La poarta cetăţii
…Când trecusem pe lângă idealul polis grecesc
la poarta lui închisă văzui un grup de inşi care lăcrimau
unii chiar plângeau în hohote.
I-am întrebat ce li s-a întâmplat
iar unul
(probabil mai marele înlăcrimaţilor)
spuse tânguios:
„Platon ne-a alungat din cetate…”
„A-a, sunteţi poeţii!”, zic eu.
„Nu, prozatorii”, preciză necăjitul.
Pe scurt
când mă întorceam de unde fusesem plecat
la respectiva poartă închisă
văd parcă acelaşi
sau parcă alt grup de înlăcrimaţi.
Intrând din nou în vorbă
aflai că de data aceasta erau filosofii…
Trunchiul din Copou
Nu există o altă variantă:
odată şi odată
se va sfârşi şi teiul lui Eminescu din Copou.
Probabil
tulpina îi va fi tăiată segmente
în ideea de a fi repartizate pe la muzeele de literatură
sau pur şi simplu de patriotism.
Atunci ar putea apărea un moment ce dă de gândit: pe
trunchiul proaspăt retezat
să urce vrun mititel – o furnică
sau o vaca-domnului întâmplătoare
care
în câteva clipe
alergând mărunt-mărunt
să treacă peste cele cam cinci sute de inele cu
de-or trece anii….
Din metropolă
Uneori se
întâmplă să mai şi ies
din metropola
sufletului meu
în provinciile
din jurul său – Bucureşti
Moscova
Paris
Chişinău…
Din patrimoniu
Nullus enim
locus sine genio est.
Virgiliu
Zece semiluni
mărunte ale
unghiilor tăiate
păstrate într-o
cutiuţă de sticlă.
Aceste resturi
cornoase sunt ale unui geniu local
zis chiar aşa –
genius loci.
În caz contrar
cum ar fi ajuns ele
avere de
patrimoniu?
(Sunt probabil
unghiile braţelor superioare
pentru că nu este
exclus ca genius loci
să fi fost şi el
copitat
ca Pan...)
Însă marea
curiozitate
sau poate
ciudăţenie
e alta:
spre încheierea
vizitei
ghidul vă spune:
– Ceea ce vedeţi în cutiuţa de patrimoniu
nu constituie
decât 0,9 grame
din cele
pe care genius
loci şi le-a colectat viaţa întreagă
după fiecare
tăiere de unghii.
Impresionant, nu?
Se caută un geniu
În baza
experienţei noastre istorice
deja nu încape
îndoială că
dimineaţă de
dimineaţă
cineva se
trezeşte cu gândul
să aibă motiv
să-l numească pe un concetăţean
ruşinea poporului
român. Aşa
la scară mare:
ruşinea poporului român.
Pentru a avea
efect respectiva invectivă
bineînţeles că
cel ce va fi numit ruşinea poporului român
trebuie să fie un
personaj cunoscut
ba chiar foarte
cunoscut –
în caz contrar ce
rost
ce efect are
să-l numeşti pe
un oarecare
ruşinea poporului
român?
Ah, de s-ar găsi
ad hoc vreun geniu
care să fie numit
chiar aşa: ruşinea poporului român!
Efectul e
garantat sută la sută
cel puţin
până la următorul
val de democratizare.
Libertatea interioară
Libertatea
interioară… imensă…
Probabil
ea se absoarbe
din exterior
unde
din păcate
pare să rămână
tot mai puţină libertate…
Spre atelier
Pe lângă plopii
fără soţi
pe aceeaşi
ulicioară
Hyperion îşi
ducea computerul la reparat.
De după gard
verişoară-sa de-a
treilea Cătălina l-a întrebat:
„Ai auzit de
Eminescu?”
„De cine?”
„De tat-o”.
„Nu”, a răspuns
Cătălin,
continuându-şi calea
atât de lungă
până la atelierul
din
satul vecin.
Noua funcţie a poeziei
Din păcate
în această temă
poetică
nu se poate intra
fără proză despre tâmpenia că
pe internet
din cauza lipsei
de timp
dar mai ales a
lenei
în loc de cuvinte
oamenii folosesc
abrevieri
ceea ce dăunează
făcându-i pe unii
din ei
să piardă
înţelesul anumitor cuvinte…
etc.
Altfel spus
în era
deformaţiunilor web
ca atât de bogată
sărăcie
lumea cam prinde
a uita să vorbească omeneşte…
Ah tu
poezie
logopedie!…
Până la sufletul tău
Noutate
originalitate
virginitate
poetică
precum un şoc
un incident…
pozitiv…
Poate că toate
concomitent…
Dar
sâcâitoare ideea
cuiva că
omul încearcă
mereu tendinţa de a supralicita
până epuizează
beneficiile
şi descoperă
defectele…
Şi totuşi –
noutate
originalitate
virginitate
metaforică…
…şi sentimentul
că până la sufletul tău
în acel loc
de pe pământ
sau din cosmos
din realitate
sau din
vis-internet
nu a fost încă
nu
un alt suflet de
poet…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu