JURNALUL ÎN CONTINUARE...

                  

                    Val Butnaru: – Continui să scrii jurnal?

                   Leo Butnaru: – De fapt, ce e un jurnal? Într-o vagă definiție (nimic nu e sigur și sută la sută în definiții), ar fi, cu inerentă doză de aproximație, o formă de scriere autoreferențială, parțial autobiografică, parțial jurnalistică sau, în unele momente, cu pasaje (miniaturi, micro-nuvelete...) literare sui generis. Tocmai în aceste inserții de literatură se poate întâmpla luxurianța percepției și priceperii ca narațiune, stil, atenție sporită la detalii, trăsături și... ștersături, renunțări la fraze, pasaje, idei sau chiar... trei puncte... Aceste micro-texte sunt cele mai... intense, mai complexe, mai dense în sebsuri și viață din care pornesc. Iar eu le simt necesitatea, parcă aș fi deja... dependent de ele. Le aștept, le caut, le selectez. Deci, scriu jurnal în continuare.

DIN STRICTUL NECESAR

DIN COSMOGRAME

 

DIN REVISTA TINERILOR

 

DIN STRICTUL NECESAR

 

POETUL DIN SUFLETUL PROZATORULUI

 

MAMA A TOATE

 

Nimeni nu poate fi mama libertății. Libertatea nu se naște dintr-o persoană, dintr-un partid, dintr-un program. Ea nu are certificat de naștere și nici părinți politici. Oricine pretinde că a „născut” libertatea vrea, de fapt, să o adopte forțat.

Libertatea este Mama a toate. Ea dă naștere cuvântului, gestului, îndoielii, curajului. Din ea se nasc nu doar drepturile, ci și greșelile – pentru că numai ființele libere pot greși cu adevărat. Unde nu e libertate, nu există nici vină, nici merit: doar executare.

Libertatea nu produce copii supuși, ci fii și fiice capabile să decidă. O mamă adevărată nu-și ține odraslele în lanțuri. Le lasă să iasă din casă, chiar cu riscul rătăcirii.

De aceea, libertatea nu are nevoie de monumente cu chipuri, ci de oameni care să-i semene.

DESPRE DOUĂ VICTORII. UNA DE LA CHIȘINĂU

 

Despre Victoria de la Chișinău și Victoria de la Samotrace nu se poate vorbi doar în termeni de sculptură, ci mai ales în termeni de sens. Cele două figuri nu ar reprezenta două monumente, ci două moduri diferite de a înțelege istoria.

Victoria de la Samotrace, Nike, e triumful antic. Aripi desfăcute, întinse, trup proiectat înainte, o forță ce vine din exterior (probabil, și ea din mit, forța spiritului, nu și cea fizică; cel puțin, nu totdeauna) și se impune. Ea e victoria imperiilor, a flotelor, a armelor, a destinului care nu cere voie. Stă pe prova unei corăbii pentru că vine din larg, din afară, dintr-un „mai mare” ce copleșește. Este o victorie care spune: am cucerit.

Însă o Victoria de la Chișinău nu ar putea fi copie etico-mitologico-isstorico a celei eline. Istoria noastră nu e una a cuceririlor, ci a rămânerilor, a statorniciei (pe cât a fost posibil) pe vatră, pe vetre de la Tisa până la Nistru. Nu este istoria expansiunii, ci a supraviețuirii. De aceea o Victorie de la Chișinău, sau chiar și la București, nu ar trebui să aibă aripi desfăcute, ci aripi strânse. Nu ar trebui să înainteze, ci să stea. Adică, să caute rezistența și echilibrul statorniciei. Nu să vină, ci să rămână.

Dacă Nike e dinamica biruinței, Victoria de la Chișinău ar fi statica demnității. Nu ar fi așezată pe o corabie, ci pe un prag. Pe o treaptă. Pe o margine. Pentru că Chișinăul însuși e un oraș al „între-ului”: între imperii, între limbi, între memorii, între epoci. Aici victoria nu e să învingi pe cineva, ci să nu dispari tu.

Expresia feței n-ar fi extatică, ci concentrată. Nu strigăt, ci respirație ținută. O mantie care nu flutură, ci care cade (sau acoperă) greu, ca o memorie. Nu un corb și un acrc încordat pentru atac, ci vertical prin răbdare.

Victoria de la Samotrace e eroismul cuceririi. Victoria de la Chișinău ar fi eroismul rezistenței.

Una spune: „Am biruit”.Cealaltă ar spune: „Am rămas”.

Și poate că, în lumea de azi, a rămâne este mai greu decât a învinge. A nu te dizolva, a nu te urî între semeni, frați, a nu te pierde în alții ar fi o formă de victorie fără fanfară, fără parade (ar fi bine și fără... partide), fără mitologie ușoară, mioritică.

De aceea, dacă ar exista un astfel de monument la Chișinău, el n-ar trebui să se numească neapărat „Victoria”. Ar putea purta un nume mai auster și mai adevărat: Demnitate. Sau: Supraviețuire.

Pentru că victoria noastră nu e spectacol. Ea înseamnă luptă și jertfe în fața puhoaielor imperialiste. Și ținută demnă. E memorie care nu cade. Nici nu scade. E o aripă ce nu zboară, dar nici nu se frânge.

 

POEME DIN VATRA

 

MICILE BUCURII ALE VIEȚII

 

DIN POEZIA LUMII

 

ÎN BAZA TRISTEI EXPERIENȚE ISTORICE

 

În tradiția orală românească, Marea Neagră este considerată ca fiind „cel mai pașnic vecin” al nostru, pe care te poți baza, spre deosebire de vecinătăți istorice mult mai turbulente, agresive. Iar noi, cei din Iterriverania, în baza unei triste experiențe istorice, ne spunem că, tocmai atunci când simți din plin vântul în pânze, vecinul îți confiscă marea. E paradoxul destinului: energia, efortul și aspirațiile tale sunt anulate de forțe externe, adesea mai puternice sau mai viclene.
        Apoi, din alt unghi de abordare, metafora sugerează că libertatea ta și posibilitatea de a naviga spre orizonturi noi sunt constrânse de ambițiile și interesele altuia. Chiar atunci când totul pare pregătit pentru succes și deplină realizare, intervenția externă poate să frâneze sau chiar să suprime visul, dorința, speranța ta.
        Astfel, istoria se repetă în gesturi mici și mari: pentru fiecare vânt favorabil, există o amenințare latentă, iar capacitatea de anticipare, de apărare și de adaptare devine esențială pentru a-ți păstra direcția și pentru a nu fi complet deviat de interesele altora.

TREI PĂRINȚI: MAMA, TATA ȘI BIBLIOTECA

 

Când sunt întrebat de părinți, spun că am trei: mama, tata și biblioteca. În viața mea biblioteca ocupă un loc fundamental ca și părinții. Ea este spațiul în care învăț, mă descopăr, mă hrănesc cu idei și emoții, devine martor și partener... ingenios, inventiv, creativ al gândurilor și emoțiilor mele.

Așa cum părinții îți asigură sprijin, îndrumare și iubire, biblioteca îți oferă cunoaștere, imaginație și libertate. În paginile cărților găsesc răspunsuri și întrebări, personaje și perspective care mă formează și mă definesc. În fond, nu sunt trei „părinți” în sens literal, ci trei surse de viață, de identitate și de lume – iar biblioteca, la fel ca mama și tata, este inima în care cresc și devin cine sunt.

Astfel, atunci când spun că am trei părinți, nu e figură de stil, ci mărturisirea unei legături intime cu lectura și cu universul pe care aceasta îl deschide.

CONCURS PENTRU PĂRINȚI

 

De-ar fi avut copiii posibilitatea să-și aleagă părinții, mulți maturi ar fi rămas șomeri. Ar fi existat, probabil, un fel de bursă a părinților, cu interviuri, probe de răbdare și examene de joacă. Unii ar fi fost respinși din start pentru lipsă de imaginație, alții pentru exces de morală, iar cei mai mulți pentru că nu știau să asculte.

Copiii nu i-ar fi ales pe cei care știu să dea ordine, ci pe cei care știu să stea pe covor. Nu pe cei care vorbesc mult, ci pe cei care pot tăcea împreună cu ei. Ar fi cerut părinți care știu să repare jucării, dar mai ales povești, care nu se sperie de întrebări și nu se supără când pierd la „de-a v-ați ascunselea”.

Într-o astfel de lume, mulți adulți ar fi rămas fără slujbă nu pentru că ar fi fost răi, ci pentru că ar fi fost prea ocupați să fie importanți. Iar copiii, angajatori exigenți, ar fi ales nu competența, ci inima.

Poate de aceea viața nu le dă copiilor dreptul de a-și alege părinții: prea puțini maturi ar trece proba copilăriei.

DIN PASIENȚE

 

DIN YES-EURI

 

Vânturile, Valurile, ediția din 25.01.2026

POEME DIN EUPHORION

PENTRU SĂNĂTATEA DUMNEAVOASTRĂ

 

Pentru sănătatea dumneavoastră, evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi,
faceți mișcare, respirați adânc aerul dimineții, de șes sau montan, consumați zilnic minimum doi litri de apă și citiți cel puțin două poeme. Unul dimineața, ca să vă porniți inima în regim estetic. Altul seara, ca să vă adormiți frica în ritm de vers.

În genere, e bine să știți: excesul de poezie nu dăunează sănătății dumneavoastră, ci, dimpotrivă, întărește sistemul imunitar al spiritului.

Poezia scade tensiunea realului, reglează pulsul absurdului, subțiază colesterolul socio-politic, topește grăsimile ideologice și elimină toxinele limbajului banal, dar mai ales alterat.

În caz de oboseală cronică, consumați ode înainte de masă. În caz de panică, luați un sonet sublingual. În caz de insomnie, două haiku-uri înainte de culcare.

A nu se lăsa la îndemâna televizoarelor isterice. A se păstra la loc răcoros,
între bibliotecă și inimă.

Termen de valabilitate: până la ultima respirație.

DINSPRE HOMER SPRE NOI

 

UN YES-EU

 

DIN POEZIA FRANCEZĂ MODERNĂ

 

DIN REVISTA TINERILOR

 

UN DIALOG DESPRE JURNALUL UNEI EPOCI

 

JURNAL TV. Emisiunea „Vânturile, valurile”. Sunt sub tirul întrebărilor colegului Val Butnaru referitoare la „Jurnalul unei epoci”. Discuția va fi pusă pe post duminică, 25 ianuarie, 2026. Poate ne întâlnim de o parte și cealaltă a ecranului?

REPARAȚIE, EVACUARE, JAZZ

 

Au venit meșterii, cu aerul lor de demiurgi provizorii, ordonând scurt, administrativ-apocaliptic: „Evacuarea!” Și evacuarea a început nu cu oameni, ci cu idei.

Cărțile au fost coborâte de pe polițe ca niște locatari vechi, cu chiria plătită la zi prin decenii de citire. Împreună cu ai casei, meșterii au pus în hol temelia: dicționare, enciclopedii barosane, tomuri de autoritate – bază solidă pentru o biblio-piramidă în continuă creștere. Volum peste volum, sens peste sens, până când țurțurii scânteioși ai lustrei atingeau vârful construcției ca un Mont Blanc tipografic, atipic, firește, dar perfect stabil în logica sa: o piramidă nu pentru faraoni, ci pentru cuvinte.

Reparația a durat cât a durat, adică exact atât cât durează orice încercare de a cosmetiza trecerea timpului. Astăzi, în biroul renovat, un jazz vesel tresaltă ca o declarație de finalizare: evacuarea s-a încheiat, repatrierea cărților lumii a început.

În hol, filosoful – căci nu putea fi decât un filosof – scutură și șterge de colb volumele. Firele de praf trec pe cârpa pufoasă, iar odată cu ele se mai duce, inevitabil, ceva infim din Anaxagora, din Sfântul Francisc, din Hegel; se mai pierde un strop microscopic din Shakespeare, Goethe sau Balzac – la propriu și la figurat, din gloria lor postumă. Însă nu e o pierdere tragică: acești coloși sunt imunizați împotriva uitării totale. Sunt atâția alții, mai fragili, mai subțiri, mai recent tipăriți, care alunecă mult mai ușor spre aneantizare.

Și totuși, conform Eclesiastului, în fine, nimeni nu are șanse. Praful e democratic, timpul la fel.

Însă până una-alta, în cabinetul proaspăt renovat se unduiește jazzul. Saxofonul încujbat desenează fiorituri ce par să conțină o gândire sau, mai precis, să o ascundă cu o politețe rafinată. Poate că e mai corect să spunem că muzica, în toate ale ei, conține o gândire tainică, dar nu o expune didactic. Ne-o oferă ca pe un dar ambiguu.

Iar tu, ascultătorule, dumneata, dragă domn filosof, ia-ți darul. Creează gândirea pe care crezi că o conține muzica. Compozitorul a creat sunetele, iar tu creezi sensul. Nu pentru că ar fi „acolo”, fixat, ci pentru că muzica îți permite acest lux: gândirea ad libitum.

BIBLIOTECA

Biblioteca nu este mobilier. Este o ființă atentă, cu respirație de hârtie și memorie de lemn. Rafturile ei nu susțin doar cărți, ci și greutatea unor lumi care au crezut, la rândul lor, că sunt definitive. Aliniate cuminți, cotoarele, par soldați retrași dintr-un război foarte vechi, fiecare purtându-și înăuntru propriul front.

În fața bibliotecii nu stai. Te oprești. Ca în fața unei instanțe tăcute. Cărțile nu te privesc, dar știu tot ce nu știi tu. Fiecare titlu e o ușă care nu se deschide singură. Trebuie s-o atingi. Și de fiecare dată când o atingi, ceva din tine rămâne acolo.

Biblioteca e o geografie jur-împrejur. Nu are străzi, însă are etaje. Nu are piețe, ci are goluri. Acolo unde lipsește o carte, se vede un fel de rană mică. Un spațiu care a fost ocupat de o idee și acum e liber. Această libertatea doare.

Sunt cărți pe care nu le mai deschid, dar ele mă deschid pe mine de fiecare dată când trec pe lângă ele. Îmi amintesc cine eram când le-am citit. Ce credeam. Ce nu știam. Biblioteca este o autobiografie scrisă de alții.

Noaptea, când casa tace, biblioteca rămâne trează. Lemnul scârțâie ușor. Pagini invizibile se întorc. E posibil ca unele cărți să se citească între ele. Sau să se contrazică. Sau să-și povestească ce-a mai făcut cititorul lor.

Într-o bibliotecă nu ești niciodată singur. Ești doar depășit numeric.

Și totuși, această mulțime e fragilă. O inundație, un foc, o mutare, o neatenție – și se duce. Inteligența, spiritul, cultura sunt inflamabile. Memoria arde ușor. Din acest motiv biblioteca stă încordată ca un animal care știe că poate dispărea.

Poate de aceea iubesc bibliotecile: pentru că sunt muritoare.

Și, în tăcerea lor densă, în această respirație de hârtie, omul învață ceva esențial: nu trăiește într-o lume, ci într-un text imens, din care fiecare apucă doar câteva fraze.

 

PĂUNUL ȘI LIBERTATEA

 

Privit mai atent, păunul nu este doar o pasăre, ci o (im)postură morală. El nu zboară mult, dar se arată deplin; nu atacă, dar domină; nu fuge, dar își impune prezența. Între monah și monarh, cum bine s-a spus, păunul oscilează după unicul său gest decisiv: deschiderea sau închiderea cozii. Acolo se joacă totul, discreția sau excesul, retragerea sau proclamarea, ascetismul sau fastul.

Libertatea însăși pare să-i fi fost încredințată sub această formă ambiguă. Când coada e strânsă, păunul e aproape o pasăre oarecare, o existență modestă, anonimă, poate chiar moralmente superioară. Când coada se deschide, libertatea devine spectacol, ostentație, un a fi văzut dus până la vertij. Și aici apare Argus.

Argus, atletul cu o mie de ochi, nu dormea niciodată de tot. Libertatea, în forma ei originară, era o veghe permanentă, o supraveghere a tuturor direcțiilor posibile. A fi liber însemna a vedea totul, a anticipa totul, a nu fi luat prin surprindere. Dar tocmai această vigilență absolută îl condamnă: Argus e ucis, adică libertatea totală e imposibilă pentru muritori.

Însă Hera, marele administrator al ordinii divine, nu lasă ochii să se piardă. Îi mută. Libertatea nu dispare, ci se estetizează. Din veghe devine ornament; din putere, simbol; din funcție vitală, podoabă. O mie de ochi ajung pe coada păunului – adică la vedere, dar fără capacitate de acțiune. Ei privesc, dar nu mai pot interveni.

De aici drama libertății moderne: ea este plină de ochi, dar lipsită de mâini. Totul e vizibil, totul e expus, totul e evaluat, dar nimic nu mai poate fi schimbat cu adevărat. Libertatea s-a mutat din spațiul faptelor în cel al aparențelor. Nu mai veghează, ci strălucește.

Păunul știe asta. De aceea, uneori, își strânge coada. Poate că acolo, în acea retragere aparent umilă, se află ultima formă autentică de libertate: nu cea care se arată, dar cea care refuză să fie redusă la spectacol. Monahul din păun îl învinge, pentru o clipă, pe monarh.

Și totuși, de cele mai multe ori, istoria, ca și mitologia, se termină nu în tragedie, ci într-o coadă de păun: multicoloră, fascinantă, lipsită de direcție, unde ochii privesc fără să mai poată dormi, iar libertatea, supraviețuitoare a tuturor uciderilor ei, continuă să se afișeze, neputincioasă și splendidă.

                                                                                                     l.b.

 

DIN COSMOGRAME

 

DIN POEZIA UNIVERSALĂ

 

JURNALUL CA MEMORIE

 

                        

28.III.2003. Rezistența prin cultură? În genere, existența prin rezistență. În țări neașezate, bulversate de incertitudine, cvasicolonialism, ignoranța unei mari părți a populației, plus la toate sărăcia – viața nu poate avea o normalitate, un firesc al ei; adică, nu e atât existență cât rezistență la tot mai agresivul suflu degradant pe toate planurile socio-umane. Un om al artei, al spiritului creator, al inteligenței înnobilatoare este și el supus nu doar situațiilor privative de ordin material, ci și de tot atâtea constrângeri de ordin psihologic, de imposibilitatea unei libere exprimări – pe-aici, aproape că nu există mijloace de informare cu adevărat independente, pretutindeni ți se impune „ceva”, „nuanțe”, doleanțe, sugestii etc. Apoi, în totalitatea ei, presa nu e o tribună deschisă a protestului eficient. Guvernanții nu o mai iau în seamă. Astfel că destule potențiale talente de orice ordin se pierd în mrejele unor relații necruțătoare cu societatea, cu lumea agresivă.

Deci, un artist serios, ar trebui să înțeleagă că nu are rost să spere de-a-i fi observare, remarcate talentul, operele, meritele în acest joc de marionete politice și ignoranță generalizată. Axiologia, valoarea, noblețea intelectuală nu interesează în forfota indivizilor potentați care mizează doar pe clientelă și servitute, colaboraționism josnic. Să aibă ei timp și ochi bun pentru personalitățile incontestabile, dar libere, neoportuniste, neslugarnice?... Să fim serioși...

De aici și acutizarea singurătăți tot mai multor oameni; singurătatea ca dramatism. Poate că unora singurătatea le „pune” sufletul în ordine, dar nu e exclus să le înverșuneze haotismul simțurilor.

VECERNIE. MORMÂNTUL VERONICĂI MICLE

        Din poarta mănăstirii, o iau spre o colină iernatică și amurgită a Văratecului, pașii purtându-mă într-o translație ceremonioasă a timpului. Peste câteva minute, cât a fost să urc până la mormântul Veronicăi Micle, aud chemarea mănăstirească: o vibrație ce se răsfrânge între ziduri, printre brazi și prin zăpadă, ca o reverberație a lumii interioare. Chemarea nu e doar sunet; e anticipație, respirație obștească; e memoria celor care au trecut și a celor care vor veni.
        De la un moment încolo, nu mai aud toaca, mi-o imaginez. În minte, franjurile ornamentului de promoroacă se cern, mărunt, ca pulbere de cristal, în vreme ce monahia bate toaca lent, ritmic, aproape meditativ. Fiecare lovitură se întinde ca unda, ca un semnal ce leagă timp și spațiu, prezent și amintire, memoria personală și memoria locului.

RĂSPUNSURI LA MEJDINĂ DE ANI

 

LITERE SĂRUTATE SAU TEATRUL ALFABETULUI

        Alfabetul nu e doar o colecție de semne; e un mic teatru al iubirii și al efemerității, unde fiecare literă are destin, teamă și tandrețe. Litera O, rotundă, plată de atâtea săruturi, păstrează ecoul buzelor care au atins-o. Ea e regina tandreței, circulară și fără colțuri, gata să fie îmbrățișată în fiecare cuvânt. Totuși, există pericolul: plutonul invizibil care ar putea trage în ea, dar O-ul, înțelept, știe să se închidă, să devină protecție și simbol al eternității cercului.
M-ul, colțuros și puternic, este eroul paradoxal: dur, robust, gata să sprijine și să înalțe, dar sensibil la gesturile delicate ale cititorului. Împreună cu O, formează OM – triunghiul tandru al existenței, simbolul căldurii și al prezenței în lume.
        Literele W, T, Y, U, I, A, H, X, V sunt dansatoarele. Ele plutesc între expunere și ascundere, joacă spectaculos cu lumina și umbrele alfabetului, evitând cu grație glonțul simbolic al ordinii. Sunt curajoase, dar fragile; ele iubesc efemeritatea fiecărui cuvânt scris, fiecărei propoziții citite.
Pe de altă parte, Q, E, R, P, S, D, F, G, J, K, L, C, B, N, h, t, y – litere puse cu fața la zid – poartă povara vizibilității. Ele sunt martorii și victimele stricteții limbajului, expuse, vulnerabile, dar totodată glorioase. În sărutul lor se adună atâtea emoții: frică, curaj, dorință de supraviețuire și, totodată, bucuria de a fi atinse, citite, înțelese.
        Și totuși, indiferent de destin, toate literele împărtășesc un adevăr comun: efemeritatea este frumusețea lor supremă. Fiecare literă sărutată, fiecare literă pusă cu fața la zid, trăiește intens orice clipă a existenței. Alfabetul este un teatru unde iubirea și teama coexistă, unde tandrețea și gloria se întrepătrund, iar spectatorul – cititorul – participă la spectacolul fragilității.
        În acest mic univers, nu trageți în alfabet! Lăsați literele să fie personaje, să iubească, să greșească, să cadă și să se ridice din nou. Ele ne învață că efemeritatea nu e pierdere, ci condiția necesară a frumuseții și a prezenței. Săruturile lor, ordinea lor, vulnerabilitatea lor, toate fac parte dintr-un joc infinit: jocul vieții și al cuvântului.

 

CARTE FRUMOASĂ, CINSTE CELUI CARE TE-A SCRIS...

 

Carte frumoasă, uneori atât de voluminoasă – dar și consistentă –, încât aș putea să te cuprind pe după umeri, ca pe un prieten mai în vârstă, masiv, cu o respirație grea de secole. Așa este Istoria literaturii române a lui George Călinescu: nu doar o carte, ci o prezență. O pui pe masă și masa se schimbă; o deschizi și camera capătă genealogie. Nu o citești cap-coadă, o frecventezi, o consulți, o suporți uneori, o contrazici, dar n-o poți ignora, precum nu poți ignora un strămoș cu voce puternică. (...)
        Uneori, când închizi Marea Carte și o cuprinzi, ca pe după umeri, un prieten, sufletul tău tresare, înfiorat. Ai impresia stranie că s-a închis o capcană – nu pentru lume, ci pentru tine. Că ai prins între coperți nu adevărul, ci o parte din neliniștea lui. Undeva, la orizontul pustiului, dunele subliniază cu o linie vălurată cursivul din cărțile cerului, acele volume pe care nu le putem închide și nici îmbrățișa.
Și atunci înțelegi: cărțile mari nu sunt ferestre, ci praguri. Le treci, dar nu rămâi același. Le închizi, dar ele continuă să te citească.
       Carte frumoasă, cinste celui care te-a scris, cinste celui care te-a citit...

 

DIN POEZIA LUMII / FRANȚA

 

DIN STRICTUL NECESAR

 

CU TELEVIZIUNEA ÎN CASĂ, PREZENTĂM CELE 11 VOLUMEA ALE JURNALULUI UNEI EPOCI