POEME LA ÎNCEPUT DE MARTIE

 

Din poezia lumii

Valentina NOVKOVIĆ (Serbia)

                                                     În traducerea lui Leo BUTNARU

Absolventă a Facultății de Filologie, Universitatea din Belgrad. Poet, prozator, traducător. A editat volumele de poeme „În afara timpului” și „Strop pe timp de secetă”, pe cel de nuvele „Trei ore de realitate”. Moderează emisiunea TV „Discuții cu poeții”, protagoniștii căreia sunt autori importanți din Serbia și nu numai. Colaborează la portalul „FokusVesti”, unde intervievează scriitori din toată lumea. A tradus volume de poezie și proză. Este redactor la editura „Liberland”. Deținătoare a numeroase distincții literare. Membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia și a Institutului Literaturii pentru Copii. Selecții din creația sa au fost traduse în mai multe limbi

 
Oglinzi
 
Încă mai visez
la tihna ochilor tăi
adânciți ca-n oglinzile pocăințelor.
Dragonilor le voi permite să-și dezlănțuie

dănțuirile în pofida marelui vânt
apoi mă voi scufunda
asemeni corăbiilor –
pe neașteptate, fără motiv
plauzibil.
Doar doi dintre noi știu
cum să păstreze jarul sub genunchi
evitând arsurile.
Am obosit, însă fără vreo speranța
că în vreo gară anume
va fi deschisă solemn calea zâmbetului
spre palmele tale.
Visele noastre sunt păsări
ce și-au găsit salvare sub streașina
unei case pustii. Din nimic
ele își pun la cale festinul
mulțumindu-i soarelui
prin absența cântecului.
 
 
Desculț
 
Piatra nu poate nimici
intențiile frumoase,
pământul pe toți îi naște desculți.
 
Cred îndărătnic că
iertarea ferocității
e neîndreptățită.
 
În cea mai adâncă beznă
va aștepta răbdătoare
scânteia solitară
spre a ne încălzi.
 
Pe noi, cei prin nimic remarcabili,
să ne aline cu balsamul
buzelor sale spuzite.
 
 
Peste umăr
 
Nu mai vorbesc.
Nimeni nu mă înțelegea când strigam,
glasul meu fiind sugrumat
de tristețe.
În liniște ochii scrutează lumea
prin geam.
Pentru toboșari strunele
înseamnă slăbiciune.
Nu vorbesc, pur și simplu
alung de pe brațul meu păsările
care mă știu încă
de pe când mai vorbeam.
Mângâi liniștea
ce-mi atârnă peste umeri.
 
 
Maturizare
 
Țin de ființa mea:
respirația, râsetul și strigătul.
Celelalte nu sunt decât minciuni,
sunete confuze,
reîntoarcere în orice direcție
am porni.
 
Dedublarea
mă tentează.
Căderea și înălțarea.
Celelalte nu sunt decât ipocrizie,
teatru,
sălbăticiuni domesticite cu forța.
 
Presupun – Calea e una:
Pocăința.
Celelalte nu sunt decât lacrimile altora,
evadare din mocirlă,
praf în ochiul Domnului Atoatevăzător.
 
 
Pentru totdeauna
 
Undeva se spunea că
viața noastră trebuie să miroase a cărți vechi
și a palete cu vopselele uscate în urma
florilor deja pictate, create.
La etajul de sus al clădirii
ce se opune inovațiilor
fără lift, elevator, la balcoane
cu ghivece de flori
în care cimbrul și rozmarinul
șoptesc despre secretele lumii.
În odaia cu perdele multicolore
pe masă – o agrafă de fildeș
și interminabil joc
de șah.
Undeva era scris: trebuie să aștepți,
să-ți încetinești pasul,
să te cerți cu umbrele, să săruți ploaia,
pentru a putea ajunge
la Soare.
 
Poarta
 
Înainte ca cifrele
să fi jenat zâmbete, cuvinte,
au fost notele, cărbunele și lacrima –
măsurile adevărului.
Acest timp e copleșit de
așteptările mele.
În complicitate cu ciuboțele colorate
și praful de zahăr
mi-am zis să te aștept.
Nu în geamuri cețoase,
nu la răspântii se ascund
cerșetorii dragostei.
Deja sunt deschise porțile carității
pentru ca tu să poți împrăștia praful realității
în potolire.
 
 
Hohot de plâns
 
Uneori trebuie să faci
și baloane din bumbac în eventualitatea
că limpezimea te-ar putea uimi.
Zi de zi pe răni e presărată sare.
În cerul de plastic, în bârlogul lupilor
orice nedreptate se preface că doarme,
însă mirosul de tămâie nu purifică nimic,
chiar dacă bâta e în mâinile celui cu șase degete
în fața căruia hohotesc pădurile. 
 
 
Adormind
 
Greierii obosesc de nevoința
de a tot anunța ceva.
Ierburile pălăvrăgesc între ele
„Oare ei încă n-au înțeles?”
Despre oarece le amintește acest pisoiaș
pe care ambii îl mângâie,
ea la ora zece, el la ora două; le amintește
despre tandrețea care
parcă n-ar avea știre de ei.
 
 
Ascultare
 
Ea pune întrebări
ca niște dureri în genunchi
și începutul de osteoporoză la falange.
Grăbește spre o altă persoană tocmai
când aluatul dă peste marginea vasului
în care dospește. 
 
El adună pietre și forțe
cu care să le arunce în apă,
între timp
răspunzând amânat la întrebări,
indiferent de câte ori apa
va tot rostogoli pietrele
până ajunge la gura-i de vărsare.
 
Ea adoarme primii crini
cântând mantra străbunilor pe linie feminină
despre ce are a se întâmpla.
Nu așterne pe masă
cuvertura cadrilată,
ci se înfășoară în ea pentru ca întâmplător
hălăduirea prin grădină
să o poată fecunda. 
 
El își ascunde palmele prin cărți sfinte
spunând că rugăciunea îi este unicul însoțitor
cu care nicidecum nu te poți contra.
Fără să privească, observă că
patul e prea mic
pentru toate mărunțișurile de care depinde.
 
Ea adună și mângâie stropi de lumină
pentru zile negre,
să se poată bucura când va fi ca viața
să-i servească bucate fade.
În dulap – penele de fazan care
nu puteau fi tăinuite după gardul
în lungul căruia mereu încep căi necunoscute
unele din care ar ajunge la cer.
 
Apoi ambii, fiecare în inima sa,
ascultă aceeași melodie a
dragostei.
 
 
Apă pentru ceai
 
Ies în curtea care
doar ca prin ceață își mai amintește
de foștii locatari.
În ea vița celebrează victoria
asupra liniștii.
Unii spun: martorii mumificați
ai blestemului timpurilor.
Eu aduc apă pentru ceai
adun  planele care așteaptă
în limita accesibilității.
Ca de obicei tu apari peste un minut
la momentul potrivit când aroma esenței este intensă
potrivită pentru o ieșire la bis.
Sub pași ți se înalță praful de pe trepte
și spui: Poteca apelor se tulbură-n vertij.
Atunci înțeleg că borul pălăriei tale 
nu se înclină zadarnic spre mine.
Ceea ce au a șopti umbrele
aparține insomniei.