CHESTIONAR AL REVISTEI „ORIZONT”

 

OMAGIU UNUI COLEG ȘI PRIETEN DRAG

 

DACĂ VĂ INTERESEAZĂ AVANGARDA CA FENOMENOLOGIE

100 DE ANI DE TRADUCERE ARTISTICĂ ÎNTRE PRUT ȘI NISTRU

DESCĂRCAȚI ÎN FORMAT PDF

 

PROPUN 3 CĂRȚI, PE CARE LE PUTEȚI DESCĂRCA DIN INTERNET:

                                 Poezie, Eseu, Interviuri

https://www.scribd.com/document/681266154/Leo-Butnaru-A-fi-sau-a-nu-fi-acesta-e-r%C4%83spunsul-Alte-interviuri-din-secolele-XX-XXXI-2018

https://www.scribd.com/document/681266629/Leo-Butnaru-Cota-de-Aten%C8%9Bie-Antologie-Poeme

https://www.scribd.com/document/681267203/Leo-Butnaru-Vederea-dinspre-al%C8%9Bii-vedere-spre-al%C8%9Bii-Yes-Euri-2000

UN MARE PICTOR, BUN POET AVANGARDIST

 

DILEME ȘI EXTREME / Poeme

 

Nu ar fi existat
 

                   C’est un jeu un jeu très grave
                    Où le vaincu est toujours le plus brave.
                      Robert Desnos     

Învinșii de până la noi

răpușii din(tre) noi
sunt cei cărora destinul
nu le-a mai acordat ceva eternitate
sau ceva viață
ori măcar o singură clipă în care
inevitabil ar fi devenit eroi;
 
însă ar fi fost ucigător de greu
imposibil de viețuit într-o
deplină lume de genii
omenire otova de eroi (și
corect politicește precizând – de eroine)
din(tre) ei
din(tre) noi
din(tre) cei de mâine  – o astfel de lume
nu ar exista nici măcar o clipă
de atâta eternitate
și aprigă, necurmată vitejie
până la nebunie care
ar fi dus-o la moarte
ar fi dus-o la pieire
concomitent – din fericire
și din păcate
 
din păcate și
din fericire...
 
Dileme și extreme
 
Dumnezeu întrebându-se... (Doar el
Dumnezeu
se poate întreba pe El Însuși
nimeni altcineva fiind autorizat
să-i adreseze vreo întrebare);
deci Dumnezeu întrebându-se
ce crede El Însuși despre hoteluri
în genere
sau concret despre oricare hotel
în fine a înclinat spre concluzia (pe care
Sie Însuși Și-a spus-o ca mare secret)
că unitățile hoteliere
Îl cam dau în dileme
una din aceste dihotomice extreme
(e drept, cam dură)
înclinând spre gând că ar fi vorba totuși
de Sodoma și Gomora
în miniatură...
 
Însă și ele de asemenea
până la o vreme...
                              Iar
până la acel soroc
rămâne pe vechi ce ține de tainele omului
de secretele lumii – unele mai strânse
altele mai relaxate;
unele ca luciul de antracit
cu mulțime de fețe, – te gândești
văzând cum arată vreun mușteriu
care intră în hotel cu aerul
că ar reintra în tinerețe...
 

TAINA TAINELOR: CREAȚIA ARTISTICĂ

Creația: proces cvasi-perceptibil 

și 

fascinația presupunerilor 

 

Cu rare excepții, nu sunt încercat de crize de idei, de teme și, slavă Domnului, de lipsa imaginației, fanteziei, energiei de aplicare, transformare, regizare a lor. Inteligența în, bineînțeles, măsura pe care o dețin, mi-e deja exersată în lungă durată de experiență a scrisului și poate merge spre mereu alte și altfel de pasiențe, conexiuni în impulsuri, informații, concepte, precepte necesare creației în proces de a izvodi poem, proză, eseu. E ceea ce s-ar putea numi aplicarea, angajarea, angrenarea și edificare de sine în spirit, prin spirit, în creație, prin propria creație, când tu ești deopotrivă creator și creatură.

Așa cum apare în finalitatea sa, poemul e și rodul a ceea ce Pavese numea o iscusință subterană, ce duce la „secrete corespondențe între subiect” (unitatea „materială”) și iluminări (unitatea spirituală). E un proces mai mult ascuns, în subliminal și... supranatural de sine, când, uneori, îți reușesc pasiențele, oarece izbânzi, în urma scopului pe care ți-l propui sau care te mobilizează, te provoacă, te inițiază ca, prin concentrare și orientare de efort al sinelui, să ajungi la reprize fascinante de jonglerii fantastice, de bulversare ideatico-lingvistică, de irizări de sensuri nu obligatoriu coerente; sensuri de joc și exercițiu prozodic de încălzire, de antrenament, de curiozitate față de propriul sine pus în mișcare de intenția de a crea; intenția ce anihilează inerția. Ar fi ca și solfegierile pentru un muzicant, care-l pregătesc pentru interpretarea propriu-zisă.

Unii alde noi, alde mine nu pot să nu fie curioși față de sine, față de parțial lucidul act de creație chiar în clipele imediate ale exercitării acestuia, parcă de parțial deschisul, dar tot pe atât rămas tainic transferul „materiei” intimității umane în limbaj, ca act autosupraveghetor al mișcării și metamorfozării a ceea ce se numește idee, sentiment.

Probabil, nu doar suprarealiștii, ci și extrem de realiștii poeți în tainele firii lor cred că voința de descoperire și autodepășire înrădăcinată în subconștient i-ar putea conduce spre o cale nouă sau doar spre un alt nivel de creație, mai liber. Astfel că scriitorul inventează, alias produce, creează o altfel de existență, deosebită de cea previzibilă, utilitară, cotidiană. A fi profesionist în literatură înseamnă să fii oarecum specializat în creare a ceva ce diferă de comun, de gregarismul inevitabil al legităților sociale. Să fii „specializat” în provocarea unor procese existențiale intime și în „fixarea” lor prin modelare (inginerie) artistică. Momentul artefactului, profesionismului este tocmai unul intermediar, care generează „deosebirea ce există între starea sau emoția poetică, chiar creatoare și originală, și producerea unei opere” (Paul Valéry).

TEMĂ CU TEAMĂ ȘI TEMERITATE

 

DIN COSMOGRAME

 

CARTE DE LA MAREA CASPICĂ

 

LA BAKU, ÎN MÂNA POETULUI ȘI TRADUCĂTORULUI, REDACTORULUI DE CARTE SALIM BABULLAOGLU

volumul bilingv de poeme, apărut în Azerbaidjan. Îl aștept la Chișinău, unde să-i mulțumesc și sponsorului Vugar Novruzov, doctor în drept.

Leo Butnaru. Mirvari səhər // Dimineață-n mărgăritare : [poeme, ediție bilingvă azero-română; traducători: Zhala Ismail, Javanshir Yusifli, Salim Babullaoglu]. – Baku : Mücrü. – 2023. - 184 p.

*

Se știe că limbajul poeziei este considerat drept cea mai înaltă formă de comunicare. În cazul nostru, ne referim la poezia de o expresivitate aparte, cea a lui Leo Butnaru, care, grație prezentei cărți în format bilingv, va confirma cu siguranță importanța propriu-zisă a poeziei.

Folosindu-mă de fericitul prilej, țin să adresez sincere mulțumiri traducătorilor, care au contribuit la ctitoria cărții. De asemenea, îmi exprim recunoștința pentru Uniunea Scriitorilor din Azerbaidjan, care a apreciat și a prețuit întotdeauna în mod deosebit relațiile literare dintre țările noastre.

Alexandru Esaulenco,

Ambasadorul Republicii Moldova

în Republica Azerbaidjan

O INVITAȚIE GENEROASĂ

 

YES-EU DIN ATENEU

 

UN ALT POET AL AVNGARDEI UCRAINENE, UCIS DE BOLȘEVICI

 

 

MOR ȘI POEȚII DE FOAME...

 

DIN POEZIA AVANGARDEI UCRAINENE

O VIZITĂ LA ION DRUȚĂ. MOSCOVA

 

VIZITĂ LA ION DRUȚĂ

Jurnal

 
27.II.1977
 
        Suntem tot mai des „ciupiţi” de C.C. Literatura publicată în „Tinerimea...” le cam stă în gât. Merge greu. Unii inşi au grijă să fim ţinuţi în şah permanent. 
        „Sovetskaia Moldavia” critică „Mirosul de gutuie coaptă” a lui Druţă. Nuvela a apărut încă acum patru ani, însă, aici, tot atâta vreme a fost trecută sub tăcere... Acum?... Vedeţi, ’neavoastră... Se ştie de unde porneşte campania.
        Şi tocmai acum câteva zile mi s-a ivit ocazia să plec la Moscova. L-am rugat pe Ion Druţă să-mi facă rost de un bilet de favoare pentru „Sfânta sfintelor” (Teatrul Armatei; regia lui Ion Ungureanu). M-a invitat să-i fac o vizită acasă. Plecând de la el, am rămas convins că, acolo, la Moscova, Druţă e mult mai informat decât s-ar crede despre cele ce se pun la cale la Chişinău. Zicea că vrea să rupă orice legătură cu editurile şi teatrele din Moldova.
        Mă mustră uşor că aş fi, chipurile, prea timid. „Şi atunci, la întâlnirea de la Institutul Agricol, când te-am cunoscut, rămâneai la vreo 20 de paşi în spatele nostru” (modul lui de-a exagera cu bună intenţie...). Excesul de modestie îl tratează drept un neajuns al moldoveanului. „Suntem prea nu ştiu cum, aşa...”
            Îmi arată decupările recenziilor la spectacolele sale, apărute la Vilnius, Tula etc. Elogioase. Mai zice: „Sovetskaia  Moldavia însă nu pot s-o citesc. Cam ştiu ce scriu. Mă pricep”. (Însă numărul curent al gazetei chișinăuiene îl avea la îndemână!)
        La Moscova te poţi întâlni şi cu cei cu care ani de zile nu te-ai văzut la Chişinău: compozitorul Ion Macovei, sufletist, f. talentat, cuceritor prin felu-i de-a fi.
La spectacolul „Sfânta sfintelor” – foarte mulţi moldoveni. Moscova parcă focalizează, dar şi risipeşte iremediabil.
 
19.III.1977
 
        Când l-am vizitat la Moscova, Ion Druţă mi-a vorbit cu rezervă, chiar cu neîncredere despre F. Şi V. Cine ştie ce suspiciuni, poate că şi nefondate, îl vor fi pus în gardă. Ceva nu i-o fi plăcut sau cineva a iudit, cum se zice la Negureni. Nu prea se înţeleg multe din acel druţian: „Mi se pare că...”  Mai curând, ar fi la mijloc strădania cuiva, care i-a transmis fel de fel de zvonuri; o uşoară turnătorie.

LOCUL DE VECI AL LUI ION DRUȚĂ

PRIMA LUNĂ DE TOAMNĂ

FĂRĂ ION DRUȚĂ

(3.IX.1928 – 28.IX.2023)

Suntem în prima lună de toamnă... Fără Ion Druță (3.IX.1928 – 28.IX.2023), care, pe 30 august 2023, își semna testamentul, cerându-și iertare de la cititori că nu-l mai poate scrie de mână, ci l-a potrivit, literă cu literă, la computer. Celebrul scriitor menționa: „Corpul meu să fie transportat în patria mea mică, la Soroca, la Lumânarea Recunoștinței... Cer să fiu înmormântat în liniște și cu multă modestie, fără discursuri lungi și cu intrări în diferite locuri unde am activat. Poate cu excepția Teatrului Național, unde se mai aud replicile eroilor mei”.

Aici inserez două imagini din 23 septembrie 2017, când se ținea Festivalul de Literatură Chișinău - București.

ION DRUȚĂ: 3.IX.1928 - 28.IX.2023

 

3.IX.1928 - 28.IX.2023

Leo BUTNARU
 
 

JURNAL CU ION DRUŢĂ

 
 
3.XI.1970
 
        Din „Cartea Poeziei”– mărturisirile lui Vasile Coroban, rondelurile lui Boţu, poezia a doua a lui Codru şi „Murea pe scenă cineva” de Matcovschi. Din Ion Druţă: „Acel simplu om al nostru, care întâia oară le-a zis florilor din capul primăverii lăcrămioare, trebuie să fie şi el aşezat printre marii poeţi ai neamului nostru”. Spre final: „«Mioriţa» ne-a creat o magistrală pentru secole, şi ar fi stupid să încerci cu opincuţele tale a bătători o cărăruşă în preajma acele magistrale numai din teama să nu-ţi pierzi individualitatea».
 
7.VI.1971
 
        Citesc „Doina” lui Ion Druţă, publicată în nr. 5 al revistei „Teatr” (Moscova). La noi, trebuia să se numească „Semănătorii de zăpadă”. Dar – interzisă de a fi publicată şi montată. Proştii, fricoşii... Cuvintele nu-şi pot afla adevărata lor valoare. Muzica noastră, frumoasă, duioasă, melodioasă – şi chinuitul surogat muzical. Druţă tinde spre frescă şi monumental: accente de irealitate în vecinătatea mitului. Aici, „Hora fetelor”, precum „Periniţa” în altă piesă a sa, „Casa mare”, ţine de laitmotiv, de contrapunct; un ecou ce revigorează omul. Umor fin. Probabil, greu de montat. Gligore: „Dar ştii dumneata oare, frumoasă  domnişoară, de ce mă tot încăpăţânez eu să beau?” Doina: „De ce?” „Pentru că nu există dreptate”. D.: „Chiar pentru aceasta ar şi trebui să bei?” Gl.: „Ba nu, pentru că eu de-acu am băut din cauza că nu există dreptate! Şi am hotărât să nu pun picătură în gură”. (Traduc din ruseşte.)
Doina – personaj ireal. Spre finalul actului II, se înfăţişează şi ea. Drept cunoştinţă veche a lui Tudor. Îl descoase de câte în lume, lună şi stele.
        Consider că niciun alt final de piesă, din câte s-au scris la noi, nu este atât de puternic. Până la durere sfâşietoare, până la lacrimi.
        Druţă face un rechizitoriu dur personajelor sale. În afară de Doina, Veta şi Gligore. Chiar şi Fima e supus oprobriului. (De altfel, nu mi s-a părut prea bine individualizat. Neconturat deplin. Pentru că, atunci când Tudor îi spune să ducă strugurii la Chişinău, Fima tace, nu se opune.)
        Pe 21 martie a. c, Ion Druţă a publicat în „Komsomoliskaia pravda” eseul „Plugarii în Chişinău” (Хлебопашцы в Кишиневе).
 
28.VII.1971
 
        Îmi amintesc că, acum vreo doi ani, după examen, Dodiţă mă întrebase:
– Cum de s-a întâmplat că n-ai luat nota maximă? Cum iese, eminent în şcoală, foarte bun la două-trei sesiuni de examene şi acum cobori?
– Am luat un «bine» în loc de un «foarte» din motivul că nu m-am lăsat convins de Druţă că Gheorghe Doinaru ar fi fost atât de legat de pământ, încât să lase baltă dragostea sa.
 
2.VIII.1971
 
        Am citit „Măicuţa-glie” şi „Adio, Gulsarî” de Aitmatov. Pentru a doua nuvelă, i s-a decernat al doilea premiu Lenin. Sunt nerăbdător să găsesc timp pentru a-i citi şi „Geamilia”, pe care Louis Aragon a tradus-o în franceză, afirmând că ar fi cea mai bună povestire de dragoste din câte cunoaşte el. Ba chiar a specificat: „Din lume” şi că „Manon Lescaut” sau alte opere celebre de acest gen nu importă pentru el, când are în faţă „Geamilia”. (Cam mult zel în această exagerare bine intenţionată... De altfel, pentru „Geamilia” Aitmatov a luat primul premiu Lenin.)
        „Adio, Gulsarî”, viaţa unui biet cal în colhoz... Probleme violente, arzătoare, pe care scriitorii din Moldova (noastră) abia dacă îndrăznesc să le... şoptească. Cu excepţia lui Druţă care, pare-se, are multe în comun cu Aitmatov, sau Aitmatov – cu Druţă: e acelaşi lucru.

CUM E, TOTUȘI, LA DOSTOIEVSKI?...

IDEI - ORIGINI ȘI CONTAMINĂRI

 

Leo Butnaru

„Transhumanța” ideației întru creație 

Dacă i-am aplica literaturii principiile euristice, am încerca o grea dezamăgire: rar scriitor ar putea fi recunoscut ca original, autentic în demersurile sale; puțini literați au reușit să abordeze aceleași teme, respectând (și) unul din principiile de bază ale creației – de la identic la diferit. Iar temele, su­biectele, genurile, speciile, stilurile, înaintea cărora stă însuși materialul literaturii – limba, nu au o paternitate posibil de identificat, decât la modul generalității și genialității colective. Neaparținând nimănui ca... drept de autor, ele sunt în egală măsură ale tuturor autorilor care au fost, sunt și vor veni. Astfel că reluările și reelaborările elementelor fundamentale ale artei sunt solicitate imperios de evoluția analogiilor, încă din timpuri imemoriale, când a început pelerinajul temelor, ideilor, motivelor ce aveau să revină iar și iar în creația artistică. Deja nu doar Cel de Sus știe că Biblia are ce are cu literatura religioasă sumeriană. Cei care au trudit la ctitoria Sfintei Scripturi au tras cu ochiul și prin tratatele păgâne ale contemporanilor – Arrian din Nicomedia, Marc Aureliu, Luchian, Iosif Flavius... Să se mai remarce câte coincidențe demonologice sunt în „păcătoasele” opere ale lui Plutarh-păgânul politeist și în Noul Testament!

Și astăzi, noi toți, scriitori și cititori, ne aflăm în această – hai să-i zic românește, aproape... mioritic – transhumanță universală a ideației întru creație, diversificare, pe nou relegare, reîntrupare artistică. Ba mai mult, prin... ricoșeu, în turbioanele, învolburările de atare gen e și „recenta” inteligență artificială, supusă și ea legităților misterioase de izvodire a operelor sau, mai rar, a capodoperelor de sinteze idei-sentimente, conștient-subliminal. Iar noi, reiterez, suntem în interiorul circuitului și nicidecum nu putem fi absolut... puri, absolut originali în compozițiile literare, filosofice etc. Râvnim sau nu descoperiri, personalizări tematice, de viziune, de stil, nu o singură dată ele se iscă, se mișcă în convertizorul intimității auctoriale. Însă însușirea unor procedee sau metode de creație inedite nu ar însemna, pur și simplu, o discretă sau abilă „retragere la timp” de la izvorul inspirației, ideației, deschis de înaintași, ci imperioasă necesitate de a-ți dezvălui și osebirile harului de care dispui, ordonându-le, sistematizându-le și sincronizân­du-le într-o viziune personală.

Unii autori reușesc să disocieze temele până la un punct, în concordanță cu specificul conștiinței umane, prezente într-un timp istoric, etic și estetic. De aici încolo, alt­cineva întrevede o continuare și modificare de optică. Firește, în acest caz nu poate fi vorba de necroforii ce se hrănesc din „cadavrul” ideal al spiritului continuu, avându-se în vedere doar incontestabilii creatori care știu că, până la urmă, în artă, destinul propriu este con­­diționat de prevalarea individualului. Aflându-se într-un proces intim-familial de interacțiune cu obolul predecesorilor, artistul de talent nu numai că face școală de însușire a datelor profesiei după „lecțiile” altora, ci retranscrie și aplică aceste „prelegeri” într-un mod personal, rar întâlnit, dar posibil totuși, care duce (dacă nu la descoperiri...) la revitalizări și nuanțări unice.

DIALOGAȚI CU COPIII

 

JURNAL 1993

 

POEZIA PE MAPAMOND

 

DIN COSMOGRAME

 

10 ANI BUNI

 

Fără a nedreptăți alte... decenii

 

Fără a nedreptăți alte... decenii (tuturor le sunt recunoscător pentru inspirație, sugestii, generozitate), de remarcat ar fi, totuși, deceniul-axă, deceniul-turnantă, median între celelalte zeci de ani (asta e...), de când mă aflu în literatură. Adică anii 1988-1998 (și ușor prin... împrejurimi temporale), perioadă (deja... epocă... personală), în care mi se întâmplaseră cărți de poeme, proză și eseu, intrarea și „aclimatizarea” în spațiul artistic din dreapta Prutului, colaborarea cu edituri din Iași, București, cu reviste prestigioase – „România literară”, „Luceafărul”, „Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Steaua”, „Contrapunct”. Am avut călătorii peste hotare (Franța, Grecia, Suedia, Bulgaria, Ungaria, Austria, Mongolia, Turcia...), dar a fost să cunosc în toată splendoarea ei și România dodoloață, în care, până în 1987, molohul ruso-sovietic îmi interzisese accesul. Au apărut traduceri din poezia mea în alte limbi. Ioanid Romanescu mi-a prefațat și editat la Iași prima carte în dreapta Prutului, „Iluzia necesară”. Am avut șanse și deschideri spre literatura română și ca jurnalist, conversând/dialogând cu D. R. Popescu, A. Pleșu, M. Sorescu, F. Neagu, N. Breban, D. Vatamaniuc, A. Rău, I. Alexandru, C. Baltag, Gh. Tomozei, P. Stoica, M. Tomuș, L. Ulici, M. Ciobanu, M. Martin, E. Simion, A. Blandiana, I. Romanescu, D. Tudoran, M. Nedelciu, I. Miloș, G. Țărnea, M. Tupan, E. Uricaru, Sorin Preda... În dialog cu acești și alți colegi parcă aș fi conștientizat și trăit condiția intelectualului ce are grijă să nu se plafoneze, deci și condiția scriitorului care ar fi, ar rămâne... student etern, ca prin vechimile chinezești. Nimic jenant în atare stare de învățăcel non-stop și fără frontiere entropice. Convorbirile au intrat în volumele „Spunerea de sine” (1994) și „Prezența celuilalt” (1997).
        Colegii m-au mandatat să fac delegațiile necesare, pentru înregistrarea oficială a Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, prin ani fiind și președintele ei.
        Cam pe la mijlocul acestui deceniu au apărut și, cum să zic? –  invidii, animozități care mă vizau, – căci oameni suntem și mai ales români, nu? M-au ajutau să atenuez necazurile și adumbririle tensionat-emotive simpatia și prietenia confraților din Iași, București, Galați, Botoșani, Cluj, Timișoara, Suceava, Piatra Neamț, Focșani, Râmnicu Sărat, Constanța etc. Dacă s-ar acorda o patalama a prieteniei panromânești, cred că aș putea fi printre cei care o merită.
        Nu știu dacă e... modest să spun că respectivul deceniu e jalonat și de Premiul USR (Poezie) pentru volumul „Gladiatorul de destine”, binecuvântat de Fănuș Neagu („Cartea Românească”), însă așa a fost. Iar primul premiu important, care mi s-a acordat în dreapta Prutului, veni de la revista  „Luceafărul” (1992), fiind onorat să-l primesc alături de Cezar Baltag.
        În fine, cam așa s-au rânduit întâmplările, iar mai multe le pot spune volumele de biobibliografie, care au avut inspirația, acribia și generozitatea să mi le elaboreze Biblioteca Municipală „Hasdeu”, Chișinău, și Biblioteca Națională a Moldovei.