Între
premisa unui „nou iluminism” și sub-estetică
Sunt dintre cei cărora le place să se
piardă (...regăsindu-se!) printre mirajele voluptos-capricioase ale teoriilor
literare, tradiționale, moderniste sau avangardiste, autoexilându-mă
voluntarmente printre arhitecturi stranii, să zicem cea a „celor mai puri
ghețari ai Esteticii”, ca să reamintesc o sintagmă a lui Mallarmé. Iar „cei
care susțin că practicile artistice sunt independente de teorie, de pildă,
trăiesc în plin paradox. Căci a susține lipsa de relevanță a teoriei pentru
practicile artistice și a modurilor culturale de a vedea este tot o teorie”
(Constantin Aslam).
Posibil, implicit, printr-o
luciditate metaforică a poeziei-lentilă, să-i zic astfel, o astfel de stare
mi-a sugerat și versurile despre „semiluna/ ca o focă de foc/ pe vârful
aisbergului din tărâmurile unde/ exoticele, aprinsele noastre dorințe/ se
întretaie cu recea/ realitate”. Zic – posibil, deoarece, atunci când scrii
poeme, când ești surprins de metafore „ce-ți sar” în conștiință ca un dar
imprevizibil, bineînțeles că nu te gândești la resorturile estetice, teoretice
în virtutea cărora s-au constituit, ți-au parvenit. Unii dintre autori,
posteriori, ar putea să încerce a-și elucida, a-și explica, dar mai curând – a „ghici”
cum li s-a întâmplat surprinzătoarea revelație metaforică. Adică ar încerca,
autorii, parcă să și teoretizeze, chiar dacă unii nu sunt nici pe departe
conștienți de această... auto-diversiune... plăcută.
Așadar, astăzi, când totul se aruncă
în imensul cazan zis postmodernism, crezi și tu că ai fi – de ce nu? – un
postmodern. Și tot gândindu-te la asta, răsucind pe toate părțile și
rotunjimile noțiunea în cauză, la drept vorbind destul de abstractă și, deci,
inexactă (de altfel, precum majoritatea noțiunilor ce țin de canon, curente,
școli literare); deci, tot gândindu-te la ce-o fi totuși postmodernismul ăsta
deja chiar angoasant, parcă te-ai pomeni, volens-nolens, printre unii, sau
alții, cărora li se pare că sunt prinși în tumultul teoretizărilor. Iar mai
ceilalți, cărora, la un moment dat, li se păruse că ar fi în stare să-i ofere postmodernismului,
ca teorie, rigori și însemne recognoscibile prin propriul lor praxis, trebuie
să accepte deziluzia neconfirmării, adică a decalajului și nepotrivirilor dintre
abstracțiunea, subiectivitatea, relativitatea teoretizante și praxisul de
creație propriu-zis (sau: propriu-presupus). Încât nici până astăzi nu e sigur
că s-ar fi stabilit și aplicat, cu pixul sau computerul, vreo modalitate
incontestabilă, deci și inconfundabilă, măcar de ceva noutate, în producerea
sensurilor literare. Inclusiv a celor cât de cât explicite, plauzibile a ceea
ce se numește postmodernism.
Se creează impresia că postmodernitatea
teoretizată și înfățișată de exegeți sau de simpli implicați în procesul
artistic pare deja să fie ceva în degradeu, alunecător aiurea pe la poalele
versanților avangardismului, dar mai ales post-avangardismului. Ba chiar s-ar
putea susține că post-avangardismul (termen ce mi se pare mai adecvat, mai
plauzibil decât postmodernismul) este deja sau devine partea structurală,
componentă a psiho-dinamicii creatoare-receptoare-emițătoare a psihologiei
noastre, a oamenilor, dar mai ales a psihologiei artiștilor acestei
contemporaneități imediate, de la care – încolo mai are deschise durate
(perspective), până – să fim siguri – vor apărea modificări de paradigmă,
canon, de psihologie creatoare diferite de cele caracteristice nouă, și nu este
exclus – într-o măsură și mai radicală decât cele ce fac diferența literatura
„propriu-zisă” și intertextualitate.
Prin urmare, ar rămâne, cum a fost,
îndoielnic să credem că ne aflăm într-o incontestabilă epocă a
postmodernismului. Mai e de chibzuit, de cumpănit, de văzut, deoarece, chiar de
ar părea că postmodernismul pare a fi generalizat, globalizat ca stare a
civilizației umane din ultimele vremuri, eu unul cred că el nu reprezintă
totuși întreaga sumă de stări și tendințe culturale, literare, filosofice etc.
Cum ar veni, nu fac decât să răspund cu scepticismul meu la scepticismul lui,
al postmodernismului. Însă, în principiu, trebuie să cădem de acord că
postmodernitatea a marcat intrarea într-o perioadă de criză evolutivă, inclusiv
în arte, literatură, filosofie.
Probabil, dezamăgită de ceea ce se credea a fi performanță, unicat, capodoperă, geniu, lumea a diluat toate astea în vacuitatea noțiunii de postmodernitate/postmodernism, trecând deja spre post-postmodernism. E în toate ceea se s-ar mai numi transculturalitate și pluri-religiozitate – astea, parcă, și ca teamă de însingurare, înstrăinare, întru anihilarea sau doar atenuarea singurătății căutându-se dialogul pe baza unui schimb intens de informații, prin deschidere și orientare spre diversitate, a vieții, a creației umane. În existența planetară trebuie să devină dominantă mediația (noțiune propusă de Claude Lévi-Strauss), ca tendință de a căuta mereu acordul, căderea de acord, împăciuirea în urma tratativelor, convențiilor, pentru a slăbi puterea disjunctivă în lume, întru păstrarea unității acesteia.
Iar dacă rămânem în sfera ceva mai restrânsă a postmodernismului din sferele umanioarelor (de cândva?...), mediația în filosofie e menită să facă „suportabile”, compatibile postmetafizica, postraționalismul, postempirismul; în estetică – acceptarea nenormativității paradigmelor postneclasice (de aia am și pus semnul întrebării după umanioare...); mai larg, în creație – manifestarea unor noi stiluri, direcții, orientări în literatură, pictură, muzică etc., însoțite de tentativele de a contura cu anumită certitudine sistemul creativ-estetic, apărut și funcțional în a doua jumătate a secolului trecut. Toate astea presupun și un nou mod, stil de reflecții teoretice, de filosofare, estetizare.
Există și alte presupuneri de desfășurare, să zicem, a acestor evenimente filosofice, estetice, în genere postmodernist-teoretice. Spre exemplu, încercând să răspundă la întrebarea cu ce ar putea culmina sau, doar, sfârși, decrescendo/diminuendo, postmodernismul, C.T. Dragomir s-ar fi arătat oarecum încrezător în mai bine, decât cred mulți alții, presupunea că postmodernismul ar putea fi „premisa unui nou iluminism”, în îndreptățirea sensului filosofic ce apare „drept conștiința obligației actualității de a lăsa loc viitorului care conduce mereu prezentul înspre o calmă devenire ca trecut”.
Adică, aducând apa la moara noastră, să sperăm, totuși, că se va purifica și estetica, filosofia, literatura lumii, mereu în curgere, mereu în transformare...
Eu însă sunt dintre cei care nu împărtășesc un astfel de optimism calm, parcă abstras. În inevitabilul, perpetuul conclav în față cu registrul pro-contra nu sunt deloc puțini cei care consideră că, în criza (cam) generală ce mocnește în toate ale lumii, și artele, pictura, literatura trec prin diminuarea de importanță. Ceea ce însă nu-i descurajează pe alții să creadă că în zilele noastre caracteristicile și componentele de bază ale existenței, însuși sensul ființei (și ființării) în formulă heideggeriană, să se manifeste remarcabil în travaliul și experiența estetică (aceasta mult mai extinsă în cuprindere, fiind accesibilă și prin percepție, prin... delectare, nu, în chip special, prin practică creatoare). În acest sens, Gianni Vattimo menționa că experiența estetică trebuie tratată cu deosebită atenție, „dacă dorim să înțelegem nu numai ce se petrece cu arta, în cadrul existenței tardo-moderne”. Chiar dacă e frumos formulat și plăcut de auzit un atare considerent, ar fi să credem că el ține de mirificul domeniu al aluziei și iluziei (poate că, aceasta, nepierdută pentru totdeauna...), realitate părând a învedera contrariul: aplatizarea artei de valoare, răspândirea kitschului, mass-mediatizarea ca o sub-estetică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu