

Şi-nceputul dimineţii armene mi se arată în vis;

Hai să văd cum trăieşte în Erevan piţigoiul,  mi-am zis.

Cum se-nclină franzelarul, cu pâinea jucând de-a mijoarca,

Din vatră  lavaşului* scoţându-i, molcuţă, pielicica...

Ah, Erivany, Erivany! Sau că păsări te-au zugrăvit

Sau leul din penar, ca un copil, ce creioane a râvnit!

Ah, Erivany, Erivany! Nu că oraş – nucuşoară călită,

Iubesc babilonia străzilor tale cu gura mare; oricare – cotită.

Eu viaţa-mi fără rost, ca muezinul coranul, mi-am slinit,

Timpul mi l-am îngheţat şi sânge fierbinte nu am jertfit.

Ah, Erivany, Erivany, mai mult nu am ce mi-aş dori,

              Decât ciorchinii tăi congelaţii, dulcii, când prind zorii a se ivi”.

______ 

*Lavaş – pâine din Asia, coaptă în formă de turte mari, lipite de vetre rotunde, săpate în pământ.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 9 📚

Procuratorul Iudeii

 

Nuuu

procuratorul Iudeii

încă n-a murit

încă deliberează îngândurat

printre cei mai performanți

detergenți

procuratorul deșteptat

de cucul sărit

dintre cele două talgere

sterilizate

încă se mai spală

cu periuța

pe sub unghiile

date cu lac

procuratorul Iudeii

totuși și-a desăvârșit

între timp arta fugii

printre Evanghelii

iar astăzi atacă

o nouă accesare de taste

la requiemul lui Bach

și cu nostalgie așteaptă

așteaptă așteaptă

a doua venire

a inculpatului