Anna AHMATOVA

Anna AHMATOVA (1889 – 1966)

Anna Ahmatova (Gorenko) s-a născut în preajma Odessei, în localitatea Bolyşoi Fontan. Tatăl său fusese inginer-mecanic de marină. Curând, familia se stabileşte în nordicul şi imperialul Ţarskoe Selo, unde Anna avea să se afle până la 16 ani. Învaţă a citi după abecedarul lui Lev Tolstoi. Studiază la gimnaziul de fete. Primele versuri le scrie pe când avea 11 ani. În 1905, părinţii divorţează şi mama cu copiii reiau calea sudului, stabilindu-se în oraşul Evpatoria din Crimeea. Ultima clasă de gimnaziu o face la Kiev, după care e admisă la Facultatea de Drept a Şcolii Superioare din acest oraş. În 1910 se căsătoreşte cu N. Gumiliov. La Petersburg frecventează Cursurile Superioare de Istorie şi Literatură. Scrie versurile care aveau să intre în prima sa carte, „Seară” (1912), pe care deja o semnează cu pseudonimul Ahmatova (după numele unei străbunici ce se considera descendentă din Hoarda de Aur). În ce priveşte orientarea poeto-canonică, Ahmatova scria: „În 1910 se acutizease criza simbolismului şi poeţii începători nu mai aderau la acest curent. Unii din ei înclinau spre futurism, alţii – spre akmeism. Împreună cu colegii mei din primul „Atelier al poeţilor” – Mandelyştam, Zenkevici şi Narbut – ne-am făcut akmeişti”. Un timp este secretarul asociaţiei „Atelierul poeţilor”, care edita revistele „Apollon” (1909-1917) şi „Hiperboreanul” (1912-1913). Unul din capii de şcoală era N. Gumiliov, ce menţiona: „În schimbul simbolismului vine o nouă orientare care, oricum s-ar numi, akmeism (de la grecescul akme – nivel superior, perioadă a înfloririi) ori adamism (o clară şi sigură privire bărbătească asupra vieţii), necesită un mai pregnant echilibru de forţe şi o mai exactă cunoaştere a relaţiilor dintre subiect şi obiect, decât le avea simbolismul”.
Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-particularizatoare ale simbolismului, akmeismul a constituit primele trepte spre şi în avangardă, introducând în prozodia rusă (şi) versul liber. Discursul se apropie de oralitate şi e subordonat, în principiu, sensului mai direct, mai deschis. În această linie a „prozaizării” poemului, temperării intonaţiilor exaltate, ale simbolismului, Anna Ahmatova este cu adevărat protagonistul, corifeul akmeismului.
În 1914, editează cea de-a doua carte, „Mătănii”. Peste trei ani îi apare volumul „Stolul alb”. După revoluţie lucrează la biblioteca Institutului de Agronomie. În 1921 publică volumul „Pătlagină” (Podorojnik), iar în anul următor – „Anno Domini MCMXXI”. Scrie studii despre creaţia lui Puşkin. De pe la începutul anilor ’20, versurile nu-i mai sunt solicitate pentru publicare sau re-publicare. După război, scrie eseuri, proză. În 1962 încheie „Poemul fără erou” la care a lucrat circa două decenii. Alte cărţi: „Goana timpului” (1965), „Tainele meseriei” (1936 -1960), „Elegii nordice” (1940-1945). Memorii despre A. Blok şi A. Modigliani. Traduceri, inclusiv din poezia română.

* * *
De trei ori venii să te întreb.
De un ţipăt de tângă trezită,
Văzui braţe-atât de subţiri
Şi-o gură întunecată
Schiţând un ironic surâs.
„În zori cu cin’ te-ai sărutat,
Jurând că-ai să mori de te lasă
Şi-o bucurie-arzătoare
Tăinuindu-ţi sub negrele porţi?
Cel petrecut la pierzare
Să ştii – chiar curând va muri”.
Era glas ca ţipăt de vultur,
Dar straniu semănând cu-al cuiva.
Trupul mi se-ngheboşase,
Cuprins de cel tremur fatal
Şi-o plasă, dens păienjeniş
Căzu peste patul meu alb...
O, nu zadarnic ai râs,
Neiertată minciună a mea!

(1911)

* * *
Mă gândeam: săraci suntem, n-avem nimic.
Dar când am prins a pierde una după alta,
Încât fiece zi ne devenea
Una de pomenire,
Începurăm a-nălţa cântări
Despre dărnicii dumnezeişti
Şi încă despre fosta noastră bogăţie.

(1915)

* * *

În memoria lui A. A. Blok

Astăzi prăznuim pe Sfânta de Smolensk,
Peste ierbi – tămâia în fum siniliu.
Şi se revarsă cântări de parastas, –
Dar nu triste, ci prealuminoase.
Şi-mbujorate văduvioare îşi aduc
Copiii, spre a veghea în cimitir
Lângă mormintele blajinilor tăicuţi,
Iar cimitirul – crâng de privighetori
Amuţit e sub solara strălucire.
Cu braţele noastre, în sicriu de argint
Adus-am Ocrotitoarei de Smolensk,
Preasfintei Fecioare i l-am adus
Pe Aleksandr – inocentă lebădă.

(1921, august)

* * *

Tuturor le dăruiesc iertare
În Duminica lui Hristos, pură ,
Pe ce-i de m-au trădat îi sărut pe frunte,
Celor ce-mi sunt fideli – pe gură.

(1946)

* * *
Ţi-i sufletul bogat – nu repeta nimic
Din cele ce-au mai fost rostite-odată,
Sau, poate, poezia nu-i decât
O imemorabilă citată.

(1956)

* * *
Aceste laude întrec măsura mea
Şi cu Safo nu-i cazul a mă-asemui,
Căci eu cunosc cu totul altă cauză
Şi despre ea nu vom avea unde citi.
Salveze-se vreunul prin fugă, fricos,
Alţii încuviinţeze de după vreo stâncă,
Aceste versuri au mai multe subtexte, –
Priveşti în ele ca-ntr-o bezna adâncă.
Te ademeneşte bezna şi te cheamă
Şi pururi nu vei da de-afundul ei
Şi etern nu va înceta să cuvânte
Pustia-i linişte de pe-o mie de căi.

(1959)

Lasă, eu am fost ca celelalte,
Chiar mai rea ca ele – precizez,
În roua străiniei, ca în lapte,
M-am scăldat în lanul de ovăz,

Şi-n străine ierbi am mas pe noapte.

Traducere de

Leo BUTNARU

Poeme de Osip MANDELSTAM

Osip MANDELŞTAM (1891-1938)

Născut la Varşovia, mort în GULAG, lângă Vladivostok. Poet, prozator, traducător, eseist. Cu intermitenţe, a audiat prelegeri universitare la Paris (1909–1910), Heidelberg (1911–1917), iar la universitatea petersburgheză frecventează un curs de filologie romană, fără însă a-l duce la bun sfârşit. Primele versuri le scrie în 1906, iar debutul său în presă datează din 1910. Editează volumele de versuri „Piatra” (1913), „Tristia” (1922), pe cel de memorii „Vuietul timpului” (1925). În 1930 scrie „A patra proză”, drept necruţătoare critică la adresa regimului bolşevic, iar în 1933 – o invectivă epigramatică la adresa lui Stalin. Peste un an este arestat şi exilat în Uralul de Nord, apoi la Voronej (până în 1937), unde scrie celebrele „Caiete de la Voronej”, apărute postum în 1966. În mai 1938 este arestat din nou, murind curând într-o stare de prostraţie, asemănătoare demenţei.
În ce priveşte caracteristica mai generală a operei sale, A. E. Baconsky remarca următoarele: „E greu de stabilit apartenenţa lui Osip Mandelştam la unul dintre curentele literare ale vremii; precum la majoritatea marilor poeţi contemporani, în opera lui pot fi identificate aspecte ale multor orientări poetice de la începutul secolului, dar dincolo de toate, personalitatea lui se constituie singulară, pe un teren autonom. Pornind de la simbolism – care era, în ultimă analiză, o exacerbare a anumitor elemente romantice – el are interferenţe akmeiste şi chiar futuriste, în spiritul unor Hlebnikov sau Maiakovski... Pe planul limbajului, Mandelştam e unul din primii poeţi europeni care deplasează accentul expresiei de la metaforă la cuvânt. El visează un limbaj unde, după o expresie a lui, raporturile dintre cuvinte să asculte de un principiu gotic, precum sunetele în muzica lui Bach. De aici acuitatea limbajului său care vădeşte într-adevăr ceva din obsesia superior-artizanală a artistului medieval. Poate că, dintre contemporanii săi de aiurea, numele cel mai convenabil vecinătăţii lui Osip Mandelştam ar fi acela al lui T. S. Eliot; dar ce distanţă abisală între destinele lor!”

* * *

1

Şuviţă de miere aurie pe sticlă se prelingea
Atât de indolent şi-ndelung, încât gazda reuşi să spună:
– Aici, în trista Tauridă, unde destinul ne-a adus, ne adună,
Nu ne plictisim deloc, – şi pe urmă peste umăr privi undeva.

2

Pretudindeni slujbele lui Bahus, de parcă singuri pe pământ
Sunt paznicul şi câinele, – mergi şi pe nimeni nu mai vezi.
Ca butoaie grele, calm se cotilesc zi după zi, pe pante verzi.
Departe-n coliba vocii – nu înţelegi, nu răpspunzi un cuvânt.

3

După ce băurăm ceaiul, ieşirăm în marea grădină ruginie,
Ca pleoapele pe ochi sunt lăsate-ntunecatele perdele.
Pe lângă albe colonade mersem să vedem via, viţele-i grele,
Unde cu aeriană sticlă e scăldată a munţilor insomnie.

4

Eu am spus: via supravieţui ca o veche bătălie,
Unde călăreţi creţoşi se-nfruntă-n alinieri buclate;
În pietroasa Tauridă ştiinţele Eladei – toate
În aceste rânduri nobile de viţă ruginie.

5

Iar în odaia albă, ca vârtelniţa, se aude liniştea,
Miroase-a oţet, vopsea, stropi de vin tânăr pe argiloase torţi.
Mai ţii minte, în casele grecilor: soţia iubită de toţi, –
Nu, nu Elena – o alta, – cât de mult tot ţesa, destrăma?

6

Lâna de aur, unde ai fi? Lână de aur, de aur ecuaţii...
Cale îndelungă vuiră grele talazuri înspumate,
Şi, părăsind corabie, vele trudite pe mările toate,
Odiseu reveni în Ithaka plin de vremuri şi spaţii.

1917

„BANDAJEAZĂ-ŢI MÂNA CU BATISTA...”

(una din redacţiile poemului „Armenia”)

1

Numai să priveşti spre cimitirele armeneşti –
Tăvălugi cărămizii împrăştiaţi de cutremuratul pământului
Ei seamănă tocului maşinii de cusut Zinger
Oarecum spreiaţi, rostogolindu-se-n dezordine.

Aici se aude sforăitul rumenilor regi şi bărboşilor angheli
Unduitorul sforăit al ţârcovnicilor analfabeţi
Fioriturile sforăitului năsoşilor filistini
Sforăitul de patriarh [indesc.] breslaşilor
Şi sforăitul de bivol al ţăranilor.

2

Dar măceşul din Zvartnoţ* scuturându-se la prima atingere
Şterc roz – muselină – petala solomoniană
Nci pentru şerbet barem folositoare pădureaţa
Ce nu dă nici tu ulei, nici tu aromă?

Roza surugiului de faeton şi a încruntatului paznic
Ce străjuieşte ruinele delăsatului forum
Unde-s tăiaţi stejarii de [indesc.] acuprinderea
Rulourilor covoarelor de piatră.

3

Scumpă scumpă scumpă
Antică antică antică
În trei culori vopsit atlasul lui Ptolemeu
Chipul leului devenind imagine infantilă
[inddesc.] din mii şi mii de copii

Şi călătorind cu cuferele cimitirele de ţară
Roşcaţi vălătuci împrăştiaţi la cutremure de pământ
Asemeni tocurilor maşinilor de cusut Zinger
Speriaţi de ceva, fugind în dezordine.

4

Un car cu boi duce băutură de portocale
Spre-a se construi case din fructe zaharisite
Şi, lungi în picioare, stropitorii de uliţe
Seamănă semănătorilor ce împrăştie stropi.

5

Vărunid casa, plecară şi tencuitor şi dulgher [?]
Să bea o cupă de vin amar-acrişor
Ars e gunoiul preţios.

6

[Există profesori care ghicesc în fierturi, venerând diavolul.
Buzele ascultă de freamătul sacru.]
_________
*Zvartnoţ – celebtru templu din Evul Mediu timpuriu (construit între 641-661), nu departe de Ecimiadzin.

Traducere de

Leo BUTNARU

Vox populi / Opinia unui exeget

DESPRE ANTOLOGIILE AVANGARDEI RUSE

„...în primul rând vor rămâne... „Antologia avangardei ruse“, în două volume, realizată de poetul Leo Butnaru din Chişinău, probabil cel mai important cunoscător al domeniului din întreg spaţiul românesc de cultură”.

Liviu ANTONESEI,
Lumina,

19.XII.2006

Ian SATUNOVSKI. LUPII DE-NE-VORBIT:

[poezie] // – Nădlak: „Ivan Krasko”, 2007. – 120 p. – (Punţi).

Traducere de

Leo BUTNARU

SENSURI DIN EPOCA REPRESANS
Sub aspect axiologic, dar şi tipologic, Ian Satunovski este unul din cei mai importanţi poeţi ruşi contemporani, opera sa constituind un model sui generis de sinteză a tendinţelor avangardei începutului de secol trecut şi cele ale aşa-numitei a doua avangardă, care se manifesta în clandestinitatea perioadei postbelice şi poststaliniste, pe fundalul pseudoliteraturii oficioase, înfeudate ideologiei realismului socialist, didacticismului, optimismului de operetă şi, preum se spunea în surdina epocii, – necruţătorului „optimism”.Născut în 1913 la Ekaterinoslav (Dnepropetrovskul de azi), spre sfârşitul anilor ’20 Ian Satunovski studiază într-o şcoală tehnică din Moscova, apoi la Facultatea de Chimie a Universităţii din oraşul unde văzu lumina zilei. Scrie versuri încă din fragedă preadolescenţă, însă consideră că adevăratul botez poetic l-ar fi avut pe la 25 de ani. La vârstă înaintată, în pofida timpurilor sumbre pe care avu să le trăiască şi să le înfrunte, mărturisea că, în viaţă, încercă sentimentul de fericire cam de vreo mie de ori, – câte poeme reuşite considera că rezistă din tot ce a scris. Primul din ele e datat cu anul 1938.

l.b.

* * *
Întrebai santinela:
– Aş putea să merg pe baraj?
– Du-te! răspunse înarmatul,
scuipând peste parmalâc.

Scoţându-mi chipiul,
pornii pe înaltul zăgaz,
celebru, din câte se spune, faimos,
de pe malul stâng păşind spre cel drept,
din mers citind un paragraf din constituţie.

Aşadar, ăsta e barajul de pe Nipru.
Văd simbolul muncii convertite,
iar jos, sub mine, stă ţeapănă apa
cu o parte a suprafeţei mai ridicată,
cu cealaltă – lăsată în pantă.

(1938, Zaporojie)

* * *
Fii cu băgare de seamă, să nu luneci.
Fii atent, să nu te împiedici.
Atenţie.
O luăm la dreapta.
Şi tot la dreapta.
În sfârşit, la stânga.

A, zici că-ţi miroase?
Dar tu ce te gândeai – de-o rublă
fetică din clasele de jos
şi să nu-ţi miroase?

Bine, fie,
culcă-te!

Se dezbrăcă. Gălbenuşul pielei.
Se dezbrăcă, îşi scoase şi ciorapii.
Se dezbrăcă.

(1964)
* * *
Lasă-mă odată,
încetează odată,
jidan vienez ce eşti tu,
Sigmund Freud.
Nu eu sunt cel aiurit,
ea aiureşte.
Inconştient – dezmăţată.
E ca şi hotărât, zici?
Minţi!
Eu – nu sunt ucigaş de tată!

(1965)

* * *
Al meu e – nu ar fi al meu – cerul.
Ale mele sunt – n-ar fi ale mele – stelele.
Deja toate – sunt reabilitate –
nenumărate – post-mortem.

Primeşte-mă şi pe mine, fiul tău rătăcitor;
sărut, prosternându-mă, coapsele, pulpele picioarelor,
aşa cum sunt, în cămaşă de culoarea hrişcăi,
mama mea, vitrega mea, Ucraina!

(1965)

ZI DE NAŞTERE

A venit şi primăvara.
Copleşii joacă ţurca.
Iar în dreapta, iar în stânga –
ce de-a fetişcane!
Fetelor, priviţi,
Veni, vidi, vici.
Eu, Ivanul-căpitanul
cucerit-am orice fată.
Cucă, ciucă, nea măciucă,
tu, Ivane-căpitane,
cam josuţ, să zici, –
un metru nouăzeci.

Iar în lume veni primăvara,
trotuarele zvântatu-s-au.
Curând vor izbucni frunzuliţele
din toţi mugurii mamelelor,
din toate ţâţele.
(1967)

* * *
E bărbăteşte: să bei, dis-de-dimineaţă, vodcă
pe stomacul gol (preferând-o cafelei).
Bărbăteşte e: să fii, cel puţin, consilierul
viceministrului.
Iată-aşa. Aşa şi iată.
Pe când eu intru cu sacoşa – sare, săpun, ceapă.
Hai, înţeapă-mă cu atotvăzătorii tăi,
cu atotdesfiinţătorii.

(1970)

* * *
Hai să vorbim cu tine ca
un magnetofon cu alt magnetofon,
suflet semeţ,
Nekrasov Nikolaevici Vsevolod*,
rus japonez ce eşti dumneata.

(1970)

____
*Vsevolod Nekrasov (n. 1934) – poet, reprezentant al avangardei contemporane, a activat la postul de radio „Vocea Americii”; în 1989 revine în Rusia.
PICTORUL VOLODIA IAKOVLEV

Adică, să vezi ce
uimitor e:
în loc de o exactitate aproximativă –
o aproximitivitate exactă.

(1970)

CREŞTINUL

Îi voi da totul lui Iuda.
Dar eu?
Eu voi pleca în ce mi-a dat Dumnezeu – în
câteva sfoare scămoşite.

(1970)

* * *
Priveşte în această oglindă
ca într-o traducere juxtalineară.
Sumara apreciere din ochi a vieţii
înviorează pupila.

Da, bătrânul Driz
a rămas copil. Doar că
s-a camuflat,
acoperit de licheni.

(1970)
* * *
Crimeea. Ialta.
Fumoar.
Luptă pentru pace.
Piatră pe piatră.
Numai planul, şi putreziciunea
televizoarelor.

(1970)

Avangarda rusă. Antologie de poezie.

O palmă dată gustului public

Cine a asimilat lecţia stiintifica prestată... se poate bucura din plin de talmăcirile, nu lipsite de har poetic, ale lui Leo Butnaru. Multe dintre acestea apar pentru prima oară în limba română, ceea ce le sporeşte însemnătatea. Masivul volum se citeşte, altfel, cu un câştig evident, fiind de recomandat oricărui iubitor de poezie. De altfel, am impresia că cititorului obişnuit, mai puţin pretenţios, pur şi simplu doritor de a cunoaşte şi textele-reper ale avangardei ruse, i se adresează acest proiect editorial demn, dacă îl interpretam astfel, de toată lauda (...)În orice caz, este prima şansa care li se acordă cercetătorilor autohtoni de a adânci cercetarea domeniului încă generos al avangardelor, punând în dialog experienţe similare, sincrone, dar evidenţiind şi diferenţele de rigoare. Teamă mi-e că cine nu a asimilat experienţa avangardei nu poate gusta poezia (post)modernă, cu atât mai puţin pe cea strict actuală. Nici verva contestatară a tinerilor autori de azi nu e nouă, dar acest lucru îl pricepe doar cel pe care lectura matură a marii poezii a lumii l-a întărit în convingerea că originalitatea absolută este doar semn de incultură a receptorului. Rezonanţele trebuie percepute, tocmai de aceea lucrările semnate de Livia Cotorcea si Leo Butnaru pot constitui adevarate îndemnuri la revizuire faţă de poncifele cu prea mare uşurinţă aruncate asupra poeziei de astăzi. Două noi palme date gustului public. Spre a-l trezi din rigida-i moleşeală, nu de alta…

Bogdan CREŢU,

Observatorul cultural, Nr. 326, 22-28.VI.2006

O PALMĂ DATĂ GUSTULUI PUBLIC

Cititorilor – Noul Dintâiul Surprinzătorul nostru manifest.
Doar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvântului.
Trecutul e sufocant. Academia şi Puşkin – mai neînţeleşi ca hieroglifele.
Să-i aruncăm pe Puşkin, Dostoievski, Tolstoi ş.a., ş.a. de pe Nava contemporaneităţii.
Cel ce nu-şi va uita prima dragoste, nu o va cunoaşte pe ultima. Cine dintre lesne credulii şi-ar transforma ultima Dragoste în împarfumatul desfrâu al lui Balmont? Oare în aşa ceva să se oglindească cutezătorul suflet al zilei de azi? Care fricos, înspăimântat, nu ar cuteza să smulgă platoşa de mucava de pe fracul negru al cătanei Briusov?
Dânşii să fie cei luminaţi de înzorirea nemaivăzutelor frumuseţi?
Spălaţi-vă mâinile ce s-au atins de slinul cărţilor scrise de aceşti nenumăraţi Leonid Andreev.
Toţi ăşti Maksim Gorki, Kuprin, Blok, Sologub, Avercenko, Ciornîi, Kuzmin, Bunin şi atâţi alţii alde ei nu au nevoie decât de o vilă pe un mal de râu. De obicei, o atare recompensă destinul le-o oferă croitorilor.
De pe înălţimile zgârie-norilor privim spre nimicnicia lor!...
Noi ordonăm să se respecte drepturile poeţilor:
1. – De a-şi amplifica vocabularul prin cuvinte libere, spontane, şi derivate (cuvântul-noutate).
2. – La o irezistibilă ură faţă de limbajul de până la ei.
3. – Îngroziţi, să îndepărteze de demna lor frunte Coroana meschinei glorii de doi bani, împletită din măturicele folosite pentru masaj la baie.
4. – Să stea pe stânca cuvântului „Noi” din mijlocul unui ocean de fluierături şi revolte.
Iar dacă deocamdată şi în rândurile noastre se mai întâlnesc murdarele stigmate ale „bun-simţ”-ului şi „bonton”-ului vostru, peste ele deja tremură pentru prima oară fulguraţia Noii Frumuseţi Viitoare a Cuvântului Autotelic (suficient sieşi).

Moscova, a. 1912, decembrie.

David Burliuk, Aleksandr* Krucionîh,
Vladimir Maiakovski, Viktor** Hlebnikov.
________
*Anume aşa e semnat: Aleksandr, şi nu, ca mai târziu: Aleksei.
**Viktor, peste un timp devenit: Velimir.

O PALMĂ DATĂ GUSTULUI PUBLIC

(Variantă: proclamaţie, 1913)

În anul 1908 a apărut Juvelnicul juzilor. În el genialul – marele poet al contemporaneităţii – Velimir Hlebnikov a fost editat pentru prima oară. Belferii petersburghezi insinuau că „Hlebnikov e un nebun”. Bineînţels, dânşii nu au publicat nici una din lucrările celuia care reprezenta prin sine Renaşterea Literaturii Ruse. Ruşine şi dezonoare lor!...
Timpul trecea... În anul 1913, V. Hlebnikov, A. Krucionîh, V. Maiakovski, B. Livşiţ. V. Kandinski, Nikolai Burliuk şi David Burliuk au publicat cartea: O Palmă Dată Gustului Public.
Deja Hlebnikov nu mai era singur. În jurul său se adunase o pleiadă de scriitori care, chiar dacă mergeau pe căi diferite, erau uniţi de o singură lozincă: „Jos cu slova-mijloc, trăiască Cuvântul autotelic, suficient sieşi!” Criticii ruşi, aceşti negustoraşi, aceşti plozi mucoşi născuţi de şapte luni, care suflă zi de zi în ţurluiecele lor, groşi de obraz şi fără a fi în stare să înţeleagă frumuseţea, se revărsară într-o mare întreagă de indignare şi ură. Nimic a mirării! – Oare chiar ei, cei educaţi încă pe băncile şcolii în spiritul poeziei descriptive, să înţeleagă Marile revelaţii ale Contemporaneităţii?
Toţi ăşti Izmailovy sâsâitori, Homunculuşi ce se hrănesc cu resturi de la masa realismului, – dezlănţuiţii ăştia Andreevy, Bloki, Sologuby, Voloşiny şi cei asemănători lor susţin (ce învinuire imundă!) că noi am fi ultimii dintre „decadenţi” – şi că nu am fi adus nimic nou în prozodie – nici măsuri, ritmuri, nici rime, nici ceva ce s-ar referi la prospeţimea cuvântului.
Parcă au fost îndreptăţite în literatura rusă ordinile noastre – de a respecta Drepturile poeţilor:
– de a-şi amplifica lexicul prin cuvinte libere, spontane, şi derivate! – la o irezistibilă ură faţă de limbajul de până la ei!
– de a îndepărta, îngroziţi, de demna lor frunte coroana meschinei glorii de doi bani, pe care voi o înjghebaţi din măturici folosite pentru masaj la baie!
– de a sta pe stânca cuvântului „Noi” din mijlocul unui ocean de fluierături şi revolte!”

Pe verso au fost plasate textele:
contra lui A. Puşkin – al lui Hlebnikov,
M. Lermontov – al lui Maiakovski,
S. Nadson – al lui Burliuk,
N. Gogol – al lui A. Krucionîh.

Traducere de Leo BUTNARU

Antologia TRADUCERI DIN POEZIA UNIVERSALĂ

Atologie de Leo BUTNARU /selecţie, studiu introductiv, note biobibliografice/.

Cu lupa critică

Constatăm cu satisfacţie că dl. Leo Butnaru, poetul, criticul, istoricul literar care a selectat traducerile pentru această amplă antologie, nu a ignorat nici unul din pericolele care pasc o asemenea întreprindere, prin materia ei gingaşă şi supusă lupei critice. A fi rămas la o înaltă clasă a criteriilor, în ordinea posibilului, favorabil în cazul prezent, este un merit ce nu îi poate fi retras. Altcum, totul în această antologie de traduceri efectuate din dinferite epoci ale liricii universale de poeţi basarabeni este nou pentru cititorul de dincoace de Prut, inclusiv savoarea unor termeni mai frecvenţi dincolo, pierduţi sau uitaţi aici, ori generaţi de geniul neobosit al graiului [...] antologia ar trebui să figureze în librăriile, bibliotecile publice ale întregii suflări de grai românesc.

Barbu Cioculescu,
Postfaţă la antologia Traduceri din poezia universală (Ed. Arc/Ştiinţa, Ch., 2004)

Două ediţii Hlebnikov: Chişinău, 2003; Bucureşti, 2007.

Velimir HLEBNIKOV

Despre versuri

Se spune că versurile trebuie să fie lesne de înţeles. Totuşi (firma de pe) stradă pe care stă scris într-o limbă clară şi simplă: „Aici se vând (...)” încă nu înseamnă versuri, chiar dacă e pe înţelesul tuturor. Pe de altă parte, de ce oare vrăjile şi descântecele aşa-numitului limbaj al farmecelor, sacramentala limbă a păgânismului cu acele „sagadam, magadam, vâgadam, piţ, paţ” ale ei reprezintă esenţa unor înşiruiri de silabe asupra cărora raţiunea nu se poate edifica, dar reprezentând ca şi cum limbajul transraţional al cuvântului din popor? Printre altele, se consideră că aceste cuvinte au cea mai mare forţă de influenţă asupra omului, ca nişte farmece ale vrajei ce acţionează nemijlocit destinul uman. În atare vocabule este concentrată cea mai eficientă vrajă. Lor li se atribuie forţa de a cârmui răul şi binele şi de a călăuzi inima inşilor galeşi. Rugăciunile multor popoare sunt elaborate într-un limbaj necunoscut celor care se roagă. Parcă hindusul de rând înţelege Vedele? Slavona veche este incomprehensibilă rusului din zilele noastre. Polonezul şi cehul nu mai înţeleg limba latină. Însă o rugăciune scrisă în latină acţionează nu cu mai puţină intensitate, decât sus-amintita firmă de pe stradă. Astfel, seducţia limbajului magic al descântecelor şi vrăjilor refuză să aibă de arbitru raţiunea uzuală a cotidianului.
Strania sa înţelepciune se divizează în adevărurile pe care le conţin anumite sunete luate aparte: ş, m, b ş.a.m.d. Deocamdată, noi nu le înţelegem. O recunoaştem deschis, cu toată onestitatea. Însă nu încape îndoială că atare serii fonetice reprezintă perindarea cu repeziciune a unor adevăruri universale prin faţa sufletului nostru crepuscular. Dacă ar fi să identificăm în suflet un guvern al raţiunii şi un tumultuos popor al sentimentelor, în acest caz descântecele şi limbajul transraţional ar constitui o adresare nemijlocită (peste autoritatea guvernului) către poporul simţămintelor, un apel adresat direct amurgului sufletului sau cea mai pregnantă manifestare a puterii poporului în viaţa cuvântului şi a raţiunii – procedeu juridic, aplicat în cazuri extreme. Pe de altă parte, precum o mărturiseşte în memoriile sale, Sofia Kovalevskaia îşi datorează vocaţia pentru lumea numerelor faptului că, în copilărie, pereţii dormitorului ei erau acoperiţi cu nişte tapete neobişnuite, şi anume – cu file din caietele de algebră superioară ale unchiului său. E de remarcat că lumea numerelor este domeniul gen rezervaţie cel mai inaccesibil jumătăţii feminine a omenirii. Kovalevskaia e una din puţinele pământene care au reuşit să pătrundă în acest univers. Putea oare un copil de doar şapte ani să înţeleagă semnele de egalitate, de grad, parantezele şi diversele compuneri fermecate ale totalizărilor şi scăderilor? Bineînţeles, nu. Şi totuşi ele au exercitat o influenţă decisivă asupra destinului Sofiei Kovalevskaia care, graţie impulsului resimţit în copilărie din partea misterioaselor tapete, a devenit un matematician celebru.
Prin urmare până şi vraja celui mai neînţeles cuvânt rămâne ca atare, fără a-şi pierde din măreţie. Versurile pot fi sau nu înţelese, însă ele trebuie să fie autentice. Exemplele cu semnele algebrice de pe tapetele din dormitorul de copil al Sofiei Kovalevskaia, ce i-au influenţat decisiv destinul, precum şi cele criptice ale descântecelor ne demonstrează că nicidecum nu i se poate cere, imperativ, cuvântului: „Fii clar ca o firmă”. Chiar şi neînţeles, limbajul raţiunii superioare îşi lasă seminţele în cernoziomul spiritului uman şi, ulterior, într-un mod de-a dreptul enigmatic, ele vor încolţi şi vor răsări. Oare pământul înţelege scrisul boabelor pe care plugarul le aruncă în brazde? Nu. Dar totuşi pârgul holdei autumnale constituie anume răspunsul referitor la aceste boabe. De altminteri, nicidecum nu vreau să susţin că orice operă incomprehensibilă este şi minunată. Ţin să spun doar că nu trebuie să respingem o creaţie sau alta, dacă ea nu e pe înţelesul unei anumite categorii de cititori...
Se crede că numai oamenii care lucrează la strung ar putea fi creatorii cântecelor de muncă. Chiar aşa să fie? Oare natura cântecului nu implică delimitarea de sine, de axul existenţei tale cotidiene? Oare cântecul nu presupune ca şi cum fuga de propriul tău eu? Cântecul este înrudit cu fuga, atunci când, în cel mai scurt interval de timp, cuvântul trebuie să străbată cât mai multe verste de imagini şi idei!
Fără evadarea din sine nu va exista spaţiu de evadare. Dintotdeauna, inspiraţia a fost infidelă originii cântăreţului. Cavalerii medievali cântau despre păstorii barbari, lordul Byron – despre piraţi sau Buddha-progenitură regească (...) glorificând sărăcia. Din contra, Shakespeare, cel judecat pentru furt, vorbeşte limbajul ales al regilor, aidoma fiului unui modest mic burghez pre nume Goethe, creaţia ambilor fiind dedicată vieţii de curte. Tundra de pe meleagurile Peciorei, care nicicând n-a cunoscut bătălii, păstrează bâline despre Vladimir şi bogatârii săi, ce au fost deja de multă vreme uitate pe Nipru. Înţeleasă precum o maximă deviere a strunelor cugetului de la axa existenţei cotidiene a creatorului şi ca fugă de sine, creaţia te face să-ţi spui că şi melodiile strungului vor fi plăsmuite nu de strungar, ci de omul ce se află în afara uzinei. Din contra, fugind de strung, devenind coarda spiritului său la o cât mai mare amplitudine, cântăreţul care prin natura muncii sale propriu-zise e legat totuşi de strung, ori va ajunge să evadeze în universul imaginilor ştiinţifice, al unor stranii viziuni savante din viitorul lumii noastre terestre (...), ori îşi va găsi locul în lumea valorilor general umane ca expresie a unei existenţe sufleteşti rafinate...

(1919-1920)