e de-a dreptul fascinant să cunoști și înțeleapta tăcerea maternă

 
                                            Leo BUTNARU
 
Prieteni longevivi
 
Ar fi cea mai simplă constatare gândesc:
Bucurându-mă că am prieteni longevivi
înseamnă că și eu mai trăiesc.
 
 Agendă de telefoane
 
Prima ta agendă de telefoane
a unui adolescent sătean
ce se orășeniza
fiind eminamente omul răscrucilor

acum vreo cincizeci de ani.
Plus unele note parcă zvâcnite
de incipient boem.
 
Agendă de telefoane
cam trei sferturi deja
post-mortem...
 
 
Ut pictura...
 
Goya, cauchemar plein de choses inconnues...
     Baudelaire
 
Spre-a întregi cu idei și sentimente ce veți citi
asociați-le cu tablouri de Goya sau Dalí
iar unde veți da de aluzii cubiste sau de vreo
Guernica din cuvinte, invocați-l pe Picasso.
 
Ceva mai complicat va fi cu pătratul negru
și el din slove, unele străine, altele de pe aici
sensul fiind iremediabil confuz, nicicum integru –
nimeni nu va pricepe ce-a spus ori nu Malevici.
 
Însă citiți înainte, amintindu-vă marea albastră
și marea pictură la flăcări de iad, raze de paradis
până și în atât de mâzgălita epocă, zisă a noastră
dându-le dreptate anticilor: Ut pictura poesis.
 
 
Apeducte
 
Câinele pământului păzește cerul apei de sus și din subterane.
E micul cerber care bea undele filtrate de țărână, de lavă
murmurul lor reproducând eglogele apeductelor romane
în arcade de acorduri și acolade, rămășițele cărora mai sunt
însemnul triumfului întru milenară, dar totuși trecătoare slavă
din care o fi rămas și acest crochiu abstras, simplu fragment
fără legătură, s-ar părea, cu ziua de azi, cu ziua de mâine
de nu ar fi atât de altfel ce-a mai rămas din apeducte – din
fostul imperiu roman, poate cele mai nobile ruine din lume.
 
Vitralii în Toscana
 
Vitraliile parcelează lumina, modificându-i aurul culorii
pe care-o-nlocuiește cu alte culori, cu nuanțe în răsfire.
E multă mecanică în asamblările mozaicale, dar și tot
pe atâta geniu și artă-n contopire cu orga-n dezlănțuire
pe care nu o mai aud cum își urcă la cer inversa cascadă
când deja privesc vitraliile „de-acasă”, din simplă mansardă
unde hrănesc porumbei cu bunătăți de la Metro și Carrefour
cum s-ar zice – ca omul care-și urmează un ritual, o toană
de copil, făcându-și, oriunde, cu porumbii o mică pomană.
 
Trenul
 
I
 
Trecând de semafoare, trenul prinde de-a binelea viteză
și i se spulberă de pe vagoane frunzele căzute pe ele
cât stătuseră trase-n gară la îmbarcare. Într-o după-amiază
frunzele ca fluturare de batiste la despărțirea de iubiți, iubite
și de arhaica toamnă
în care, printre ramuri, repriză după repriză, ne fotografiază
săgetătoarele, frântele blițuri ale fasciculelor de raze
prinzându-ne în geamurile vagoanelor
ca în ramă...
 
II
 
E un tren spre trecut și trecut spre toate trenurile care trec
spre o altă stație sau spre neant, mai repezi, mai încete
ducând viața lumii chiar spre frumusețile lumii mari
sau spre loc luminat, loc cu verdeață, locuri discrete,
 
unde nu-i durere, nici suspin, când trenurile ajung, toate,
la mal de râu, unde acarul devine barcagiu, funcționar blând
grijuliu să nu cadă vreun călător în apa rece, iar biletul
costă puțin, un obol; sunt gata de plată cei ce așteaptă la rând.
 
...Însă cât mai e până acolo, câte-un tren o ia spre viitor
și toate par în ordine, stații, cantoane, VIP-uri, cucoane
țignalul din gări, chiar de unii călători observă prin vecini
doar umbre, siluete, spectrele vidului prin șir de vagoane...
 
 
Din secolul XX, anii `70
 
Adolescență.
Prima iubire.
Îndoieli
confuzii aproape romantice
poate și mici contuzii, cicatrici (astea, uneori,
la examene, în studenție)
în amestec cu ceva fericire.
 
Dar vorba veche:
                       timpul le vindecă pe toate
timpul ce trece... –
                                 o confirmă subsemnatul
invalid al dragostei fierbinți
de pe timpul războiului rece...
 
 
Sfântul X tăcere-de-aur
 
Din adâncul firii iedera muțeniei suie, cățărătoare,
prin piept, prin gâtlej, prin trahee spre amigdale, spre gingii
de aici – și mai sus, în timpane. Când prea se dezlănțuie vocea interioară,
tăcerea devine exterioară ca un lung prilej
de a-ți face bine ție însuți, de a-i face lumii bine
lăsând-o să vorbească pe săturate-n limbi străine din care
cunoști și tu câteva. Așa, pentru a tăcea în toate pe care le cunoști
ca victorii ale cuvintelor nerostite asupra insipidelor ispite
pe când ești în refugiu, în exil în tine însuți
și te simți bine, uneori chiar excelent – asta
când nu doar taci, ci te arăți și foarte atent
la naufragiile vorbirii non-stop, vorbirii ce dă chix,
dă faliment – până și croncăniturile corbilor sună ca
niște greșeli gramaticale în
desăvârșita tăcere a câmpiilor înzăpezite
în tăcerea ta în desăvârșire
pe care o simți mult mai eficientă
mai atentă decât limba comună, de te gândești
să ți-l iei de protector pe sfântul X tăcere-de-aur în
intensa pălăvrăgeală universală, când
tăcerea e aproape ilegală, acest sfânt antinomic cu el însuși
ajungând la concluzia că e bine să fii stăpânul cuvântului tău
și robul tăcerii tale care
spre osebire de părțile de vorbire pare
să aibă întregul sensului
sau absenței acestuia. În fine
odată ce dintru început cunoști limba maternă
e de-a dreptul fascinant să cunoști și înțeleapta tăcerea maternă.