Biblioteca nu este mobilier. Este o ființă atentă, cu respirație de hârtie și memorie de lemn. Rafturile ei nu susțin
doar cărți, ci și greutatea unor lumi care au crezut, la rândul lor, că
sunt definitive. Aliniate cuminți, cotoarele, par soldați
retrași dintr-un război foarte vechi, fiecare purtându-și înăuntru propriul
front.
În fața bibliotecii nu stai. Te oprești. Ca în fața unei
instanțe tăcute. Cărțile nu te privesc, dar știu tot ce nu știi tu. Fiecare
titlu e o ușă care nu se deschide singură. Trebuie s-o atingi. Și de fiecare
dată când o atingi, ceva din tine rămâne acolo.
Biblioteca e o geografie jur-împrejur. Nu are străzi, însă are etaje. Nu
are piețe, ci are goluri. Acolo unde lipsește o carte, se vede un fel
de rană mică. Un spațiu care a fost ocupat de o idee și acum e liber. Această libertatea
doare.
Sunt cărți pe care nu le mai deschid, dar ele mă deschid
pe mine de fiecare dată când trec pe lângă ele. Îmi amintesc cine eram când
le-am citit. Ce credeam. Ce nu știam. Biblioteca este o autobiografie scrisă de
alții.
Noaptea, când casa tace, biblioteca rămâne trează.
Lemnul scârțâie ușor. Pagini invizibile se întorc. E posibil ca unele cărți să
se citească între ele. Sau să se contrazică. Sau să-și povestească ce-a mai
făcut cititorul lor.
Într-o bibliotecă nu ești niciodată singur. Ești doar
depășit numeric.
Și totuși, această mulțime e fragilă. O inundație, un
foc, o mutare, o neatenție – și se duce. Inteligența,
spiritul, cultura sunt inflamabile. Memoria arde ușor. Din acest motiv biblioteca stă încordată ca un animal care știe că poate dispărea.
Poate de aceea iubesc bibliotecile: pentru că sunt
muritoare.
Și, în tăcerea lor densă, în această respirație de
hârtie, omul învață ceva esențial: nu trăiește într-o lume, ci într-un text
imens, din care fiecare apucă doar câteva fraze.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu