Din poarta mănăstirii, o iau spre o colină iernatică și amurgită a Văratecului, pașii purtându-mă într-o translație ceremonioasă a timpului. Peste câteva minute, cât a fost să urc până la mormântul Veronicăi Micle, aud chemarea mănăstirească: o vibrație ce se răsfrânge între ziduri, printre brazi și prin zăpadă, ca o reverberație a lumii interioare. Chemarea nu e doar sunet; e anticipație, respirație obștească; e memoria celor care au trecut și a celor care vor veni.
De la un moment încolo, nu mai aud toaca, mi-o imaginez. În minte, franjurile ornamentului de promoroacă se cern, mărunt, ca pulbere de cristal, în vreme ce monahia bate toaca lent, ritmic, aproape meditativ. Fiecare lovitură se întinde ca unda, ca un semnal ce leagă timp și spațiu, prezent și amintire, memoria personală și memoria locului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu