CONFLUENȚE PESTE MILENII

 

DIALOG ȘI VERSURI DIN „HYPERION”

 

DIN POEZIA FRANCEZĂ A SEC. XX

 

Georges RIBEMONT-DESSAIGNES

(1884-1974)

S-a născut la Montpellier. A făcut studii temeinice. Pasionat de filosofie. A compus simfonii și opere, a tins să devină pictor, la școala de arte legând prietenie cu Marcel Duchamp, Fernand Léger și Francis Picabia. Scrie poeme dadaiste și piese de teatru. În 1923 părăsește Parisul, plecând în provincie, pentru a populariza cultura, literatura. În timpul războiului trece prin diverse complicații și dificultăți, iar după eliberare, ca să-și câștige pâinea cea de toate zilele, cultivă flori, scrie prefețe la operele literare clasice, articole despre pictură, realizează emisiuni radio. Concomitent, își scrie proza și poemele. Din bibliografia sa: Austria cu ochii închiși (roman; 1924), Frontiere umane (1929), Domnul Jean sau Dragostea absolută (1934), Timpul catastrofelor (1937), Umbre (1942), Alarmă (1944), Ecce Homo (1945), Noaptea, Foametea (1960), Sângele, Seva, Apa și Lacrimile (1968), Criptograme (1968), Regnul vegetal (1972). 

În traducerea lui Leo BUTNARU

Serenadă pentru câțiva falsificatori

 
Sub coroane de fier și de zinc,
O! constanță mecanică și furie pentru limite,
Dacă inutila floare a libertății se usucă pentru a muri.
Sclavul eliberatorilor de automate,
Vai, moare ultima resursă,
Iar pe calul verde și fulgurant
Nu vom mai vedea osul înălțat spre cer
Cu resturile sale de cadavru,
Platanii blânzi și cuverturile de pat de la țară,
Proaspeții copiii ai speranței,
Confiturile virtuții, lumânările mari de hârtie
Au cunoscut pașii fierbinți?
Totul nu e decât cenușă în sala pașilor pierduți,
Vântul e pur,
Gheața, moartea, nisipul, sângele
Ar fi ultimele amintiri?
Sicrier al lui Dumnezeu,
Ai șters praful de pe coșciug,
Ai scuipat pe propria-ți burtă înainte să mergi la luptă?
Șacali ai cimitirelor, între dinți aveți miros de suflete
Și tu negru detunet al groazei,
Izbind coastele,
Cu o singură lovitură
Ai spart brusc inima leului și vezica porcului?
Povara e golită ca butoiul cerului?
Destul, falși-călăi, polițiști transpirați, false scandaluri,
Precupeți de bazar!
Ați vomitat pentru că prea v-ați mușcat, v-ați ros unghiile și lăzile
Și pe pielea voastră de lux
Se răspândește mucegaiul din univers,
Iar pe bărbiile voastre – părul călugărițelor.
Precum crucea picioarele voastre-au prins rădăcini în cenușă,
Însă în singurătatea-n care vă aflați plăcerea
Mărturisiți-vă,
Frați falși din tinerețea mea,
Îngeri împăiați, pene la vânzare?
Una dintre lacrimile voastre căzu și pământul putrezi.
Mari căpetenii ale viitorului și viitoarea odihnă a fetelor bătrâne
Buchetul de flori de portocal al posterității,
Voi nu sunteți decât ignobilele fese ale ordinii
Ca și sergentul major cu nările umflate,
Dar ne înșelăm pe seama pământului
Eu unul nu am păr în cap, ci o coardă de vioară;
Pentru a da și a primi
Fulgerul orei din urmă
Nu știam încă ce ar fi realitatea, ne-am înșelat pe seama pământului
Și pe seama focului oamenilor.
Există un timp care în cele din urmă germinează în negreața unghiilor
Pline de praf și de sânge.
Creierele și măruntaiele,
Cele mai frumoase vremuri ale ploii de cenușă,
În care cea mai bună armă va fi încă de inventat
Ignorată de limbajul vostru,
Porcilor!
 

POEME DE LA „NEUMA”

 

PUS LA ÎNCERCARE DE COLEGA ANDREA H. HEDEȘ ÎN REVISTA „NEUMA”

 

POEME DIN ACOLADA

 

DIN POEMELE RECENTE

 

DIN CĂRȚILE DE LA „JUNIMEA”

 

POEM DIN EXPRES

            TEXTUL ȘI VIAȚA

               CA INVENȚIE

 

Dacă acest pretext de text

sau text-pretext nu ar fi existat

el ar fi trebuit inventat în lupta

și unitatea contrariilor

ca permanentă intrare

și ieșire din situație

întru atenuarea monotoniei universale

dar mai ales a absențelor abisale

și a scurtei durate de viață umană care

dacă nu ar fi existat

sigur că trebuia inventată.

 

ALIBI. RECIPROCITATE

 

I

 

Cred că pe petalele florilor de piersici

au rămas amprentele digitale ale îngerilor.

 

II

 

Când eram copil-copil

aveam în grijă îngerii

care aveau grijă de mine.

 

SUBACVATIC

 

Un vis în care te simți ca lipsit de apărare

și de memorie

sau de memorie ca apărare;

 

visul cu un lung subsol al școlii de arte ocupat

de poporul de statui handicapat al începătorilor în sculptură

 

sau

visul ca o lentă filmare subacvatică a Atlantidei

în fine descoperită.

 

CĂUTAREA TIMPULUI PIERDUT

 

Căutarea timpului pierdut

ca la Homer

sau ca la Proust

sau ca la cine mai știți domniile voastre

e o îndeletnicire ce nu se aseamănă cu niciuna alta

poate că

abia-abia având asemănare cu culesul de melci

undeva prin nisipurile pustiului.

 

POEME DIN ATENEU

 

       Leo BUTNARU
 
Discurs despre discurs
 
În țara bambusului
unde se cuibăresc cele mai harnice berze
am trăit ciudatul senti-
ment
        senti-
vis
ca o sentință a abolirii răului capital
încă până la apariția lui în lume;
 
acolo parcă anume aflându-mă și eu
la Începutul tuturor începuturilor… – ba nu                                          
chiar până la Începutul începuturilor
                                                         pe când
nu se născuse și moartea;
chiar până la Începutul începuturilor când
înainte de toate a fost Cuvântul (în țara bambusului
se zice: la început a fost hieroglifa)
și Cuvântul era la Dumnezeu
(ieroglifa era la Buddha )
și Dumnezeu era Cuvântul
(și nici Buddha nu era Tăcerea)…
 
…iar la sfârșit a fost Discursul
și Discursul era la toți
și toți erau Discursul
care a fost înainte de Marele Post
zis tăcere universală survenită
din cauza Discursului…
 
Concetățean
 
I
 
Geniul – cum ar fi? – obraznic
poate chiar huligan
odată ce-L consideră pe Dumnezeu
Concetățean?...
 
II
 
Așa e: per aspera ad astra.
Drumul e greu.
 
Urcă
urcă
urcă
dar nu-ți fă iluzii:
chiar de ești, aproape,
absolutul geniu
în ceruri nu există post de
 
vice-Dumnezeu.
 

YES-EU

 

POEME ÎN CONVORBIRI

 

În genunchi
 
Guvernele cad în unghi înclinat
ori în rostogolire pe con abrupt
sau oricare alt con sau unghi
cele mai multe din ele prăbușindu-se
dinaintea gloatei (fost popor) disperate
căzute în genunchi.
 
Apoi trece un timp
foștii miniștri și fostul popor
alias gloată îngenuncheată se ridică din căzătură
săltându-se din genunchi
scuturându-se de praf sau
dacă a fost foarte grav
curățindu-se cât de cât de mocirlă sau vomă
cum sugerează alegoric pe arena circului vreun măscărici
vreun arlechin
pentru ca spăsiți
dar și nițel optimiști să se pregătească
de un nou scrutin.
 
Dragostea celor trei și mai multe portocale
 
Da, poate fi dragostea celor trei
sau mai multor portocale
specimene solare
aproape supranaturale
 
însă e de spus din capul locului –
oricâte ar fi la un loc
în al pârgului soroc
în amorul lor colectiv cele trei
sau mai multe portocale
nu pot fi considerate amorale
pentru că oricum am da-o
de vrem sau nu vrem
până sunt culese
și jucate în mână
apoi vândute fruct cu fruct
sau toate la hurtă – fiece grădină
de portocali pe rod
e predestinată a fi un imens harem
și fiece portocală – un fund de cadână.
 

POEME, CONFESIUNI / SPAȚII CULTURALE, început de 2024

 

FOCUS LA STEAUA GENEROASĂ

 

LA 75 DE ANI DE ACASĂ - GÂNDURI, SENTIMENTE

 

         – Domnule Scriitor Leo Butnaru, vă propun să acceptați a dialoga din nou, după alte câteva conversații pe care le-am avut, le-am publicat.

– Dragă George Motroc, colegilor care ar vrea să-mi ia un interviu uneori le spun că, în timp, am acordat zeci de interviuri, că am răspuns la, poate, peste o sută și ceva de întrebări, rugându-i să-și formuleze ispitirile oarecum mai deoparte de drumurile cunoscute ale interogațiilor – debut, prime lecturi, prima carte etc. Dar rar se întâmplă ingenioși în ale meseriei de intervievator. Și ne pomenim ca într-un vers de-al lui Vintilă Horia: „Întrebări viitoare primeau trecute răspunsuri”. E drept, în timp, memoria mai modifică ceva, mai propune alte detalii, dar, în mare, ești tu oarecât... reformulat, retușat nițel altfel. Bineînțeles, contează și stilul, metafora, ideația aduse la zi.

Iar noi, de data aceasta, la o nouă reîntâlnire, ar fi bine să nu reluăm întrebări, răspunsuri, pe care, în doi, le-am trimis în lume... Chiar dacă, probabil, nu va fi ușor să izbutim deplin, să ne stăruim.

– De acord. De data am plăcere sa va adresez în numele revistei Convorbiri literare si ai cititorilor săi o pleiadă de 75 de urări aniversare, urări de sănătate, fericire, dar și de inspirație! Prin urmare, să începem cu o întrebare legată tocmai de acest aspect și anume, dacă dvs. considerați că există o legătură dintre vârsta biologica și cea a deplinei maturități artistice?

– Așa cum literatura, crearea ei înseamnă și permanente acumulări ale memoriei, maturizarea, împlinirea scriitorului depinde, bineînțeles, și de sinteze mnemonice, de interacțiunea acestora cu intuiția, sensibilitatea, conștiința, cugetarea, cu ceea ce se numește, aproape mistic, vocație etc., autorul, la orice vârstă a sa încercând să exprime ceva din misterul și esența vieții și de a crea, a sugera imagini, idei noi, poate chiar sui generis originale, din caleidoscopul lumii, din inteligența, conștientul și subliminalul existenței umane.

Într-o carte japoneză de acum mai bine de 700 de ani am găsit următoarea remarcă: omul trebuie să renunțe la orice artă în care nu a devenit un maestru până la 50 de ani, fiindcă la atare vârstă nu există nicio perspectivă să ajungă așa ceva prin strădanie, prin trudă grea.

Să zicem că jumătatea de veac trăit și cât a fost să creeze în el pentru scriitor ar fi mejdina, la care se potrivesc cele spuse de Louis Lauvet (1887–1951), celebru actor și regizor francez: „Numai după ce ți-ai făcut meseria un lung șir de ani, după ce ai suferit decepții și te-ai izbit de greutăți imprevizibile, se poate contura o hotărâre pe care o poți numi vocație. Vocația nu e decât o alegere perseverentă. Adevăratele recompense pe care ea le oferă sunt totdeauna lăuntrice și tardive”. Acestea fiind valabile pentru creatorii cu adevărat profesioniști, pentru care, după Alain Nadaud, „ambiția personală nu mai este decât devotament absolut pentru scris”.

Iar eu împlinesc vârsta la care e tot mai accentuat ceea ce Lucian Blaga numea „subtonul de melancolie al întregii noastre vieți”. Vârsta la care poți conștientiza puncte convergente de focalizare, esențializare concomitentă a trecutului, prezentului și speranței de viitor, cât îți va fi dat(ă). Și, bineînțeles, vârsta la care nu-mi mai permit vise mari.

Scriitorul are o etate (și identitate) biologică, una a creației și alta a experienței... non-stop. Cea mai întinsă și inerentă colaborare există între vârstele care, în ordine, sunt a doua și a treia. Vârsta biologică nu te poate salva nici dincolo de 70 de ani de a nu te simți un debutant ingenuu, proaspăt și, ca la începutul primelor pagini, oarecum nesigur în imensul univers al literaturii lumii.

Astfel că, la orice vârstă și etapă a afirmării vocației, în multicolora ceață a incertitudinilor, în fața imposibilității intrinseci, organice și neorganice, de a revela cu adevărat esența lucrurilor, fenomenelor, în fascinanta, intrigatoarea, atrăgătoarea opacitate generalizată a cunoașterii scriitorul presupune că literatura ca expresie și expresivitate, ca emoție și ideație ar fi una din modalitățile posibile de înaintare în infinit. Concomitent rămânând permanenta interogație despre însăși menirea scriitorului, literaturii, semnificațiile, utilitățile sale.

În fine, de etapă, să zic, ar fi să constat că, odată ce nu am vocația competiției inutile (mai curând, aș avea-o, cred, pe cea a competenței... utile), nu sunt cel mai trist (nostalgic, bucuros, postmodernist, textualist, patriot, cosmopolit etc.) poet al generațiilor contemporane sau al intergeneraționismului, spațiu în care m-au situat unii exegeți. Sunt cel care se bucură de scris și căruia scrisul îi aduce bucurie. Dar și îngândurări, interogații nici pe departe optimiste despre artă, literatură și om. Aș fi cel care investește spirit, energie în scris și căruia, mutual, scrisul îi insuflă spirit, energie, chiar inspirându-l. În relațiile cu scrisul și ale scrisului cu mine cred că am ajuns la un perpetuum mobile personal. Vital. Predestinat. Confirmat, aș vrea să cred.

– Ce mai puteți spune despre senzația inevitabilei înaintări în vârstă?...

– Ca să nu zicem (ne-tabuistic...) îmbătrânirea... Aproape poetic e sinonimul: senectute...

Bineînțeles, omul nu poate evita așa ceva... De la șaizeci de ani înainte, viitorul e mult mai restrictiv, mai dificil decât trecutul. Deja nu mai ai nici timp și nici puteri să iei decizii cardinale, ci doar convenabile, ba chiar potolit-confortabile. La turații mici, aș zice. Și e bine să-ți spui și să te supui în ideea că ar trebuie să-ți faci o metodă, un program de a ști și de a putea să te împotrivești eventualei lipse de curiozitate, care poate apărea odată cu înaintarea mai adâncă în vârstă. Da, în bătrânețe. Pardon... senectute. (Ca să fie mai... frumos; și mângâios cât de cât.) Să faci un fel de... fitness intelectual, să-ți ții acuitatea spiritului în formă bună. Fitness de bibliotecă neabandonată. Ea, biblioteca să rămână în continuare sala ta de antrenament, dar și de randament în genul de muncă pe care ți l-ai asumat și care, e de presupus, demult te-a convins deja, că ți-a fost sui generis predestinat: literatura. (Spațiul în care inspirației îi place să vină cel mai des.) Curiozitatea față de lume, de cunoaștere să rămână cât mai îndelung unul din reperele importante ale existenței tale sufletești, spirituale.

– Care ar fi cea mai frumoasa amintire din copilărie, despre copilărie?

ÎN 2024, POEME NOI DIN 2023

 

Printre sute de catarge

 

Dacă

printre sute de catarge care lasă malurile

veți vedea pământeanul sleit de rătăciri

pe colana vertebrală

pe osatura șirei spinării căruia pielea trupului

i se învolbură ca o pânză pe catarg

să știți – neapărat –acela va fi Odiseu;

                                                         el

(tu sau eu)

omul-catarg

mon semblable, mon frère*…

 

El (tu sau eu) – Odiseu

printre sute de catarge – mâinile sale

                         desfăcute în văzduh

în plin cosmos –  catarge ciunge...

 

...Încotro plutești tu

                             omule?...

 

Din memoriile lui Odiseu

 

Oarecum neliniștit, observasem că

la intrarea în grota lui Polifem

creștea rău prevestitor un pâlc de

chioara-găinii.

                       Din păcate

nefasta prevestire se adeveri – fură devorați

furați din lumina zilei și din așteptările Ithakăi

șase dintre noi...

 

Însă namila-holbitură continua să ne vâneze

cătătura ei fiind atât de grea încât

când o arunca spre cineva

chiar se auzea cum ea cade, zguduitor

pe pământ;

 

astfel că

hăituit între viziune și previziune

îmi spuneam – ca să nu disper:

dacă nu-i vin de hac eu

o va face Homer…

                                  În fine

pâlcul de chioara-găinii prevestea rău

și pentru monstruosul călău

după care eu nu am avut motiv să fiu trist

că, răzbunător, am făcut ce am făcut cu

holbatul ochi al Ciclopului-lunetist...

 

Vorbe în vânt versus oul ne-dogmatic

 

Când îmi supra-

încordez privirea ațintită parcă în gol

pot vedea până și spectrul (ec)oului

bănuțul (ec)oului nedogmatic

a eternelor sale sunete fără consoane

alungite ca o coadă de cometă secretă

 

însă mai clar mi se arată vederii vorbele în vânt…

 

Ieri a plouat

 

Piatră de mormânt. Din

scobitura unei cifre din anul morții

bea un graur.

 

5.01.1949

 

MUZEUL NAȚIONAL AL LITERATURII ROMÂNE