sâmbătă, 26 decembrie 2015

POEME DIN AVANGARDA RUSĂ



*      *     *

Eu pricep: umerii temerar se culcă
în valuri, se lasă ca-n cearşafuri
iar faţa dumitale cretoasă
arde, risipindu-se stele din ceruri.

Marea vă ţine ca pe palme
luându-vă de pe nisipul fierbinte
şi se pare, iată, a se îneca
al tâmplei aurii contur cuminte...

Atunci buzele parcă s-ar sfâşia
de piperată şi rece-njurătură
şi marea ar începe să scadă
dând îndărăt ca fiara retrasă-n ură.

Şi prinde a trage cu ochiul pieziş spre cer
cu gândul de-a fi ajutată de un al treilea
dar eu voi arunca plesnita conştiinţă
cât mai departe, avântat, pe urma sa.

În faţă le voi scuipa fără de frică
ofrandă tainică şi dar stereotip
pentru că subţirea dumitale cămaşă
a rămas stingheră pe-ncinsul nisip.

(1915)

ANUNŢ


Eu aş interzice „Vânzarea de ovăz şi fân”...
Nu vă pare că asta miroase-a ucidere de Tată şi Fiu?
Iar dacă inima fi-va surdă la neliniştea străzilor
vuiete, sparge-mi tâmpla, taie-mi urechea, lobu-i molâu.

Literele sar, ţopăie ca ploşniţele
întreaga foiţă albă împresurând-o, măşcate.
Mintea obişnuită cu atare privelişte
a mai atras, magnetic, din fărâmituri uscate.

Ciudat de primitoare casă pentru vânt
sau hanul, hotelul acestei primăveri; fireşte  –
iată ce ar trebui să răsară cu dărnicie
prin pieţele ţării crescute ca tot ce creşte.

(1915)

ALERGĂRI

 

Viaţa se desfrunzeşte din pachete

de ruble; în lumina tomnatică-a cerului
ca un prapur peste alergări, peste curse de cai
norul înalbăstreşte răsufletul vântului...

Parcă de Dumnezeu mi-ar fi fost toate date?
Asta e, gonindu-l în secunde-aiurite,
el a îngunoiat văzduhul din jur
cu felurite cadouri şi premii trăsnite!

Dânsul viaţa-ntreagă mi-o devoră –
drept dar oferindu-mi-o pe cea cu boiul înalt
care, ca bătaia de clopot la-nceput de cursă,
cu el dimpreună mă goneşte la start.

Pe toţi, în vagon, cu vagonul îi voi întrece,
mă rup sub acoperiş să mă ascund,
duduitul goanei nebune, chiar
de-mi astup strâns urechile – foarte clar îl aud.

Îl aud ca prin difuzor,
spinarea arcuindu-mi abrupt, în şa, sus,
când rubla o strâng în pumn
sinucigaşii lui Brutus.

(1916)


*     *     *

Râdeţi
De discuţia despre moarte
Fie ca viaţa să nu treacă precum vreau eu
Sub tâmpul lătrat al tunurilor
Şi ochii cerului umplându-i cu lături
Va prinde-a ploua din burtă de broaşte.
Eu ştiu cât de zgârcit, o,
V-aţi aruncat spre ţara aceasta
Unde timpul e ucis ca o becaţă
Iar zilele-s tot mai straşnice şi mai stranii;
Şi aceste versuri au devenit un teanc de foi volante
Pe care nimeni nu va cuteza să le citească
Unde roşie umezeala se lasă pe nori
„Oksana viaţă şi Oksana – moarte!”
Buzele cărei din ele sunt noi şi-ale cărei mâini nu sunt Tu
Cozile cărei sunt mai late decât Neva
Cum roua căzu din cer până la ierburi
Şi-ale vântului noi oştiri: –
Gloata nefastelor zile
E într-o cercetare în inter-lumi
Unde stă pe-o parte boneta albastră
Şi această rouă blondă
Şi această furtună botezată –
Eu fi-voi primul care stelelor le-oi duce.

(1916)


TRENUL CANIN

1

Frig,
ger,
frig,
ger,
frig,
frig,
frig!
Ziua –
groază,
ziua –
groază,
ziua,
ziua,
piua!
Se-aude daireaua şamanului
sau al vântului neogoit plâns peste gheaţă?
Oricum, el cheamă, ademeneşte
în nesfârşita albeaţă.
A r r o e!
A r r o e!
A r r r r o e!
În urechi se-nfige chiţcăit de vulpe,
ochilor li se-ntunecă de la albastre scântei,
îndârjită e a atelajului cercetare –
zboară, zboară trenul tras de câini!
A r r o e!
A r r o e!
A r r r r o e!
A r r r r o e!

2

În pantă – săniile-s mai sprintene...
Doar obişnuitul pocnet de bici.
Al acestor locuri, al tundrei sur urlător –
lupul în lăcrimoase tânguiri.

Şi printre straturi scârţâitoare,
unde pupilele-s constrânse de soare,
el – unicul condrumeţ,
el – chinuitoarea nopţilor agonie.
Şi de-a-ntregul mai e dânsul
bubuitoarea melodie
a neostoitei disperări,
şi peste dânşii
ard zilele,
secularele tăceri!
„Pe lume eu sunt unul cel ce urlă
precum coarda întinsă-a străvechiului arc!”
„Şi eu unul, prinzătorul tău şi neprieten,
la fel sufăr de arzătoare tângă
şi-o duc în neagră mizerie
printre aceste muţenii ale adâncurilor!”
Frig,
frig,
ger.
Frig,
frig,
frig!
Ziua –
groază,
ziua –
groază,
ziua,
ziua,
piua!

3

Şi aici, printre ţipetele oraşului,
eu tremur cu-nfrigurarea ta, lupule,
şi se vede turmentata mutră
peste întinsuri de Nipruri şi Volgi.
Înţepeneşte pământul dinspre margini,
acoperindu-se cu sloiuri polare,
şi iarba amuţeşte crudă
sub respiraţia-ţi căruntă,
ierni ameninţând cu sânge rece
îşi ţuguie buzele-n viforniţă...
Cum le-am ocoli – să gonim pe-alături
de milenarele năvoade de gheaţă?
Noi am înţepenit
lângă faţa iernilor.
Crâncenă e sala
căptuşită cu promoroacă –
târâşul focilor.
Îngheţat –
mângâi roza,
dezarmat –
mângâi freamăt de petale,
în-fermecat:
„Na, ţine, hoţ de cârlionţi!”
Încătuşat, prins în inele
lângă tâmple-i el.
Acest cântecel – umbra Nordului,
strigoi ce moare-n amurg,
dar care jinduieşte primăvara –
să suprime-n firea ei
vârcolacii muţi ai iernii.
Şi privind aurora boreală,
moarta respiraţie-a luminii,
eu iarăşi sunt fericit
într-un refren gâgâit
să duc la capăt ceea ce încă
nu a fost cântat şi povestit.

4

De la scântei albastre ochii orbesc,
în urechi – şuierul tălpilor de sănii polare,
îndărătnică-i cercetarea atelajelor –
zboară trenul tras de nordici dulăi!
Du-mă, primăvară, pe mine, du-mă
într-acolo unde rebegesc nihvii*,
unde în iarnă poate intra doar cel
înveşmântat în blănuri întoarse pe dos,
unde gheaţa trosneşte asurzitor,
unde nu eşti nici tu, nici eu,
unde întregul trecut a devenit
al cristalului vis înluminat!

(1922)
____ 

  *Nihvi – populaţie din extremul nord oriental al Rusiei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu