EU, POEZIA, CULTURA ȘI LIMBA RUSĂ...

Leo BUTNARU

O POSIBILĂ CONTIGUITATE 

ROMÂNO-SLAVONĂ ȘI REZULTATELE EI?

 

...efortul constant de a înzestra cultura română cu o fereastră către poezia de limbă rusă, tălmăcită cu empatie şi pricepere.

                                     Ovidiu Pecican

Cineva ar crede – greu de spus cu cât temei – că unul alde mine, care a trăit circa un sfert de veac (conștient) în preajma rușilor, uneori (rar totuși) chiar printre ei, nu a putut să nu fie cât de cât contaminat de așa-numitul suflet slav, presupus ca bântuit de abisalele contradicții ale unui dualism predestinat, ca și cum răstignit între păgânism și creștinism, păcat și credință,  posesiune și dragoste, ce nu poate duce decât la autodistrugere (dostoievskiană) etc. Nu știu, nu m-am gândit în mod special, dacă te pot influența înclinația, zisă a sufletului rusesc, spre grandoare utopică, existențialistă spre predispoziție tătaro-siberiano-boreală (poate că a imenselor stepe, totuși), spre misticism, discursul înflăcărat-profetic având de combustie și o impresionabilă doză de aqua ardente. Bineînțeles, atare presupuneri sau cvasiincertitudini, mai mult literar-șablonarde, nu te pot face prototip dostoievskian, dar, consider, contiguitatea, directă sau implicită cu ele, reușesc oarecum a te... deprovincializa, parcă angrenându-te mai simțitor în einsteiniana problemă ce te ajută să realizezi relativ conștient că „există întotdeauna un timp în plus, timpul însuși al spațiului” (Barthes). Greu de depistat posibilul transfer (și... cantitatea sau, altfel spus, importanța acestuia) în sufletul tău de român a ipoteticelor trăsături, presupuse drept constitutive ale „spiritului (sufletului) rus”. Poate că respectiva atingere de spirite (suflete), unul latin, celălalt slavon, se soldează cu anumite rezultate, însă ele ar ține mai curând de particularități, de caracter, de personalizare și sunt bine „asimilate”, „tăinuite” de acestea. În aceeași linie, s-ar putea divaga și despre contaminarea româno-franceză, româno-germană, româno-americană.

    În cazul meu, lucrurile (și faptele) nu se rezumă la contiguitate, ci mi-ar solicita, parcă,  și o autodefinire în contextul relațiilor cu literatura rusă, în contextul, ar fi de precizat, reciprocităților și bunei înțelegeri de o jumătate de secol și ceva, de când o traduc în românește, o cercetez, sub aspect istoric (în special cel al avangardei), scriu despre ea studii, eseuri, acord interviuri despre corelațiile literare româno-ruse etc. Astăzi, conștientizez că, pentru mine, în timp, actul traducerii nu a fost doar propriu-zis al traducerii, ci unul stratificat, în devălmășie cu bucuria și aviditatea lecturii, a studiului poeziei și strădania, oboseala plăcută a creației. Apoi, cercetări de variante, enciclopedii, dicționare, comparații cu alte traduceri, nu doar în română, surpriza de a putea găsi formulări personalizate, ale autorului din care traduc și ale mele, ca traducător, dar și... coautor, în românește.

Traducerea literară e o permanentă școală a scrisului elevat, a stilului ales, bine ajustat. O școală a înaintării întru perfecționare. E un mod temeinic de reciclare continuă întru avansare în studiul și subtilitățile limbilor din care traduci. Traducerea înseamnă deprovincializare, tendință de a te afla într-un spațiu mai vast, al universalului.

MIȘCĂRILE SUBIECTULUI

 Leo Butnaru                                                                                              

                                                                                  Yes-Eu 

Continuarea subiectului

E, aproape, prima oară când mă conving, Iubite Maestre, că ați avut absolută… (nu, nu, când zici „aproape prima oară” asta nu „armonizează” cu epitetul: absolut, absolută…); că ați avut multă, pot spune, înlocuind epitetul absolut, dreptate, când presupuneați, ba nu,– când îmi spuneați să presupun eu, ceea ce, vă corectați peste câteva clipe, ar fi fost inutil, dacă nu aș fi cutezat și, mai ales, dacă nu ar fi fost să încerc, în fapt, în practică, în… da, în creație… – că este un uimitor și minunat dar, ca descendență din har – divin, bineînțeles, – să prevezi mișcările subiectului; mișcările în continuare ale subiectului de continuare tocmai a subiectului respectiv. Sigur, nu doar că țin minte sfatul pe care mi l-ați dat, ci am încercat să țin cont de el în intențiile mele – sfatul de a învăța să construiesc subiectul cât se poate mai aproape de condiția lui impecabilă, pentru că de desăvârșire ar fi inuman să vorbim – aici, prin inuman eu înțeleg, sugerez ceea ce este dincolo de firea și posibilitățile omului, chiar dacă el este un creator redutabil de subiecte; acest in-uman însemnând condiția divină, caracteristică doar Creatorului Suprem. Posibil, și El, dacă ar folosi epitetul in-divin (alias: ne-divin) s-ar gândi la ceea ce este specific bietului om în condiția de creatură ce cutează să creeze. De ce – cutează? [Oh, iertare!... – Îmi vine să spun… cut(r)ează…] Pentru că acesta poate fi chiar un imbold venit de la Suprem, omul-creator părând necesar în calitate de simplă calfă care să facă și ea ceva pentru diversificarea lumii.

Încep să vă dau dreptate, Iubite Maestre, că declanșarea a ceea ce lumea terestră (nu știu dacă și Spiritul Suprem) a convenit să numească inspirație ar echivala cu o descleștare, care însă dă și senzația că te afli în fața unui adversar foarte puternic și experimentat care, nu se știe din ce motiv, își va folosi puterea și experiența pentru a împiedica manifestarea puterii și experienței tale creatoare. Întru diversitatea lumii. Pentru că, la un moment dat, trăiești sentimentul că te afli la un pas (la un rând încă nescris, la o trăsătură de penel neașternută deocamdată pe pânză, la o notă încă nerotunjită în portativ…) de o catastrofă iminentă, că se apropie înfrângerea fatală, după care nu va mai urma vreo victorie, deoarece după înfrângerea fatală nu mai poate urma niciun soi de altfel de înfrângeri. Trăiești sentimentul că puterea și adversitatea celui experimentat, ce se opune forței și experienței tale, e un mod de a te îngenunchea, totuși, până la urmă sau chiar la acest început de partidă, de abordare a subiectului, de căutare a posibilelor mișcări de desfășurare a lui. E o stare de pre-knockout, de luft, de prăbușire în gol, pe lângă adversar, a floretei cu care-l înfrunți pe acesta. Și conștiința dramaticei, fatalei imposibilități de a te feri, de a te ocroti, la rândul tău, de lovitura floretei Lui ce-ți va aduce sfârșitul. Oricât de încordat ar fi arcul firii tale, al mușchilor tăi, al agerimii și norocului tău, el nu te va putea arunca din calea floretei ucigătoare.

DUPĂ AUSCHWITZ POEZIA A FOST ȘI ESTE OBLIGATORIE

 

SOLIDARITATE

 

SCURT YES-EU

 

ALTFEL DE VIAȚĂ - ONLINE

 

...Cred că și eu sunt printre cei care, în bună măsură, au intrat în specificul vieții online. Astfel că azi, după 2 decenii de colaborare via internet cu prietenii, colegii, editurile, presa, cu lumea, adică, mi-ar fi greu să-mi imaginez cum, în ce condiții de scriere/transcriere/redactare, publicare, difuzare mi s-ar fi întâmplat cărțile și antologiile traduse din literatura mai multor țări, cum aș fi expediat, via poșta, ca pe timpuri, mapele cu cele 1 600 de pagini ale Panoramei poeziei avangardei ruse, sutele de pagini ale Panoramei poeziei avangardei ucrainene, manuscrisele cu poeme, proză, teatru de Hlebnikov, Maiakovski, Țvetaeva, Mandelștam, Ahmatova, Pasternak, Harms, Goll, Lorca etc., etc., unele din ele în 2 volume; antologiile Avangarda – jertfa Gulagului, manifestele, dramaturgia avangardei ruse trimise spre Madrid (unde l-am editat în românește pe Igor Bahterev), București, Iași, Cluj, Constanța, Alba Iulia, Bistrița, Tel Aviv, apoi cărțile mele apărute în Franța, Rusia, Germania, Italia, Polonia, Bulgaria, Serbia, Azerbaidjan, Ucraina, Tatarstan. Bineînțeles, în modul poștal tradițional, această muncă, această colaborare, aceste eforturi și rezultate se întâmplau, totuși, însă într-o amânare rudimentar-ralanti, mai costisitoare (și ca timp, și ca bani, și ca nervi), mai obositoare. Mai ales azi, cânt și poștele sunt trecute, periodic, în carantină! Nu, nu înalț aici imn de glorie internetului, vieții online, doar fac o simplă, iminentă și elocventă, cred, constatare, „impusă” de epoca în care trăim, muncim.
        Viața online, alias neuroexistența cuprinde, „populează” tot mai mult sfera publică, deci și pe cea individuală. Nu mai putem fi sută la sută, dar poate nici cincizeci la cincizeci monade, suficienți sieși fiecare în propria-i celulă „personalizatoare”.

Prin urmare, precum spuneam, cred că sunt dintre cei care înțeleg și încearcă să se edifice mai plenar despre cvasimiraculoasa, s-ar putea crede, creativitate a programatorilor, cyberinventatorilor, specialiștilor, entuziaștilor, unii, la începuturi, considerați niște marginali, ce au făcut atât de mult/multe, pentru care în lumea reală ar fi fost necesare sute de ani. Se dezvoltă în continuare imensa, infinita Rețea Informațională, ca un fel de sistem nervos al noosferei, concomitent oferindu-i acesteia infinite prelungiri în univers. E, poate, un început de joncțiune cu „sistemele nervoase” ale altor planete, al însuși Universului. A crescut multiplu randamentul... vital, existențial, creativ al omului/omenirii. S-a extins gradul de libertate, prin care sunt depășite stavilele statale de orice ordin, sunt înfruntate vămile, evitate ingerințele și agresiunile cenzurii. Iar în ce te privește pe dumneata, ca individ, ca om, ca scriitor, ca cititor în noua stare de fapt/fapte mondializată, universalizată, depinde cum îți organizezi, cum îți „administrezi”, altfel spus cum îți trăiești această viață online care, avem motive să presupunem, deocamdată e ceva in nuce, un început de declanșare a altor energii și forme a lor tot mai efervescente, nemaicunoscute până azi, ducând într-o nouă eră neuroumană, neurocosmică, de transformare a mentalităților, universului spiritual. Suntem în pragul unei noi epoci, specificul căreia ar fi concreșterea conștiinței omului cu cosmosul/universul, a tehnicii cu țesuturile organice, întru apariția roboților cugetători; epoca „reciclării” și reorientării atomilor și cuantelor în câmpuri fizice conductoare de semnificații, toate astea accelerând procesele de elaborare și emisie a cugetului, conștiinței, creativității umane. Adică, deja am exista nu doar în post-istorie, ci și în ceva... post-realitate. Astfel că, într-o anumită măsură, omenirea ar trăi (și) în virtualitate. Omul și-a depășit condiția de cosmonaut, devenind și virtuonaut. (Nu vă încearcă senzația că virtualitatea ar fi ca și cum, concomitent, interioritate, dar și exterioritate... cosmică?! Ceva de dincolo de... infinit...) Suprarealitatea „de cândva” devine virtualitatea de astăzi, de mâine, cu totul altfel de viață și de acțiune. Este epoca „dispariției” distanțelor, țărmurilor, mărginirilor, îngrădirilor. Implicit, e o stare de citire și înțelegere oarecum altfel a titlului cărții de poeme a lui Boris Pasternak Peste bariere. Această stare parcă nu s-ar deosebi (deocamdată) radical de lumea obișnuită, perceptibilă, însă deja presupune alte legități, necunoscute „lumii clasice” de ieri. Ori, mai bine zis, ne oferă posibilitatea de-a opta pentru ele. Legități cărora „ne supunem” conștient sau pe care le lăsăm în subconștient, ele ducându-ne chiar spre viața online, virtuală. Pe care unii o consideră aproape ideală, alții, din contra, o cred catastrofală. Oricum, viața online e autentică în context și interrelaționări psihofizice; e controlabilă și posibil de dirijat. (Deocamdată?... Încă nu se știe...) Cu toate ale sale, cunoscute și necunoscute, „pipăibile” și presupuse, internetul versus existența online reprezintă o inimaginabilă complexitate de factori reali-virtuali coagulanți, care provoacă entuziasme, încuviințări, dar și critici, argumentele și contraargumentele situându-se între oarece competență și naivitate recalcitrantă.

CARTE AJUNSĂ DE ACASĂ (CLUJ) - PÂNĂ ACASĂ (CHIȘINĂU)

 

Cuvânt înaintea cuvintelor

Ceea ce se adună sub titlul acestei cărți, scrieri compacte ca esențe și dimensiuni, pe care unii colegi de la reviste le trec la capitolul proză, alții – la eseuri (yes-euri), mai ceilalți – la poeme în proză, sunt, într-adevăr, de o formațiune deloc ușor de definit, nelăsântu-se tratate, poziționate, clasificate ca gen, „neadecvate” instrumentarului literaturologic. Evit și eu să le găsesc o așezare, o lămurire teoretică, dar, lejer-ludic, le zic: ceva între proză, yes-eu, poem sau absolut viceversa, în această blândă, prietenoasă butadă (cu inflexiuni de... baladă) mai important părându-mi-se a fi: absolut viceversa. În unele subiecte de atare (ne)gen (dar ca interacțiuni ale genurilor, adică – multigenuri, probabil și multigene) pot fi realist, dar si suprarealist, pot fi romantic, dar și... supraromantic, și... postromantic în postmodernism, tradiționalist, dar și... supratradiționalist, constructivist, dar și... supraconstructivist, neuitând de tentațiile deconstructiviste ale unor avangardiști, cu care, prin lecturi, studiu, traduceri, m-am înrudit. Aici ar fi spațiul unei... suprademocrații creatoare a cuvântului, metaforei, tezei și antitezei, ideii, sentimentului.
        Prin urmare, prezentele texte, între proză, poem și yes-eu, ca definire de sine, sunt, conform unei naturi ceva mai greu de delimitat, marcate de prozodie, de metaforă și lirism ca sinteze neconvenționale ale structurilor interne, ale ritmurilor desfășurării frazelor, în genere ale scriiturii, ca aliterații, sonorități intercomunicante ca într-un „dialog” al unor ecouri în percuție. Sunt mai mult sau mai puțin libere în constituirea lor, însă nu categorice în așa-zisa abandonare a narativului liniar sau a disoluției genurilor. Ar fi, probabil, unele exemple de cultivare a interdisciplinarității. 
Și totuși, la o mai atentă cercetare, aceste texte / subiecte de (ne)gen concret, ci ca loc de interacțiune a genurilor, eu le văd într-o predestinată trecere de la unul – la altul, la altele, percepându-le din interiorul plăsmuirii, creării și exteriorizării lor eseistic-narative drept împreunare, în mare, a două genuri (de bază) – a romanului de idei (sau: romanul ideilor) in fragmentarium și a reflecției (și reflectării) poetice. Romanul ideilor în interacțiunile autonomizării lor formale și formative ca tendință de integritate și generalitate intertextuală. Și am ținut să aibă un limbaj inteligibil, însă nicidecum dus spre simplism, spre facilitate. Deoarece cred în subtilitatea și inteligența cititorului. Cu precizarea: în a unui cititor pe care mi-l doresc, nu în a unuia pe care să-l... „momesc”.
        De când am tot publicat poeme, eseuri, proză, cărți de traduceri, cam știind cine citește, cât citește și cum citește „pe la noi” (o mai îndelungată experiență acumulativ-culturală prin redacții), nu am ținut să fiu un autor al mulților, ci, în măsura posibilităților, – al... culților. (Sper să nu irit, să nu scandalizez pe cineva cu atare mărturie.) Nu mi-am dorit texte oarecum... aparente, „transparente”, ci m-am gândit că nu ar fi rău să ajung la convexitate (și complexitate). Adică, la relieful lupei, pe care să o utilizeze inteligența și competența.
        De fapt cam toți scriitorii își doresc o operă de un suflu, un stil (în cazul meu – și un lirism) de dincolo de comun. Dar, firește, nu și de dincolo de comunitate, în pragul căreia mulți au exclamat: A bon entendeur, salut!
 

L.B.

DESPRE ÎNCEPUTURILE SCRIITORICEȘTI

 

Leo Butnaru

              Post-debut la Chișinău
 
        Nu se știe cât timp ne aflăm în neliniștita perioadă a debutului, nici când ieșim din ea. (Cineva spunea că scriitorul debutează cu fiecare nouă scriere a sa...) Însă vin momente/situații, mai mult sau mai puțin conștientizate limpede, în care, ca de la sine (mai bine zis: din sine), ți se luminează (afirmativ, încurajator...) conștiința înzestrării artistice, care ți-a fost hărăzită și care, ani și ani, te-a servit latent, exprimându-te în și întru devenire, împlinire și purcedere la maturizare profesională. Literatura „apare” pe lume drept exteriorizare a unei interiorități esențiale personale, „de autor”, în autoplăsmuirile și mișcările ei subiacente.
        Cert (și... presupus!) e că respectivele momente/situații sunt cele când debutantul, de încă... azi, conștientizezi că el, ca scriitor în formare, trebuie să tindă spre atingerea unei coerențe intelectuale mai mult sau mai puțin remarcabile, iar acest lucru nu se dă deloc ușor. Prin strădanie și muncă se întâlnesc harul cu inteligența mereu cultivată, cu studiul și experiența lui de viață profesională, pentru a se ajunge la ceea ce Emil Cioran numea mai-mult-ca-talentul care e esența.
         Însă momentul/situația cu conștientizarea sunt destul de nebuloase, nesigure, subiective cât se poate, odată ce intuiția artistică nu s-a lăsat și nu se lasă percepută, fundată, „motivată”, studiată, contemplată de la o parte și, deci, nu poate fi redată/narată prin formulări concrete de  opinii ce ar pretinde un grad mai mare sau mai mic de obiectivitate, de certitudine.
        Sunt momentele/situațiile de corvoadă a(le) ameliorărilor, achizițiilor, îmbogățirii, fortificării spiritului, vocației, și a progreselor, de la Vadmecum la Upanișade; de la Vino cu mine la Vino și stai lângă mine; de la mersul în căutarea valorilor la răgazul pentru orânduirea și înțeleapta lor meditare, cercetare, punere în folosință de către propria-ți fire.

CEASURI ȘI POEME REVĂRSĂTOARE: SALVADOR DALÍ ȘI ION BARBU

Leo Butnaru

 

Ceasurile lui Salvador Dalí și Ion Barbu

 

Fascinat de ceasuri, cadrane, Ion Barbu, în poezie, pare un afin al lui Salvador Dalí din picturile cu ceasuri topite: „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/ Intrată prin oglindă în mântuit azur”; „O ceasuri verticale, frunți târzii!”; „Chemi zidul ars, cu ierburile cimbruri,/ Anulare unor albe timpuri” – și ceasurile pictorului de asemenea ca o anulare a albelor timpuri. Spre această idee („Prin brațele ei/ Ghețari în idei”) ar duce și distihul: „Arhaic Unt, din lăudată seară,/ Scurs florilor, slujind în Betleem”. Sau, înrudit cumva cu astea: „Cu verzi și stătătoare pustietății lichide,/ Sinteze transparente de străluciri avide/ Zbucnesc din somnorosul noian originar”. Acest originar reîntorcându-ne la „Persistența memoriei”, compoziție în care Dalí și-a plasat un autoportret ușor sofisticat care, parcă prin(tre) gene de prunc, amintește de un embrion uman. Iar la Barbu, aluziv (chiar... pictural!), în „Oul dogmatic” se poate presupune fetusul: „Din trei atlazuri e culcușul/ În care doarme nins albușul/ Atât de galeș, de închis,/ Cu trupul drag surpat în vis”, pentru a se merge direct spre Timp, Viață, Moarte: „Si mai ales te înfioară/ De acel galben icusar,/ Ceasornic fără minutar/ Ce singur scrie când să moară/ Și ou și lume. Te-înfioară/ De ceasul, galben necesar.../ A morții frunte – acolo-i toată”. Iată crugul existențial, în inițiere, durată și închidere, cu „soarele pe muchii curs –  de doliu”, ca în picturi de Dalí (această formă/expresie, de Dalí, ce amintește, omonimic, de Dedal, căruia, dat fiind că i s-au topit aripile de ceară, precum, mult mai târziu, orologiile pictorului, îmi vine să-i spun... DeDalí), ce trimit și spre alte versuri „curgătoare”: „La conul acesta de seară,/ Când sufletul meu a căzut/ Și cald, aplecatul tău scut/ Îl supse, ca pata de ceară”; „...de-a lungul nopții, tot aurul stelar/ Și toată înflorirea reflexelor fluide”, când, Omule sau Timpule, „ca o holdă de antene/ Te alegem viu din vântul despletitelor idei”, din „Oglinda călătoare, cer mobil”, în care „Te-ai încadrat într-o ușoara spumă/ Și-ți porți acum cristalul tău steril/ Spre-a marilor îndepărtată brumă”. E o repetare întru zădărnicie, parcă, ideea apărând și în versurile: „Vieața/ Se-ntoarce somnoroasă, în ciclul ei steril,/ Sub fard și mască, mimma unei absurde arte”... Ar fi aici tangența cu ecleziastica deșertăciune a deșertăciune?

Ca și cum asemuitor topindu-se, cadranele lui Dalí duc ideatic la curgerile verbului în poezia barbiană, ca „limfa pajiștelor pale”, plecându-se „soarelui ferit/ Al certei sere animale:/ Îngână sângelui ivit”. Mai multe țiferblate scurgându-se: „În orbul mării limpezi tezaur negrăit”, în care: „Răsfrângeri fără număr, pe rând au oglindit/ Multipla aparență și vecinica schimbare”. E oarbă nu doar marea-imens cadran, ci și muntele („Secol”): „Seceri dintre secete-au sclipit!/ (...)/ Anulare unor albe timpuri,/ Sub arginții muntelui orbit”. Secol douăzeci, când temerari, poate, alpiniștii timpului: „Suiau cu iezerii, să cate/ La anii falnici, douăzeci”, văzând „din ceasul ce nu bate –/ Din timp tăiat cu săbii reci”.

În poezia lui Barbu, ca și în pictura lui Dalí, multiplele simboluri interacționează cu unele de bază – marea (nemurirea) și oul (viața – „...viul ou, la vârf cu plod,/ Făcut e să-l privim la soare!”), timpul presupunând, dar neatingând „Statornicia memoriei”, ce merge spre o alegoria filosofică despre fragilitatea existenței.

Timpul, în flux de clipe, ore, zile din poezia lui Ion Barbu, în democrația, dar și fantezia posibilelor tâlcuiri, poate fi apropiat de exegeza ce atribuie respectivei fenomenologii a ceasurilor „topite” ale lui Dalí interpretarea, cu mijloacele specifice artei picturale, teoriei relativității. Dawn Adès, consideră că: „Ceasurile curgătoare ar sugera simbolistica relativității spațiului și timpului, o meditație suprarealistă ce vizează catastrofa (drama) reprezentărilor noastre despre o ordine cosmică imuabilă”.

În contextul cadranelor curgătoare vine sugestia distihului: „Un soare fără spițe de raze, spre apus,/ Părea un ochi cu fiere umplut și cu obidă”. Iar în unele cadrane prelinse piere câte: „o după-amiază/ Schimbată în apa multă a ierbii ce-nviază,/ Când, greu și drept, pe sceptrul de pai mărunt la fir,/ Gândacul serii urcă ghiocul de porfir”, ca să ajungem „Nastratin Hogea la Isarlâk”: „Încolăcite ceasuri! Cu voi, nu luai aminte/ Cum, pe răsfrânta buză, a mătcii, dinainte,/ O spornică mulțime se tencuia-n pereți”, „În toamna unde seara încheagă tonuri vii,/ Prin surda picurare a orelor târzii”. Când „Îți vei purta tristețea, încet, pe Drumul Sacru”, iar poetul nostru, ca un Vergiliu dintr-o divină comedie a secolului XX, spune: „Mă vei urma… Cuvântul va depăna domol/ Povestea fără nume a nunții subterane;/ Uimit, îi vei cuprinde supremele arcane/ Din culmi nebănuite și limpezi, de simbol”. Din „codri de simboluri” (Baudelaire) cu ceasuri curgătoare, ca afluenți ai tragi-cosmicului, atotcuprinzătorului Fluviu al Eternității. Inclusiv cu clipele despre care un înțelept scria pe cadran de ceas: Toate rănesc, dar cea din urmă ucide.

Cineva presupune că Dalí (de ce nu și Ion Barbu, în poezie?) a fost inspirat în remodelarea (deformarea) lichidă a cadranelor de pururi memorabila constatare a lui Heraclit Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat. Pentru a se ajunge la o interpretare metaforic-onirică, ce susține că ceasurile în topire (... creativă) ar simboliza curgerea timpului în vise, unde timpul se poate extinde, condensa sau în genere să-și curme existența/prezența. (Dalí susținea că unele pânze ale sale nu ar fi decât „vise pictate”.)

Pornind de la astfel de ipostaze/ipoteze, putem reinterpreta ceasurile din poezia lui Barbu. Să zicem, ducem la topire (reinterpretare), la curgere imaginea din versurile: „Pendulul apei calme, generale,/ Sub sticlă sta, în Țările-de-Jos”. Sau: „Verzi investiri, prin câte-un gang,/ Sub ceasuri largi – balang, balang!”.

Jocul și frământul analogiilor iscă și gândul că ceasurile curg spre propriul amurg, iar  ceasornicul fără minutar „Ce singur scrie când să moară/ Și ou și lume” al lui Barbu e un măsurător apocaliptic, amintind de dezastrul fatal –  „Pendular de-ncet,/ Inutil pachet,/ Sub timp,/ Sub mode/ În Uvedenrode”, când – „S-a-îmbuibat/ Și s-a dus/ Ceasul rău,/ Ceasul tău!..” (în acest caz, al apocalipsei, mai curând a venit decât s-a dus ceasul rău...)

Mergem mai departe (sau, poate, mai aproape!), ajungând la: „Capăt al osiei lumii!/ Ceas alb, concis al minunii,/ Sună-mi trei/ Clare chei/ Certe, sub lucid eter/ Pentru cercuri de mister!” Osia lumii și axul fix al ceasornicului! Axul ca „sceptrul seral/ De trei ori spiral”, mișcând roata cu clichet și ducând cu gândul spre (sau venind dintr-acolo) „mecanismul” versurilor: „An al Geei, închisoare,/ Ocolește roatele interioare:/ Roata Venerii/ Inimii/ Roata capului// Mercur/ În topire, în azur,/ Roata Soarelui/ Marelui”. E în toate mișcare și cosmicitate. Interiorul cosmic al firii omului în interiorul cosmosului propriu-zis, când „Lumina îndoita” pare „un fel de apă;/ A drum, locomotive” fumează „dintr-o supapă” și este „la ora albă, când” nu ai ști „să zici/ De-i patru, doua numai, ori a trecut de cinci”. Ceasuri și spații prinse în joc universal, prim sau secund, în „Danțul buf/ Cu reverențe/ Ori mecanice cadențe”. De ceas, cadențele mecanice, nu?  Vorba aia cu dorința de a da, uneori, timpul îndărăt: „Uite, ia a treia cheie,/ Vâr-o în broasca – Astartee!/ Și întoarce-o de un grad/ Unui timp retrograd”, ca o revenire cu: „Ceas în cristalin/ Lângă fecioara Geraldine!” A da timpul îndărăt, de parcă inima ți-ar fi mereu „la vârste viitoare/ Ca șarpele pe muzici înnodat”, rotit în jurul mărului-soare, „În minutare-aprins – și încrestat”, când poeții vor mai avea prilejuri să exclame: „O ceasuri verticale, frunți târzii!/ Cer simplu, timpul. Dimensiunea, două;/ Iar sufletul impur, în calorii,/ Și ochiul, unghi și lumea-aceasta – nouă.// – Înaltă-n vânt tu frângi, să mă aștern/ O iarba mea din toate mai frumoasă./ Noroasa pată-aceasta de infern!/ Dar ceasul – sus; trec valea răcoroasă”. Pata de infern, ca un cadran de ceas topit, aneantizat...

Dar parcă se putea fără „insinuarea” filosofic-sofisticată a timpului și într-un poem, numit „Nietzsche”? – „Purtând înfrigurată mândria forței tale/ Mai sus și mai departe spre noi evaluări,/ Să fi străpuns penumbra letargică și ceața/ Ce împleteau pe norme un neguros Dedal (...DeDalí, ziceam, – l.b.)/ Ca, adâncind cu groază abisul numenal,/ În seara biruinții să-ntrezărești cum Vieața/ Se-ntoarce somnoroasă, în ciclul ei steril,/ Sub fard și mască, mimma unei absurde arte”. (Printre altele fie spus, mustățile lui Nietzsche, atât de diferite ca formă de cele ale lui Dalí, ca și ale acestuia sunt obiect „de studiu”, de mirare... posibil, creatoare... – De, detalii – și... Dedalii – de comedie umană, nu?...)

În fine, implacabil, ce a fost, ce este și ce va fi dat e curgere, alunecare „Pe unda nenturnată a orei”. Da, implacabil, vremea continuă „-ncet să desfășoare/ Fuiorul ei de ore nesfârșite” și „Durata-înscrie-în noi o roată./ Întocma – dogma”. Vremea ce „se duce”, dar și revine, ne recheamă în imensitatea memoriei, parte din care deja e pustiită, însă mereu intrigatoare de a fi reconstituită, chiar reinventată. Dalí zicea: „Într-o zi va trebui să îmi întorc propriile ceasuri lichide, pentru ca ele să-mi arate ora memoriei absolute, care este ora adevărată și profetică”. Iar cititorul se reîntoarce spre poezia lui Ion Barbu, doldora de ceasuri întru regăsirea vestigiilor, a vreunei părți din propria memorie, din memoria lumii, a filosofiei, artei.

Iar o astfel de cercetare a poeziei cu privirea ațintită spre cadranele curgătoare constituie fluxul du-te-vino al unui intens schimb de semnificații surprinzătoare, ce fac, parcă, pictura dalíană și mai poetică, iar poezia barbiană – și mai picturală. Adică, și mai atractive, fascinante.

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­

POLEMIC CHIAR DESPRE CE SPUNE TITLUL ESEULUI

    Leo Butnaru

 

             Minimalismul și... Ecleziastul  

 

Cu cât se tot repetă că, să vedeți! interesul față de poezie e în permanentă aplatizare, se întâmplă extinderea spațiilor prin care mișună liote de pretinși poeți, aceste întinsuri ale mediocrilor și neaveniților, lipsiților de vocație, grafomanilor lățindu-se non-stop ca un deșert al versificațiilor scălâmbe, întâmplătoare, hip-hop-ice, slam-iste, youtube-iste, emanate aproape fetid de ambiții exagerate și găunoase. Aici sunt cultivate în largul lor rudimentele derizoriului, cel(e) de jos (și de... dos săltat pe podea), care, de cele mai multe ori, sunt un chinuit și chinuitor kitsch sau, cum mai zic tot americanii, trash al versificațiilor. Ba chiar a simplelor tentative de a înjgheba un fel de schelete ale doritelor texte, la care mai niciodată nu se ajunge prin intermediul reducționismului, minimalismului. Astfel că deja nu de azi, de ieri, mulțime de pseudo-autori participă la puzderie de „reci-taluri” (cu adevărat... reci!), unde își prezintă opusurile nu atât în formă de text distinct, din care s-ar putea înțelege, totuși, ceva, cât le interpretează, așa cum pot, uneori destul de inabil până la ridicol, până la maimuțăreală, în chip de performance, pentru unii – un fel de scremete în surdină. Abundă în astfel de isprăvi întru nimic blogurile video ale orișicui (la infinitul oplural). Performance-uri lipsite de orișice atingere de performanță, în care deloc puțini din așa-zișii minimaliști (care, din păcate, în lipsa talentului se înmulțesc) parcă ar face-o pe saltimbancii, aruncând alandala cuvinte, mai mult bâiguind decât rostind/scriind cât de cât explicit ce intenționează să spună. Ehe, cu sute de ani până la excrocheriile lor Montaigne constatase: „Poți face pe prostul în orice domeniu, dar  nu în poezie”. 

În abundența, plodirea recitalurilor și discursurile orale la voia întâmplării și derizoriului, dar oarecât artistice, precum le vor autorii lor, e o derulare arbitrară de limbaj „de jos”, alteori –  versificație cu un redus coeficient de inteligibilitate din cauza predominantului hiper-coeficient de convenționalitate și dibuire din cauza necunoașterii „meseriei”. Sunt texte haotice, de-a dreptul „nedisciplinate”, venind din voluptatea, dar poate din iresponsabilitatea flăcăuanilor și fetișcanelor care pescuiesc tot ce le aud urechile pe stradă, dar mai ales în locuri dosite, de reputație... civică reprobabilă. Totul e cam departe chiar de cele mai disponibile probabilități estetice, valorice. O fi el un limbaj poate că ici-colo ingenios, însă mai mult licențios, de trotuar, amorf, supus simulațiunilor năzuroase în încercarea de a oferi impresia de versuri, fie asta și la extremul grad de amalgam.

DINTRU ÎNCEPUT: PRIMUL POEM, PRIMA CARTE...

 

I. Călătorii în spații reale și în „cosmosul interior”

 
        La timpul debutului, când ai un prim text publicat, nu poți trăi decât o indicibilă stare de entuziasm, de speranță (oarecum... anarhice). De oarece ambiție. Un timp mai lung sau mai scurt. Când încă nu ai un crez estetic, dar simți că îl râvnești, îl cauți cu febrilitate. Mai ales, dacă tu, săteanul, elevul de ieri ești deja în Chișinăul cu grădini publice, cu aleea clasicilor literaturii române (dar toți cu origini... moldave, selectați de băgătorii de seamă! De munteni, transilvăneni – nici pomină!), cu monumentul lui Ștefan cel Mare și legendele... adevărate, ca acte de curaj, întâmplate pe aici, în pașnice depuneri de flori, cărora kagb-iștilor li păreau nemaipomenite agresiuni, subversiuni ideologice și subminări ale puterii. Acestea și altele, în special colecțiile de reviste literare și de cultură românești, pe care le poți citi la biblioteca republicană (zisă „Krupskaia”, „femeia lui Lenin”, cum zic țăranii...), cu cărțile editate în dreapta Prutului, dar și de la biblioteca universității. Deci toate astea dimpreună având benefică influență asupra seriozității și sârguinței tinerilor predispuși la compuneri literare, poeticești sau la orice alte feluri de inspirații artistice ori la simplisime visări juvenile, parcă obligator legate și de dragoste.
        Începe ceva nou pentru viața ta, pentru perspectivele tale încă neștiute, nebănuite, dar dorite de a fi pe cât posibil libere în afirmare pentru tine, cel care încă nu ai cunoscut Dunărea, Delta, vestigiile dacice și romane, atâtea și atâtea locuri minunate din spațiul românesc, însă având șansele de a porni de la Nistru, de la cetățile de pe malul său, de la Răut, Orheiul Vechi etc. spre spații imense care, involuntar-predestinat, aveau să-și infiltreze posibile impulsuri poetice, artistice, în firea și destinul tău de viitor.
        ...Astea se întâmplau nu din voia mea, ci erau rânduite de o ambianță politic-imperială dată, impusă, multiculturală, destul de neliniștită și nervoasă în discreția ei ca și ilegală. Astfel că atenția, curiozitatea, dotarea, inspirația tânărului ce eram „lua în colimator” și posibile teme legate de Siberia, Răsăritul Depărtat (așa se spunea la lecțiile de geografie), tărâmurile baltice sau orientale. Oarecât mă gândeam și la marile fluvii, la depărtatele lacuri din spații euro-asiate, pe unele din care mi s-a întâmplat să le cunosc în călătorii, uneori imprevizibile, relativ timpurii, pornite chiar din primii ani de facultate. Hălăduiri în care (realizam peste anumit timp) mi se deschideau orizonturi tematice, semantice, ideatice și, dacă vreți, particularități stilistice, metaforice. Învățam, studiam ceva „pe viu”, la fața locurilor atât de îndepărtate de Negurenii mei baștină, de Chișinău. Adică, începând de la 18 ani, scriam în jurnalul meu, început în studenție, despre Volga, pe care am plutit cam 400 de kilometri. Văzusem mari orașe pline de istorie antagonistă, în structurile ei, – Kazanul tătărăsc cucerit de ruși și modificat sub multe aspecte, inclusiv etno-demografice. Dar orașul era legat și de destinele marelui poet avangardist Hlebnikov, al lui Lobacevski, cel care a dat geometria neeuclidiană; de destinul lui Șaliapin care, inițial, pentru „lipsa de talent”, nu fusese acceptat în corul parohial. În cimitirul de acolo se afla mormântul fiului în dizgrație al lui Stalin, Vasile (peste ani, rămășițele pământene ale aviatorului au fost reînhumate la Moscova). Văzusem celebra Samara ce trimitea, inevitabil, la creația lui Gorki, creație pe alocuri genială, în altele – doar interesantă.

BOEMA ȘI „BRAVII CONSTRUCTORI AI COMUNISMULUI”

 
        Pe timpurile comunismului, la Chișinău, ca și la București sau Iași, o parte din junețile literare cam avea necăjite și încrâncenate propensiuni etilice. Se bea în draci. Și dracii dezlegau limbi și dilatau pâlnii de urechi.
        Indiferent de vârsta actanților veșteziți la chip, boemi sau cvasiboemi, cam la toți parcă ar fi ieșit în evidenți imaturitatea caracterului (de la 17 – la 77 de ani), lipsa de voință și de neîmpliniri profesionale, dar mai ales, la deloc puțini, precara-le stare intelectuală neevoluată de hărțuiți, consumați în flecăreală aiuritor-„intelectualistă” de băutori fără frâie și frâne, ceea ce-i făcea pe anumiți condeieri dintre ei (de ieri) să-i judece pe adevărații scriitori după criterii de bodegă, elaborate de ei înșiși, necăjiții, derutații. Vociferau, pledau, „dovedeau” ceva „lumii”, dar mai mult loruși. Pentru că, mă rog, în cazurile și necazurile unor artiști talentați, dar deja ratați ca și cum în asocial, talentul nu face casă bună cu politețea. Astfel că unora le slăbiseră pârghiile firii, ceea ce le sporea suferințele existenței pe care o acceptaseră (fără... voința lor). Suferințele și paradoxurile ce le dădură peste cap cursivitatea destinului, planurile și logica acestuia.

UN ESEU CARE, INIȚIAl, FUSESE ACCEPTA, ÎNSĂ, MAI APOI, MDA, NEPUBLICAT

 

 

Acest eseu a colindat, ani la rând, dintr-o redacție în alta a unor reviste de prestigiu, se zice. Trei din dreapta Prutului, o alta, din stânga. Inițial, două sau chiar trei din ele acceptase, spuneau că publică. Dar... A apărut abia în 2020 în volumul de eseuri a cărei copertă o vedeți inserată aici. Iar eseul?... Geaba „exegeții”, criticii „curajoși” se fac a nu observa problemele, adevărul...

 

 

DIN VREMURI ÎN CARE SE MODIFICA PARADIGMA

 

Referitor la opiniile care urmează sunt necesare unele precizări. Ele sunt o tentativă de analiză și contra-analiză a unui discurs exegetic asupra creației unui poet, considerat important, pe care eu unul îl cred, totuși, mai puțin valoros, discurs al unui critic, reputat azi și, precum atunci, demult, când era tânăr, onest. Textul ce urmează îl adresez, în mare, cunoscătorilor în domeniu, sau – domenii: poezia și critica acesteia. Și nu voi da nici numele poetului, nici pe cel al exegetului. Însă nu obligatoriu din motivul că acestea le vor veni ușor în minte celor avizați.

Înainte de toate, textul în curs ar vrea să aibă o cuprindere mai generală, chiar dacă se referă la doi autori concreți. În tendința de a face să se înțeleagă când și cum se întâmpla în poezia română modificarea de paradigmă, „schimbarea de macaz”, același lucru având loc și în critica literară care analiza „noua” poezie, opiniile subsemnatului ar putea fi aplicate, ca model de raționament, mai multor autori, mai multor cărți (texte) de poezie și critică a acesteia din respectiva perioadă, de la frontierele a două paradigme [a doua jumătate a anilor ’70 (ai secolului trecut)].

Însă pentru a înlesni modul de lectură și posibilitatea urmăririi liniei de subiect, pur și simplu îi voi spune poetului – Alfa, iar criticului poeziei acestuia – Omega. Oarecum biblic, nu? Când „A și O” sunt folosite ca simbol pentru totalitate. În cazul nostru, generalitatea literară ca genuri funcționale (pe vechi/ pe nou) și cei care le abordează în creație. În cazul nostru, repet, fiind vorba de poezie și critica poeziei.

Eu unul consider că, pentru a ilustra relativ explicit modul cum se modifica paradigma în genurile literare amintite, este definitorie postfața criticului literar Omega la un volum al poetului Alfa, apărut în anul 1979. Era momentul când se anunța franc opunerea față de criticii, exegeții de formație maioresciană. Era vremea în care poeții începuseră „să mediteze cu glas tare asupra uneltelor și, îmbătați de conștiința de sine a poeziei, își luau dreptul să se răsfețe sub ochii atenți, prea atenți ai criticii, care, dominată, ca totdeauna, de instinctul puterii, râvnea neinspirat la reabilitarea spiritului maiorescian al ordinii”. Imediat înaintea acestei constatări, criticul spune că erau timpurile unui „climat al experiențelor formale (care) poate fi evocat, astăzi, cu simpatie”. Sper ca simpatia să nu părăsească nici ceea ce intenționez să spun eu aici. Dar, ca prim semn de… alarmă, dar mai ales de distincție între paradigma de „ier” și cea „la zi”, să înregistrăm că poeții deja „își luau dreptul să se răsfețe” cu jocuri formale, fără a mai avea obligații față de rigori estetice, stilistice, tehnice (literare). Răsfățul înseamnă relaxare și imprevizibilitate. Dacă poeții vremurilor de demult, ba chiar și unii din recentele odinioare, considerau creația poetică drept activitate intensă, muncă grea, nou veniții în poezie luau lucrurile mult mai în ne-grav (ca să nu zicem: neserios). Pentru autorul dicteului automat, hazardului, renunțării la ordine artistică, la rigori prozodice etc. nu mai contează (așa, dintr-un ambiț, într-o clipită de renunțare!)

Încă în adânca Antichitate, Sofocle se destăinui că trei poezii îl costă trei zile. (Sigur, pe loc apăruse un versificator oarecare, grăbit să spună că în același răspas el ar ferici lumea cu o sută de poezii. Eckermann considera că „e mai ușor să construiești Catedrala din Köln decât să scrii Faust în spiritul lui Goethe”. (Ca să ne oprim la doar două din nenumăratele exemple referitoare la deloc simpla, hazardata, lăsată la voia întâmplării muncă de izvodire și moșire a poeziei.) Însă, iată, gata, acestea toate nu mai contează! În locul efortului creator – cvasisomnul cu dicteul automat, apatia, renunțarea, abandonul, hazardul…

90 DE ANI DE LA NAȘTERE

 

Text integral                                              

Pe timpuri, mi s-a întâmplat să citesc la Chișinău, în sala de lectură a Bibliotecii Naționale a RSS Moldovenești, unele texte ale lui Fănuș Neagu publicate în reviste bucureștene. Erau tablete savuroase despre fotbal sau pagini din viitoarele cărți cu prieteni. Și ele învederau tocmai ceea ce spusese  baronul Buffon: Le style est l'homme meme. Sau invers. În 1993, Fănuș Neagu îmi mărturisea, într-un interviu pentru revista „Ateneu”, că da, a creat un stil, „însă nu i-aș sfătui nici pe prietenii mei din Basarabia, nici pe prietenii mei din România să urmeze stilul meu, pentru că stilul meu pot să-1 fac doar eu și este foarte greu de dezvoltat, fiind un stil de nebun, de fost nebun, și cei care mă urmăresc fac numai o pastișă. (...) Stilul meu e ușor de imitat, dar e greu de susținut”.

Tot la începutul anilor nouăzeci, în grădina Casei Artei din Galați, mi-a fost dat să văd unul din carnetele de note, de lucru ale lui Fănuș Neagu care, din vreme în vreme, în jariștea  discuțiilor, nota ceva, apoi îl închidea. L-am întrebat cu discreție dacă aș putea răsfoi așa, fugitiv, acel carnet cu coperți roșii spre stacojiu, format 10x20 cm. „Da, îți permit, zise maestrul, zâmbind, dar să nu spui nimănui!” Însă uite că... spun, totuși. Filele erau acoperite cu fraze, cuvinte aparte, perechi, triouri de cuvinte; cu săgeți de vectori ce indicau spre posibile alipiri unele cu altele. Printre ele se aflau și înscrisuri, notițe „hăcuite”, tăiate cu pixul. Nu era greu de priceput că frazele „anulate”, scoase din joc, fuseseră deja folosite în texte, contexte, volute stilistice, aluviuni metaforice acaparante.

Acum, simt oarecum ciudată această revenire memorialistică la blocnotesul răsfoit sub magnoliile înflorite în grădina gălățeană. Uneori, când mi se întâmpla să citesc vreun text relativ nou al lui Fănuș Neagu, mă gândeam că – de ce nu? – unele din secvențe se vor fi aflat, preparatorii, între tartajele roșii-stacojii. Posibil și unele perle din următorul fragment: „Comisoaia se schimbă în fata din Priboiul Dunării, care-și întinde rujul pe buze cu un băț de chibrit, poartă brățări la glezne și inele de argint pe deștele picioarelor și e apucată de năbădăi la apusul soarelui... Nu se știe de ce, avea impresia că pădurii de salcâmi îi era drag numai de ea, Comisoaia, și gândul o ducea spre Casa Venețiană, unde fusese ademenită de marinari cu o crenguță de coral. Pe Genia o plăteau cu mărunțișuri din bazarurile orientale: iminei de marochin, halate brodate cu chipuri de arăboaice și versete din Coran, iatagane pentru copii împodobite cu perle de sticlă, ibrice de aramă. Stimulii unor aventuri cu începuturi leneșe, totodată și-a unor crime la marginea timpului, cafea, smochine, portocale, coniac Metaxa, butoiașe de bere, vin din insulele grecești, dans din buric și peste toată Dunărea în asfințit, tavernele, foișoarele bordelurilor de pitici, ulcele cu sânziene și trifoi roșu, comenzile gradaților din câmpul de instrucție al batalionului disciplinar – soldații goneau în cerc, ducând în spinare ranițe pline cu oase împuțite de la abator, haite de câini hămesiți goneau după ei, lătrând înspăimântător – norocul de neînchipuit al Venețianului cu gușa dublă și fața plină de negi, mutrele contrabandiștilor de tutun, mereu se nimerea unul cu nervii în batistă și era azvârlit pe geam și iar Dunărea, vapoarele fabuloase, malul depravat, țigănci împerechindu-se cu haimanale din port, câte-o înjunghiere, licurici scăpărând în buturugi, un soldat lingând cizmele gradatului de putere, asfințitul plin de suferință, noroc și taine măsluite, rolul imaginativ al stelelor, mirosul de iarbă amestecat cu mirosul catranului topit de atâta zăduf, icoana naivă a Măcinilor, actorul bețiv, evreu la origine, murmurând cu smerenie, la tejghea, spre a stoarce mila barmanului: Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Sfântul Duh și aceștia trei una sunt, oglinzile din camera secretă, compunând și recompunând trupurile Deliei și Geniei, lungite goale pe divan, cu câte-o lumânare aprinsă, înfiptă-n cur ca să ațâțe, să reîmprospăteze și să sălbăticească patima jucătorilor de cărți, pisica galbenă de pe umărul Geniei, ficțiunea mărșăluind pe pereți că nu există neîncredere și moarte, ci numai viață nărăvașă, cururi destoinice gata să se schimbe oricând în sfeșnice, oraș dăruit veseliei, două gemene dulci, fermecătoare, pietroase, dulci, dulci, dulci, justiția hazardului, bețigașe aromate fumegând în farfurii scumpe, feciorii armatorilor, înecați în briantină, barbaria cinstită a rostogolirii zarurilor, porumbei jucători și luna ca un fel de gălbenuș azvârlit cu lipsă de tact în ibricul cu cafea – dar și ea despuiată de haine, putoarea de lună…” – și tot așa, metaforic, analogic, poetic în alte pagini din Partida de pocher, 1994, în care, ca și în majoritatea narațiunilor prozatorului-poet apar memorabile metafore cu luna și semiluna, europeană sau orientală, cu apele Dunării și tot ce se oglindește în ele, cu sălciile și peștii știobâlcăind, grâne, pelin, păsări fel de fel, cai și porci sălbăticiți pe Insula Mare, bărci, șlepuri, vapoare, felinare în portul Brăilei, șiruri de care, căruțe (Dumnezeule, și câte povești cu căruțe care și-au rupt roțile în viroagele drumului spre Brăila!), sâni dezgoliți, învârtejiri de nisip, crivăț dinspre miază-noapte, vânt dinspre miază-zi („vântul stăpân peste tot sângele și (care) ne urmărește până la moarte”), stufărișuri și păpurișuri, iepuri și vulpi, sălbăticiuni cu duiumul, fântâni („văduve de lemn”), cocori, lebede, nagâți, lăstuni, vulturi și câte alte „minuni” ale lumii danubiene și ale Bărăganului, care animă obsesiile, intențiile, faptele de a crea și de a trăi (în) magie, vrajă, fantome, realități și irealități ce copleșesc sau chiar subjugă imaginația cititorului, coerența povestitului fiind dereglată sau, poate, chiar nici nu a existat în narațiune, temporalitatea aparținând fantasticului, aventurii sufletești, iar înainte de aceasta – aventurii limbajului în libertatea plăsmuirii textului, în slobozenia și imprevizibilitatea metamorfozelor, răsplămădirii, sugestiilor, uneori ducând la un adevărat paroxism al configurării liniilor de subiect niciodată urmate până la capăt și totuși închegate într-o regie cât de cât limpede, care „nu există decât în închipuirea unui stilist, în sensul înalt al termenului, care privește lumea prin fantasmele sale” (Eugen Simion), „Bulimie metaforică; baroc de viziune și de scriitură” (Eugen Negrici).

ZVĂPĂIAT LA BUCUREȘTI, ÎMBLÂNZIT LA MOSCOVA, DAT PE BRAZDĂ LA CHIȘINĂU

Leo BUTNARU

Textul ce urmează, ca intenție, în posibile jalonări și detalii, îmi apăru în minte cam la șapte ore de călătorie în microbuzul Chișinău-București, după ce, în conștiință mi se derulaseră panorame, evantaie și caleidoscoape a tot felul de subiecte, schițe narative, gânduri disparate (și... disperate de atâta monotonie-n drumeție). Ideea mi se anunță în minte, de cum am dat cu ochii de indicatorul cu numele localității Bucov, situată nu departe de sondele Ploieștilor. Iar scânteia toponimică, să zic, invocă, întru alăturare și... colaborare, o alta, – scăpărare onomastică. Adică, în imaginație se alăturau și se tatonau reciproc numele unei comune și cel al unui scriitor, sunând omonimic: Bucov & Bucov. Iar de la acel moment încolo, până la București, distanță de peste o sută de kilometri, am schițat, mental, posibile detalii, momente, repere, unul din ele ținând de elementara constatare, că localitatea Bucov apăruse cu mult-mult înaintea scriitorului Bucov și, prin urmare, nu putea fi botezată cu numele celui care venise mai pe urmă. Ea – în preajma Ploieștilor, el – în Chilia, oraș constituit în jurul cetății fortificate de Ștefan cel Mare, la Dunăre. Prin urmare, comuniunea de nume și toponim mi-a incitat fantezia, dezmorțindu-mi memoria, ducându-mă spre timpurile când l-am cunoscut pe falnicul, încă, pe atunci, Bucov Emilian Nesterovici, alias Radu Emilian, cum i-ar fi plăcut să se numească, de fapt, nume care, însă, chiar dacă, zicea posesorul său, fusese unul cam clandestin, de ilegalist în Bucureștiul interbelic, oficialitățile bolșevice, devenite sovietice, comuniste, ex-ilegaliste, nu-l încurajau de a fi scos în lume. Însă mai e necesară o precizare de transfer onomastic: inițial, protagonistul nostru avea numele de Bîkov, care, românește, ar putea fi aproximat drept: Tăureanu. Iar când devine Bucov, Emilian al lui Nester (sau, poate, Nestor) din Chilia își transferă onomastica din cuprinsul faunei în cel al florei, Buc, ca și elementul de bază din Bucovina, însemnând fag. Deci, pe înțelesul românilor ar însemna: Făgeanu.

În 1940 Em. Bucov se stabilește la Moscova, unde, împreună cu alți câțiva moldoveni (moldoveni sau, de, nu prea, dar care, ca și Bucov, fără a se mai considera cetățeni români, ba chiar unii dintre ei devenind antiromâni prin propaganda pe care o răspândeau în contul „viitorului luminos”) era pregătit drept cadru pentru viitoare nomenclatură dintre Nistru și Prut, și, reîntors la Chișinău, în 1944, este făcut președinte al uniunii scriitorilor, apoi chiar locțiitor al președintelui Sovietului de Miniștri al RSSM. Însă inamicii săi, mai ales semianalfabeții aduși/veniți din Transnistria, s-au pus pe uneltit, încât deja oarecum docilul, sovietizatul, datul pe brazdă Radu Emilian e declarat naționalist (bineînțeles român) burghez, ajungând la marginea prăpastiei și mai să împărtășească destinul poetului Nicolai Costenco, care fusese dus pe 15 ani în Gulag. De fapt, stâng-nistrenii intenționau să repete ceea ce făcuseră în curtea sau, mai adecvat zis, în cușca lor pe timpul represaliilor staliniste, când au fost lichidați cei mai buni scriitori moldoveni, cum li se săpunea. Însă, din motive necunoscute, programata campania stalinistă contra «naționaliștilor» moldo-români a eșuat.

Eu aveam să cunosc Bucovul, comună prahoveană, cu mult mai târziu, prin anii '90 ai secolului trecut, iar pe poetul Bucov – pe la sfârșitul anilor '70. Cu titlu – ba nu, mai curând cu... subtitlu – de cvasianalogie putând constata că localitatea Bucov se afla pe râușorul Bucovel, iar scriitorul Bucov, fost Bâcov, – pe râu(șorul) Bâc, ce străbate Chișinăul. De unde analogiile și (cvasi)asemănările își deschid în continuare evantaiul, constatând că, nu departe de comuna Bucov e și localitatea Cricovul. Să zicem, că între ele ar fi o intercomunicare precum între Stăuceni și Cricova din preajma Chișinăului. Bineînțeles, și Em. Bucov avea ceva legături, dacă nu cu Cricovul muntenesc, sigur cu Cricova moldavă, cu licorile din subteranele acesteia. Iar la Bucovul prahovean, în 1600, se întâmplase o ciocnire oarecât armată între munteni și moldoveni, aceștia din urmă ieșind primii și cam obijduindu-l pe Mihai Viteazul. De, ca între frați, se mai întâmplă...

Pe când l-am cunoscut, Em. Bucov era bine-mersi, lăudat, apreciat, studiat în școala primară, medie și în cea superioară. Băietanul-elevul ce eram înclina mai mult nu atât spre conținutul unui roman bucovian, ci spre titlul acestuia: Orașul Răut. Explicația fiind simplă – eu însumi venind pe lume într-o localitate de pe râul Răut, Negureni. La o adică, în timp, de ce nu ar fi devenit satul nostru Negureni – orașul Negureni pe Răut? Mă rog, naivitatea copilului și jocul fanteziei fiind în toată libertatea lor tainică, răspândindu-se spre orizonturile presupunerilor și înțelegerii. Ale copilului care eram și care deja citise poemul popular (de altfel, ca și azi) „Andrieș” al lui Em. Bucov, scris cu 3 ani înainte de a mă fi născut. În 1954, regizorul armean Serghei Parajanov, la studioul cinematografic „Dovjenko” din Kiev, a turnat un film omonim, ce avusese la bază basmul respectiv.

ÎN CHIP DEMOCRATIC DESPRE DEMOCRAȚIA POEZIEI

 

 Leo Butnaru 

ÎN CHIP DEMOCRATIC 

DESPRE DEMOCRAȚIA POEZIEI

 
        Poezia e uimitor de democratică, dezinvoltă, cu aceeași importanță, sau lipsă de importanță, filosofând despre gaura neagră și cursa de șoareci (e de înțeles: gaura neagră nu e una de șoareci, ci… una de... mda, nu se știe de ce...)
        Posibil, filosofând, sufletul se eliberează de patimi. Însă esențializează poezia din el. Într-o inevitabilă interacțiune, în care filosofia și poezia se termină acolo, unde încep filosofia și poezia. Sau invers, în rocadă de termeni: poezie – filosofie, filosofie – poezie.
            Trăind din și în dezacorduri, asemeni filosofiei, poezia este uimitor de democratică și, chiar de s-ar întâmpla ca Platon să-mi fie amic, mai amică poesis est, pentru că, în raport cu știința filosofiei pure și pretinsul adevăr imbatabil, poezia e ateismul îngerilor ce întruchipează esența religiei (credinței).
            (Cu titlu de remarcă: Platon gândea să expulzeze poeții din cetate. Să zicem că ar fi reușit. Însă cum ar fi dat el afară din cetate poezia? Ea e la temelia cetății.)
Iar noi avem nevoie de îngeri, păzitori, dar și inspiratori, care ar putea confirma chiar existența tainițelor inspirației, intuiției, dezlănțuirilor suprafirești ale Poeziei ce se auto-creează între gândurile laice ale unei foste divinități și spectrul suprasensibil al lucrurilor într-o predispoziție romantică în surdină, ca și cum ar fi umplut trâmbițele îngerilor cu puf de lebădă. (Exact, sau relativ, așa: surdina din puf de lebădă.)
           Chiar de ateismul îngerilor, spuneam, deoarece, precum teismul, ateismul inspiră poezie, dovadă că aceasta, pe cât e de la Dumnezeu, de la îngeri, pe atât e și de la om.
În ce mă privește, îmi place poezia, nu versul. Poezia mereu, neobosit navetistă prin ea însăși. Ceea ce unora li s-ar părea că poezia e un lucru în sine (a unei culturi... nefigurative).
 O fi, numai că un lucru în sine care devine, de fapt, un lucru în tine, cititorule. (Unii chiar zic, nițel pompos: Măria Sa Cititorul.) Ea, poezia singurătății noastre de toate zilele, pe care, dăruindu-ne-o unii altora, deja nu mai suntem atât de singuri... Ceea ce înseamnă că, în mare, poezia aparține tuturor, aparține poporului. Însă, din păcate, poporul nu prea știe de asta. Despre ea, poezia, care înseamnă, de fapt, totalitatea: pro-verb, pro-substantiv, pro-adjectiv, pro-prepoziție, pro-punct, pro-virgulă. Pro-viață, etc.
Însă aceasta nu înseamnă că, obligatoriu, trebuie să așteptați mare lucru de la poezie. Ea e universul lucrurilor mici, dar esențiale, ca atomul. În contextul plin de limite și neputințe, de augmentări, exagerări sau minimalizări, ce se cheamă infinit, poezia nu poate avea final. Pe când versul deja apare ca un final fatal. Pentru el însuși. În taina universului / universurilor contând nu versul, ci triumful imposibilului, al poeziei și disperării. Disperarea impulsionând una din motricitățile firii umane îmbelșugat creatoare de poezie în timpurile (...toate), când lumea continuă să fie nesigură de ceva esențial, încât compune la infinit poezii (uneori poeme) de dragoste. Inclusiv de dragoste de sine, lumea. Creatoare de poezie.
            Un strop de geniu, un strop de filosofie, un strop de adevăr, un strop de noroc, un strop de meserie (lista rămâne deschisă) = POEZIE. Tu la puterea lumii (sau, simplu: tainei), lumea (sau, simplu: taina) la puterea ta = poezie (inclusiv). (La urma urmelor, ca și la începutul începuturilor, poezia ar reprezenta o părere mai specială despre lume.)
            Așa o fi, încât nu suntem sută la sută motivați să așteptăm mare lucru de la ea, poezia, însă, în toate colțurile pământului (colțuri... rotunde!), probabil și ale universului (...colțuri-orbite [ca geometrie, bineînțeles, nu ca oftalmologie]), nicidecum nu se poate fără plasticul nonsens al poeziei. Și fără inexactitatea geometriei, e de menționat. În spiritul inevitabilei relativități a toate.
Tocmai în spiritul omniprezentei relativități poezia poate fi până și ceea ce ar putea să nu se întâmple, dar care întâmplare a... ne-întâmplării are și ea, totuși, loc și spațiu. Aici, a avea loc – în sensul de a se întâmpla. O foarte delicată insinuare a paradoxului, nu? Când a avea loc nu e același lucru (ce poate fi, în alt caz) cu a avea spațiu, ci înseamnă: a se întâmpla în spațiu. Inclusiv, dar chiar înainte de toate, în spațiul firii, zis și univers interior. A se întâmpla în toate cele patru părți ale lumi, și în a cincea, numită pretutindeni – unde se află în matca ei însăși ea, Poezia.
            Pretutindeni, unde, adică, poezia ar fi ca și infinită. Dar mai ales unde poezia este ceva infinitiv. Pentru că, dacă ar admite definitivul în conținutul și forma ei, despre floare, albină, femeie, mamă, patrie etc., ar fi fost suficient câte un poem despre astea în toate limbile și s-ar pune punctul universal.
Acest pretutindeni, sau – stare de pretutindeni, ducându-te la ideea că, de fapt, ar exista trei genuri de poezie: poezia de până la poezie și poezia de după poezie. Adică, există poezia din împrejurimile necuprinse ale poeziei propriu-zise. Poate că, mai mult, o poezia anonimă, nimănui cunoscută, motivele ei persistând pretutindeni, chiar dacă, la posibila Apocalipsă, va dispărea evidenta cauză de existență a ei.
            Astfel că, în ce mă privește, versului îi prefer poezia. Versurile fără poezie sunt cât frunză și iarbă, pe când poezie fără versuri – nicidecum. O fi aici un paradox?... Ce te-ar duce la gândul că poezia ar exista nu grație versului, ci în pofida acestuia?... Sau și cu ajutorul acestuia?...
            E mai complicat decât s-ar părea.
Când flirtezi, se iscă versuri, când iubești – se naște poezia. De unde și cazurile cu versificațiile unora, numite bombastic poezie, însă care dau senzația că ar fi ca și cum ar epila șopârla.
Versul e ceva deja atins de păcat. Poezia e însăși puritatea. Ea este Eva de până a fi mușcat din măr. Versul – Adam după ce a mușcat din măr.
Iar tu, cititorule, iar tu, poetule, să credeți în poezie, ca și în marea taină, chiar dacă e nevoie de multă energie, de o muncă deloc ușoară a sensibilității și cugetului.
            Însă astăzi, când se tot înmulțesc leneșii...
            Iar tu, dragă interlocutor, cred că nu ești dintre nimicfăcători. Și reține că nu ar fi un nenoroc, dacă nu ai talent pentru a scrie poezie. Nenorocul vine, dacă nu știi a citi poezie.
Poezia pentru cititor e răspuns, pentru poet – chemare. Iar în casa poetului mai important decât poetul e doar poezia acestuia. De altfel, cum ar trebui să fie și în casa cititorului.
Iar dumneata, mai celălalt, zadarnic nu citești poezie. Nici nu știi ce pierzi! Mai mult de jumătate, poezia lumii din toate timpurile pare a fi scrisă despre tine cel de azi.
            Oricum a fost, oricum e, oricum va fi, în fine, dă-ți seama că plătești foarte scump lipsa dragostei de poezie. Iar dacă suferința sufletului dumitale nu poate fi vindecată prin poezie, din păcate e vorba de o boală incurabilă, ducă-se-pe-pustie...
            ...În fine, resemnat și cu modestia de rigoare, trebuie să aduc aici și ideea că, de regulă, multe din considerentele care intenționează să dea o definiție sau mai multe definiții poeziei sunt plastice, chiar frumoase, chiar metaforice și, deci, implică poezia, numai că nicidecum nu o și explică.
Implică, adică posibil și ele, considerentele, să creeze ceva poezie. O stare și intercomunicare între tainic și declarat, între știut și neștiut, între latent și... patent.
            Pentru a reveni la începutul acestei entimeme (sau zig-zag, șotron sau, poate... bolero):
            – Poezia e uimitor de democratică, iar a încerca să o definești, înseamnă să recurgi inevitabil la unele constrângeri a poeziei dintotdeauna, libere, neconcepute în afara libertății.
Poezia e atât de democratică, încât nu trebuie să încerci a o domestici, dar să o lași în libera ei dezinvoltură pe unde o vrea, prin oricare tărâmuri și graiuri ar pofti să rătăcească, să se piardă sau să se regăsească, să înflorească.