DE CE CU MEFIENȚĂ ȘI NU CU COMPETENȚĂ?

Jurnal

13.V.2006

Ce poate spune despre avangardă sau despre unii avangardiști un tradiționalist prin formația sa (ceea ce nu e de condamnat), dar, se pare, reducționist din cauza că nu cunoaște prea multe („prea multe” – prea mult spus!) despre fenomenologia artistică sau personalitățile la care se referă (are dreptul care, iată, pare-se, a fost substituit doar de tupeu)... În revista „Vitraliu” (Nr. 1-2, 2006), Bogdan Ulmu zice că: „Dar pe reprezentanții mișcării începutului secolului XX (nefericită expresie: începutul mișcării secolului? – l.b.), (de ce virgulă? – l.b.) trebuie să-i citești, în mileniul trei, cu ineluctabilă mefiență...” De ce – cu mefiență și nu cu – competență, obiectivitate, discernământ, dorință de a te edifica, dacă tu nu prea ești familiarizat cu întregul registru și infinitudinea de nuanțe a fenomenologiei avangardei?... Pentru a ajunge, Bogdan, la concluzia reducționistă, specifică celor ce se mulțumesc doar cu suprafața problemei: „Personal, cred că nu o dată, în timp, Dostoievski – spre exemplu – s-a dovedit mai important și chiar mai... contemporan cu noi, decât uitatul D. Burliuk”. De ce, de unde – „uitatul Burliuk”? 

David Burliuk (1882-1967),
considerat „Tatăl futurismului rus”

Oare știe B. Ulmu câte cărți, albume, studii de-ale și despre D. Burliuk au apărut în ultimii douăzeci de ani despre acest înnoitor de artă? Și nu numai în Rusia, ci și în Statatele Unite, în întreg Occidentul. Parțial, s-ar fi putut edifica, dacă deschidea google(-ul!) să vadă ce torent de informație învăluie numele lui David Burliuk, să vadă, cel puțin matematicește, doar, dacă nu și esteticește, sutele de trimiteri la acest autor – scriitor, dar și pictor de notorietate. Iar dacă mai cunoaște și alfabetul chirilic, să fi intrat în sistemul internet rusesc, să vadă și cealaltă parte a unei cartoteci impresionante David Burliuk. Sigur, după aceasta nu conchidea justițiar-incompetent: „uitat”. Iar mai jos raționează, de asemenea cu aplomb de foarte aproximativ știutor în domeniu, despre Pușkin care, malițios fie spus (spune ieșeanul), s-ar umple „de talentul incontestabil al necunoscutului Igor Severianin”. De unde a luat-o Ulmu că Severianin ar fi un necunoscut? Doar din tristul motiv că nu-l cunoaște el, Bogdan? Păi, de mergem pe această cale, îl pot depista pe referent că nu cunoaște o mulțime de nume importante ale literaturii ruse... Apoi încheie în doi peri și mai multe planuri ale nesiguranței de sine în ce spune despre la ce se referă, fără competența necesară (firește, cunoaște el ceva, dar prea puțin), amestecând borcănașele propriului gust și dezgust: „În fine, să medităm cu tristețe pe tema vieții de efemeridă a avangardei: Beckett, artizanul exploziei limbajului, a sfârșit prin a fi încununat cu Nobelul  pentru literatură; nonconformistul Ionesco, virtuozul absurdului, a murit ca un clasic, dublat de un bogat academician burghez; iar coreutul (probabil, o eroare; în loc de – corifeu, L.B.) furiei și al violenței, John Osborne, a fost făcut sit, spre disperarea eroului său exemplar, Jimmy Porter...

Pedeapsa cumplită a avangardei? Depinde: pentru unii este uitarea, pentru alții, vai, consacrarea...” (Ei bine, Bogdan Ulmu ar trebui să știe că atât pentru Burliuk, cât și pentru Severianin „pedeapsa” postumă – și nu numai – a fost chiar consacrarea! Ba chiar, în timpul vieții, Severianin fusese declarat „rege al poeților” ruși din acea epocă. – l.b.). În fine, concluzia neaoșist-pilduitoare: „Așa cum urma scapă turma, ariergarda scapă avangarda...”  Doar această parafrăzuță ce ar vrea să substituie atât de complexul, sinuosul, pe alocuri dramaticul complex de relație dintre tradiție și inovație?... Plus faptul că cel care se referă atât de ritos la fenomenologia avangradei ar trebui să știe că majoritatea semnatarilor de declarații categorice, vehemente contra predecesorilor au depășit fronda juneții, căutându-și serios de ale creației temeinice. Acesta e și cazul lui Burliuk, Krucionîh, Maiakovski, Hlebnikov care au semnat manifestul „O palmă dată gustului public”, cei doi din urmă fiind incontestabil atinși (serios!) de geniu ca... exces de sine, ca supremă cotă de manifestare a spiritului uman în artă etc. Ca să nu mai vorbim de Severianin – acesta apărând ca semnatar al provocatorului „Duceți-vă dracului!” – care nu a făcut prea mult avangardism (dens-intens-principial!), ci s-a retras... dintr-o cumințenie în altă cumințenie! Creația sa nu e categorică, sub aspectul inovației. Iar după 1914 e, pur și simplă, una ce seamănă mai curând cu cea a simboliștilor predecesori, decât cu a cubofuturiștilor novatori.

Așadar, cu părere de rău, Bogdan Ulmul face parte din contingentul celor (deloc, de foarte deloc puțini!) care  nu sunt în stare să înțeleagă că, prin timp, istorie, axiologie etc., fenomenologia avangardistă e mereu supusă discernerii, reevaluărilor, abordărilor din noi unghiuri de apreciere, pe care „le  sugerează”, să zicem, permanentul proces de contemporaneizare a concepțiilor estetice, artistice ale lumii, ca civilizație. Astfel, acea „palmă dată gustului public”, la 1912, astăzi ar fi ca și cum cvasi-autonomizată de contextul său general de proclamație pe-alocuri extrem de radicală. Timpul, ca decantare ideatică și de atitudine, dar mai ales opera, activitatea ulterioară a semnatarilor ei parcă ar fi „dezis-o” de excese, cum ar fi (fost), spre exemplu, îndemnul de a-i arunca „de pe Nava contemporaneității” pe marii înaintași (Pușkin, Dostoievski, Tolstoi etc.). Prin urmare, dincolo de experimentul radical, de renunțări la forme, stiluri metode sau de căutarea cu orice preț a elementului novator, avangarda, în elementele sale deja „clasicizate”, rămâne a fi arta propriu-zis, care confirmă că, de cele mai multe ori, adevărata poezie e „dincolo” de principiile declarate în diverse manifeste și chiar e creată în afara lor de însăși semnatarii respectivelor proclamații. În poezia adevărată totdeauna a existat ceva care nu se lasă supus analizelor literaturologice de un raționalism sui generis. Plus faptul că cititorul, de multe ori chiar cel mai avizat, citește literatura fără a cunoaște principiile care, chipurile, ar fi stat la baza ei; principii declarate de autori și nicidecum respectate orbește de aceștia.

Unul din posibilele răspunsuri de care ar fi putut ține cont regizorul din Iași se află în același număr al revistei „Vitraliu” și aparține Magdei Cârneci, care diagnostichează cu precizie că: „există încă în publicul larg o reticență moștenită și indusă (politic, cultural, social) față de ideea însăși de avangardă. Chipul său teribil, de negație și de revoltă împotriva convențiilor putrescente ale tradiției încă irită conștiințele conformiste majoritare, punând într-o deloc meritată obscuritate chipul ei luminos, obsedat de înnoire și evoluție, de o incredibilă creativitate”.