6.V.2006
Abia de-mi închei
scurta siestă, pe la 17.30, că mă și telefonează Crudu de la „Europa liberă”,
punându-mă, brusc, în fața întrebării: care ar fi legăturile – dacă ar exista așa
ceva – între Freud și avangardism? Convenim să revină în zece minute, să-mi
revin din somn, după care încerc să trasez – cu titlu de ipoteză – punți între
„freud”-ienele impulsuri de autoafirmare și palma dată gustului public a
cubofuturiștilor, între abisal și inconștient, totem, tabu și preocupările
hlebnikoviene pentru mitocreație, angoasă, fobii, obsesii pe carte le-au avut
deloc puține și Hlebnikov, și Olimpov (Kosntantin), și Maiakovski sau Esenin
(în imagismul său din „Omului negru” și „Spovedaniei unui huligan”). Până aici
trecurăm prin transraționalitatea limbajului (zaum’), pentru a ne întoarce la
subconștient. Ba chiar și Boris Poplavski, mort la Paris , în urma unei
supradoze de narcotice, pare a se fi atins de freudism, dând cartea
„Avtomaticeskie stihi” (Versuri automate). Bineînțeles, în creația avangardiștilor
a fost mereu prezentă tehnica explorării inconștientului, de care se interesa și
Freud. Iar sexualitatea ca element determinanta în freudism?... S-ar putea,
cumva, lega de cazul Ninei Habias și Ivan Gruzinov, judecați de colegi pentru
pornografie? În 1921, ei fost excluși din Uniunea Poeților din Rusia.
Lucrurile (și
spiritele) se ating inevitabil de ceva nietzscheanism, deoarece avangardiștii-protagoniști
(Hlebnikov, Krucionîh...), în ce privește atât izvoarele de inspirație, cât și
modalitatea de a se inspira sau a „capta” întâmplătoarea declanșare a inspirației,
jinduiau să afle în propria lor fire un „supra-eu”, să se „întâlnească” „cu
sine-altul-de sine-depășitor”, pentru ca în rezultatul meditației spontane să
se anunțe pe sine ca „supra-eu”, când – remarca exegetul Elena Tîrîșkina –
toate manifestările activității existențiale (vitale) sunt declarate în mod
automat transcendentale, într-un inevitabil schimb în cadrul registrului de
convenții. Avangardiștii reorientară, la 180 de grade, vectorii ce vizau
transcendentalitatea – deja aceștia nu „emanau” din dorința, jindul uman spre
vastitatea cosmică, spre tăriile divinității, ci ea, transcendentalitatea, se
află chiar în firea, în intimitatea omului/artistului. Însăși limbajul conține
transcendentalitate. Astfel, de la cuvântul autotelic se ajungea la...
artistul autotelic1 Adică, suficient sieși, în sine putându-se găsit toate cele
ce se caută în transcendentalitatea „extra-umană”, cosmo-divină, să zic astfel.
Apoi, s-ar fi putut
trece spre Musil etc., etc. Dar, pare-se, ne-am oprit la timp.
Pe fundalul unei poze
a Ninei Habias identific inscripția: „Eu, în timpul vieții”. Asta e: în timp...
* *
*
Comand în ciberspațiul
rusesc date despre regretatul Gh. Ayghi. Iar mintea virtuală mă întreabă dacă
nu care cumva e vorba (și) de Ghennadi... Tayghi!
Până și computeristica rusească tot la taiga se gândește...
Nu,
sigur că nu avea dreptate regretatul Ghennadi Ayghi, când declara într-un
interviu („Zerkalo”, 2005, Nr. 25) că, în 1959, când și-a zis el să scrie în
cheia verslibrismului: „În poezia rusă nu au existat versuri libere reușite.
Versul liber nu a fost elaborat, iar totul ce există deja nu e decât o imitare
a modelului latinoamerican și nu un gen ruso-lingvistic de spațialitate și o
altfel de muzică (iar pe Schönberg și Weber pe atunci eu deja îi cunoșteam), o
altă semnificație a pauzei. Astfel că primele sale versuri eu le-am scris cu
mare precauție și atenție, într-un stil personal”.
Altceva
e că, pe atunci, el nu cunoștea verslibrismul atâtor și atâtor poeți ai avangardei
ruse! Ce, Hlebnikov, Krucenîh, Maiakovski (cu toate procedeele sale
cvasi-clasicizante), ba chiar Pasternak, Zaboloțki, Tihonov, Bobrov, Veciorka,
Habias, Aseev, Mandelștam în câteva poeme („A găsi o potcoavă”, să zicem) etc.,
etc., nu sunt, în tinerețe, verslibriști virtuoși? Chiar și cele 4 poeme (doar
atâtea a scris!) ale lui Șklovski nu-s vers liber pur-cerneală? (Că n-o să zic:
pur-sânge!) Apoi, Guro, Kamenski, Gnedov, Bojidar, Petnikov, Mariengof, Harms,
pictorii-poeți Malevici, Filonov, Kandinski, Rozanova... – dar câți alții! – nu
au fost, în mare, verslibriști?
Îmi
pare rău, dar observ în unele declarații ale bunului meu cunoscut și coleg Gh.
A. neconcordanțe cu realitatea sau cu cele declarate anterior. Zice că a învățat
franceza ca să traducă. Probabil, o fi aproximat ceva în limba lui Baudelaire,
însă, în toamna anului 2002, la Neptun, pe terasa Hotelului „Arad”, el eșuă în
tentativa de a vorbi franțuzește cu poetul Michel Deguy, cu care se cunoștea și
care se apropiase de masa la care stăteam cu Ayghi. Cu modestele mele cunoștințe,
le servii de interpret. Probabil, Ghennadi cunoștea o formă de limbaj pasiv,
care și el e bun în anumite cazuri, te ajută să te descurci cât de cât. Însă
numai – cât de cât. Iar la
Curtea de Argeș, veninoasa soție a lui Evgheni Rein chiar
ironiza curajul lui Gh. de a spune că ar cunoaște franceza. Însă aceasta e
treaba ciuvașilor-rușilor-ovreilor din literatura rusă. Ceea ce am mai
observat, însă, era că cei mai mulți din scriitorii ruși îl invidiau... necruțător
pe Ayghi. Aproape că nu-l puteau ierta și erau gata-gata să-l atace în public,
indiferent dacă ar fi fost sau nu de față și el. Bineînțeles, precum mai
(foarte) mulți scriitori, și Ayghi își retușă trecutul biografic, în special
ceea ce ține de intimitatea devenirii ca poet. Nu e un păcat. De când e
scrisul, practicanții lui s-au înzestrat, adeseori, cu multe din cele care
le-au lipsit în viață. Au spus-o mai muți, au recunoscut-o mai puțini. Asta e.
Important e că Ayghi e cu adevărat interesant ca poet, mult mai bun decât
majoritatea denigratorilor săi, printre care, cu părere de rău, se pomeni și
Kuprianov – bun și el ca poet. Însă în mai multe mărturisiri Ayghi e convingător.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu