Vasile Gogea: Dictatorii şi Poeţii. O analogie suspendată

*                  *
          *
(referinţă la textul: Hikita Hruşciov urlând la Poet)

              7 martie 1963. Kremlin. Întâlnirea oficială a conducerii de partid sovietice cu intelectualitatea de creaţie. Nikita Hruşciov, mahăr pe toate liniile, se dezlănţuie, urlă la tinerii artişti, înjură, ameninţă, inclusiv pe poetul Andrei Voznesenski, precum se vede şi din fotografia momentului. Partinicul îi strigă scriitorului: „Cară-te, domnule Voznesenski, la stăpânii dumitale! Voi ordona să ţi se iscălească paşaportul pentru străinătate!”

            Astfel se punea capăt la ceea ce se numise dezgheţul hruşciovist, destalinizarea societăţii sovietice. Reîncepea îngheţul. Partidul nu digera arta nouă, USSR – degera din nou. Şi se întâmpla cel mai benefic paradox: în loc să oprească putrefacţia, gerul o aţâţa, o stimula! Peste un sfert de veac, ţara sovietelor, imperiul-putregai se spulbera.

           …Şi totuşi, rezistenţa prin cultură nu a fost vorbă în vânt…

( l. b.)

Sursa:

http://leo-butnaru.blogspot.com/2010/12/nikita-hrusciov-urland-la-poet.html

(Tot acolo puteţi citi şi două superbe poeme de Andrei Voznesenski, într-o inspirată traducere datorată lui Leo Butnaru.)

           Am preluat acest “post” de pe foarte interesantul şi consistentul (de material cultural de maximă densitate) blog al (con)fratelui nostru de la Chişinău, Leo Butnaru. Mărturisesc că intenţia mea imediată a fost să găsesc un exemplu analog situaţiei evocate de Leo şi pe malul drept al Prutului. Au fost, şi aici, “ciocniri” violente între Dictator şi Poet, dar totdeauna “mediate”. În întîlnirile directe, din păcate, scriitorii dîmboviţeni n-au ştiut sau n-au vrut să iasă din “mult iubite şi stimate”. Au făcut-o, ce-i drept - vreo doi sau trei – dar în scris. La fel de adevărat e că nici dictatorul “carpatin” nu s-a răstit la ei. S-a “mulţumit” să le aplice corecţii fizice, administrate laş de mercenari anonimi.

           Astfel, am suspendat (cel puţin deocamdată) analogia. Dar tema de meditaţie rămîne. S-ar putea, chiar, ca mîine sau poimîine să devină urgentă!

Vasile Gogea

http://vasilegogea.wordpress.com/2010/12/14/

CINEVA, NAIVUL, GÂNDEŞTE CĂ LUMEA…

                                    *                 *   
                                             *
          Îmi zic că rar confrate-scriitor care nu a folosit sau nu s-ar fi gândit să folosească în vreun context anume celebrul, seducătorul adagiu „Frumuseţea va salva lumea”. Mi s-a întâmplat şi mie să apelez, nu o singură dată, la metafora în cauză. Dar, la un moment dat, citesc la Erofeev (nu mai sunt sigur dacă la Venedikt sau la Viktor… pare-se la Viktor, totuşi, în Enciclopedia sufletului rus…) că – reţine, lume! – nicăieri în opera lui Fiodor Mihailovici Dostoievski nu veţi găsi „o atare frază” (care, ar reieşi, i se… atribuie).

              În primul moment, am rămas de-a dreptul contrariat de respectiva aserţiune dubitativă. Şi – hai prin lume! Cu cercetatul, cu întrebatul, cu precizatul: A spus sau nu a spus, a scris sau nu a scris aşa ceva Dostoievski?

             Mai întâi am încercat să-mi dau la maxim memoria, ca să aflu dacă mi s-a întâmplat să întâlnesc undeva la marele prozator ideea cu Frumuseţea. Parcă da… Dar unde anume?... Uite, de aici şi regretul că de cam mulţi ani nu am recitit Dostoievski… Şi câte altele nu am mai recitit… Ar trebui, dar… Cam suntem lipsiţi de… darul timpului necesar pentru revenirile necesare.

            Acum câteva săptămâni, la Iaşi, l-am întâlnit pe unul dintre exegeţii creaţiei lui Fiodor Mihailovici – pe Serghei Belov, venit din Sankt-Petersburg la manifestările legate de comemorarea a 100 de ani de la moartea unui alt mare prozator, Lev Tolstoi.

           [De altfel, fără a-l considera pe autorul romanului „Război şi pace” rival… – sau, cine ştie? – Dostoievski îi scria soţiei (în decembrie 1874): «Ieri am citit în „Grajdanin” (Cetăţeanul) că Lev Tolstoi şi-a vândut romanul (Anna Karenina) la „Russki vestnik” (Vestitorul rus), 40 de coli, cu câte 500 de ruble coala... Iar mie nu se puteau hotărî să-mi dea barem 250 de ruble, pe când lui Tolstoi, fără probleme, i-au plătit câte 500! Mda, prea ieftin mă preţuiesc ei, fiindcă eu îmi duc existenţa din muncă». Această constatare amară consună, dramatic, cu remarca lui Vigny: A te naşte fără avere e cea mai mare nenorocire…]

           Colegul de pe malurile Nevei mi-a spus exact următoarele (eram împreună cu Nichita Danilov şi cu poetul din Moscova Evgheni Stepanov): «Fraza este din romanul „Idiotul”, dar sună altfel: „Krasotoiu spasiotsea mir” (Prin frumuseţe lumea se va salva)». I-am mulţumit dlui Belov, chiar dacă, revenit la Chişinău, căutând în celebrul roman, fraza am găsit-o totuşi în… prima variantă, cea mai invocată: „Frumuseţea va salva lumea”. Bineînţeles, memoria dlui Belov, coleg aflat la vârsta de 76 de ani, putea să-şi permită o mică imprecizie. E de înţeles, pentru că ni se mai întâmplă şi nouă... Dar totuşi, unde se află varianta – prima, a doua? – „Prin frumuseţe lumea se va salva”?

           Dragă cititorule, dai de ea în „Fraţii Karamazov”. Şi ea, această variantă, trebuie considerată de bază, Prin Frumuseţe subînţelegându-se Chipul Mântuitorului, Chipul lui Hristos.

           Între cele două variante ale adagiului există, însă, o deosebire, şi nu doar de nuanţe… Fraza din „Idiotul” (scrisă prima, în ordine cronologică, 1868) e una de plan ideatic secund, dacă ne gândim că în „Fraţii Karamazov” (1880) este solicitată contribuţia lumii însăşi întru salvarea sa (prin frumuseţe). În primul caz, lumea pur şi simplu … „aşteaptă” să fie salvată.

           În ce mă priveşte, am îndrăznit să glosez la această mare temă cu un scurt poem, scris la sfârşitul secolului trecut şi publicat în volumul „Pe lângă ştreang, steag şi înger” (Ed. Dacia, 2003); poem ce are şi un… versant românesc:

SCRISOARE ÎN ZONA LIBERĂ DINTRE

                     RAI ŞI IAD

=d=

Frate Fiodor Mihailovici D.

deja nimeni nu mai crede că

frumuseţea va salva lumea

dar

cineva naivul gândeşte că lumea

ar trebui să salveze frumuseţea...

=b=

Domnule Lucian Blaga

vă rog a nu vă supăra

însă

în ultima vreme (sper

nu cea de pe urmă…)

de cum merg la ţară

constat că

veşnicia a murit la sat…

                          Leo Butnaru

---------------:::::::::::::::::::--------------

Despre purpură - altfel

 ALEKSANDR GRIN ÎN CRIMEEA

               Pe când completam/revedeam materialele pentru un fişier biobibliografic, mi-am zis că, poate, ar fi cu cale să rescriu notele mele de călătorie în Crimeea, pe cele din Tadjikistan (munţi şi câmpuri de bumbac, mătăsuri şi domnişoare de o acaparantă frumuseţe orientală!) sau Donbas (aici, am colindat 5 kilometri într-o mină de cărbuni, aflată la pese 900 de metri adâncime şi am văzut cum se dă de duşcă un pahar de vodcă de 250 de grame!; în ruseşte, duşka înseamnă... sufleţel!), publicate în ziarul „Tinerimea Moldovei” de acum circa treizeci şi cinci de ani. În special, pe cele din Crimeea, în intenţia de a dezvălui, în lumina adevărului, chipul ultimului mare scriitor romantic din sec. XX, Aleksandr Grin, căruia autorităţile vremii îi imputau – aveam să aflu mai târziu – că nu se dă şi el la brazdă, nescriind despre timpurile noi, cincinale, campanii bolşevice propagandistice etc. Însă, escamotând disensiunile scriitor-putere de odinioară, oficioşii sovietici acceptaseră un racursiu mai special al creaţiei (aproape fără... biografie, aceasta fiind sau deformată „spre pozitiv”, sau trunchiată, cu destule momente trecute sub tăcere) importantului autor, în special din motivul că nuvela sa fantastică Pânzele purpurii devenise excepţional de populară printre tinerii acelor vremi. Tendenţios şi neonest, „exegeţii” obedienţi puterii lăsau a se înţelege că purpuriul lui Grin ar avea, totuşi, ceva comun cu simbolul însângerat al revoluţiei socialiste, cu drapelul bolşevicilor, cu cravata pionerească etc., ceea ce, de fapt, era completamente fals. Purpuriul pânzelor din celebra proză griniană simboliza aspiraţiile romantice, specifice în special junilor care ar fi putut nici să nu ştie că în antichitate, să zicem, existase şi aşa-numita purpură regală. De aceea şi vedeai, de cum te apropiai de cimitirul din orăşelul Crimeea Veche (Starâi Krâm), un arbore purpuriu, ştiind că anume acolo se află mormântul lui Aleksandr Grin. Şi aici transcriu un pasaj „lămuritor” din acele note de călătorie, publicate pe 1 octombrie 1976: „Năframe roşii, cravate, panglici de culoarea zorilor – prinse de ramuri. Copacul nu poate fi crezut altceva decât un catarg pe care sunt întinse Pânzele purpurii. Alături, modest, dar impresionant, conturul de piatră al mormântului lui Aleksandr Grin. Flori, multe dumitriţe. Pietricele, scoici de mare presărate în preajmă. Aici e locul cel mai scump din Ţara Grinlandia. În orăşelul Crimeea Veche s-a păstrat casa în care şi-a petrecut ultimele luni din viaţă marele romantic. Iar în oraşul Theodosia se află muzeul – unicat, după modul în care a fost conceput şi amenajat – în formă de corabie, cu catarge, parâme, pânze etc. Goethe spunea: „Cel ce doreşte să înţeleagă poetul, trebuie să plece în ţara poetului”. Trecând pragul casei-muzeu din Theodosia, ajungi în ţara lui Grin. Pereţii şi tavanul sunt în relief, conturând „realist-topografic”, panouri-hărţi, pe care sunt scrise nume de insule, oraşe ce nu se întâlnesc în alte documente geografice, însă cunoscute multora: Poket, Ghel-ghiu, Reno, Liss, Kaperna... Aceasta e Grinlandia, ţara celebrului romantic Grin, ţara atâtor minţi şi inimi adolescentine, atâtor vise... Scriitorul îşi cunoştea ţara sa de basm pe de rost. „Dacă doreşti, îţi pot spune chiar acum cum să ajungi din Zurbang în.... – îşi aminteşte B. Arnoldi despre una din convorbirile sale cu scriitorul. – Şi Grin începu calm, fără grabă să-mi explice... Se referea la intersecţii, cotituri, pante...” Spre sfârşitul vieţii, însuşi Grin mărturisea: „Aş vrea să tot colind prin luminoasele ţări ale imaginaţiei mele”... La cimitirul din Crimeea Veche există un arbore care în toate anotimpurile are una şi aceeaşi culoare. E purpuriu şi seamănă cu un catarg cuprins de eternele flăcări ale inspiraţiei”. – Atât cunoşteam, atât şi astfel înţelegeam acum circa trei decenii. Ceva mai târziu, aveam să aflu, însă, adevărul despre drama existenţială prin care trecuse autorul Pânzelor purpurii. (Acele note le luasem în călătoria noastră de nuntă cu soţia Zinovia, căreia îi şi dedicasem respectivul text, fapt ce a trezit furia celor de la comsomol care patronau „Tinerimea Moldovei”. Cum să-i dedici tu, tinere jurnalist, munca şi simpatia ta tinerei soţii şi nu… bătrânciosului partid?! Redactorul şef, prietenul Pavel Cristea, s-a ales cu o mustrare „de sus”, eu – cu una de la el, aşa, mai mult formală, pentru că trebuia să se ştie că delictul „ideologic” nu a trecut fără a fi sancţionat.)

             Peste ani, citii următorul poem al lui Ian Satunovski: „În „Casa lui Grin”?/ – de unde l-ai mai luat/ şi pe Grin? – trebuie tăiat din memorie, eliminat!// Îngăduie puţin.../ păi noi am trăit cam vreun an/ în odaia galbenă a lui Gogh (Van)...”, poem scris în 1976, însă care nu putea fi făcut public la acea vreme, rămânând şi el în mereu amânatul noian de texte nonconformiste al(e) undergroudului sovietic. La un moment dat, aceste rânduri mi se păreau „a propune” un motto sugestiv pentru adevărata biografie a lui Aleksandr Grin şi adevărul despre creaţia sa.

             Născut în 1880, pre numele-i autentic Aleksandr Stepanovici Grinevski, viitorul scriitor era cam predispus la aventuri, una dintre care fusese cea a soldatului-deziertor din armata ţaristă. A început să scrie poezii prin 1910, însă în timpul vieţii nu le-a publicat. În 1923, editează Pânzele purpurii, peste un an – Lumea strălucitoare, nuvele romantico-fantastice care îi aduc o stare materială de invidiat. De o arhitectonică rafinată, ingenioasă, delicat-somptuoasă, ca într-un basm modern (precum era înţeleasă modernitate prin sec. XIX...), proza sa respiră un aer al poeziei omniprezente, fascinantă şi abisal-atrăgătoare pentru juvenilele fiinţe visătoare, fremătătoare în undele intime ale unui romantism ca şi cum ontologic, irezistibil. Cărţile sale sunt, otova, cele ale unei metafore a iluziei norocitoare, a – până la urmă – fericirii care nu te va putea ocoli nici pe tine. Acest deziderat, această extrem de generoasă promisiune acaparează în special sensibilităţile genuine, cărora proza lui Grin parcă le-ar înlesni existenţa preadolescentină sau adolescentină care – se ştie – se simte mereu copleşită de prea multe necazuri şi de neînţelegeri ce vin din partea vârstnicilor. Pentru aceste firi delicate, imens şi, de cele mai multe ori, inexplicabil vulnerabile, geniul prozatorului construieşte cu măiestrie natura paradisiacă, evanescentă a imaginarului unor tărâmuri feerice, generoase cu hipersensibila fire a junilor romanticovisători. V-o mărturiseşte chiar unul care a încercat pe propria-i tinereţe de cititor căruia, prin anii ’60 ai secolului trecut, începuseră să i se deschidă orizonturile literaturii ruse. Şi, în cazul mai multora, acea stare psihică, pe care Gilbert Durant o caracteriza ca „sindrom paradisiac al Vârstei de Aur”, nu trece odată cu juneţea, ci se întâmplă a te urmări, cu o reverie mai mult sau mai puţin intensă, şi în alte etape ale vârstelor, ca – menţiona Petru Poantă – un dezacord cu realitatea imediată, „exprimat prin evadarea în spaţii securizante, în locuri ale fericirii; în genere, într-un imaginar fictiv, idealizat şi anti-idealist”. Asta, în ce priveşte opera lui Grin, pe când „realitatea” sa de om şi creator e una cu adevărat dramatică: de la un moment încolo, prozatorul este prins în mrejele patimii alcoolismului. Face urât de tot, nu se poate controla. La o petrecere în casa unui amic, se dezlănţuie în draci, dărâmă mobila, sparge tacâmuri, sfâşie rochia unei tinere cu care dansa. Soţia sa se gândeşte să-l salveze cumva. Intră la un medic şi, fără a-i spune că e consoarta scriitorului Grin, se interesează cum ar putea să-şi izbăvească soţul. Soluţia – plecarea din Sankt-Petersburg. Pune la cale un plan – că i se face, chipurile, extrem de rău şi cere să fie dusă anume la medicul respectiv. Acesta îi spune lui Grin că, dacă mai locuieşte în ceţurile şi răcorile urbei nordice, soţia nu va mai putea fi salvată: are nevoie de o climă meridională. În 1928, vând ce au în capitala de nord (în opoziţie cu cea „sudică”, Moscova) a Rusiei, pornind spre Crimeea. Ajung la Theodosia, locuiesc în hotelul „Astoria”, apoi trec în casa unde, actualmente, se află Muzeul Grin. Soacra e mai înţelegătoare, ştie că, din vreme în vreme, scriitorul-ginere ar mai vrea să şi bea puţin. În tacită complicitate cu fiica sa, ea îi oferă lui Grin câte o sticlă de vodcă, punându-i însă condiţia să nu bea în timpul zilei. Grin niciodată nu a lucrat în stare de euforie alcoolică. Seara târziu, după ce soţia adormea, lua din locul tăinuit sticla cu vodcă şi, până spre miezul nopţii, o bea, gustând te miri ce, pentru că, asemeni majorităţii pătimaşilor întru băutură, nu prea mânca. Dimineaţa se scula înaintea soţiei, soacra îi oferea un păhăruţ ca să se dreagă, îşi bea ceaiul şi purcedea la scris. În genere, pentru soţii Grin cei patru ani petrecuţi la Theodosia au fost relativ fericiţi. La Sankt Petersburg, afacerile legate de opera sa, de onorarii i le încredinţase fostei consoarte. Uimitor şi deloc obişnuit, cele două femei – precedenta şi prezenta soţie – întreţineau relaţii civilizate, cordiale chiar. Îşi scriau, se sfătuiau, gândindu-se cum ar putea să-i înlesnească lui Grin situaţia.

              Aleksandr Grin cu soţia.

            În orăşelul Crimeea Veche (fostă capitală a hoardei tătarilor de pe peninsulă), ca şi în Theodosia – oraş sadea, balnear, – soţii Grin nu comunicau mai cu nimeni, fiindu-şi suficienţi loruşi. Însă, curând, trece perioada NEP-ului (noua politică economică), în care scriitorul era şi publicat şi remunerat onorabil. Rezervele financiare se tot subţie, iar editurile centrale nu mai sunt disponibile să publice lucrările „inactuale” ale romanticului Aleksandr Grin. Din vreme în vreme, pleacă la Sankt-Petersburg, încercând să-şi promoveze prozele, să mai agonisească ceva bani de pe la contabilităţile editurilor. Cam fără izbândă. Nu era considerat „actual”. De fapt, nu era colaboraţionistul noii ideologii, nu agrea dictatura bolşevicilor. Cu toate că, peste ani, aceştia aveau să scrie prin enciclopedii că opera lui Grin „exprimă crezul umanist în înaltele calităţi morale ale omului”. Cam ceea ce se spunea şi despre Aşa s-a călit oţelul al lui Nikolai Ostrovski cu care, de fapt, Pânzele purpurii ale lui Grin nu aveau nimic în comun. Mă rog, bolşevismul a vehiculat formule deformante, etichetări bizare şi nicidecum adevăruri...

             Uneori, în escapadele sale în capitala Rusiei, prozatorul o făcea lată de tot, dormind, beat, pe unde apuca. La un moment dat, una din cunoştinţele de pe Neva îl ameninţă că îi va scrie soţiei în ce hal se află el. Grin căzu în genunchi, rugând-o să nu se încumete la aşa ceva.

            Se întoarce în Crimeea abătut, dezolat, fără bani. În 1931, se apropie foametea din Ucraina şi viaţa în oraşul Theodosia devine din ce în ce mai scumpă. Soţii Grin se retrag la 20 de km. de mare, în orăşelul Starâi Krâm, unde închiriază o locuinţă. Scriitorul pleacă din nou la Sankt-Petersburg, să întreprindă, ca de obicei, ceva pentru a publica, pentru a câştiga oarecare onorarii. Soţia nu primeşte scrisori pe durata a două săptămâni, ceea ce nu i se mai întâmplase altădată. Presimte că soţul e într-o situaţie dificilă. După două zile, o trăsură lasă scriitorul la portiţa căsuţei din fosta capitală a tătarilor din Crimeea. Lui Grin i se depistase un cancer avansat. Era osândit. Soţia se gândeşte că ar face bine ca, în schimbul ceasului de aur pe care i-l dăruise soţul în timpuri succeselor sale literare, să cumpere o casă nu prea mare ce era proprietatea a două călugăriţe. Ar fi vrut să facă acest lucru şi mai înainte, însă Grin nu-i permitea să-şi înstrăineze ceasul. În fine, fără să ştie soţul, oferă ceasul, primind actele de vânzare de la călugăriţe. Numai că în casa respectivă mai locuia şi un director de oarece întreprindere, care se arătă obraznic, încăpăţânat, nesimţit, refuzând să treacă în locul familiei Grin. În urma plângerii „tovarăşei” Grin, instanţele raionale nu întreprind nimic, pentru că, de regulă, şi caracuda a fel de fel de directori intra în nomenklatura locală privilegiată.

            Dar, în una din zile, directorul se înfăţişează cu zor mare, spunând că, gata, s-a decis, hai să schimbe, chiar azi, mâine, fără să amâne. Motivul? Una din călugăriţe se îmbolnăvise de tifos şi mahărul se speriase să nu se molipsească. Meşterii au văruit, Grinii au trecut în casa care îi plăcea şi scriitorului, astfel că el nu mai cuteza să-şi certe soţia pentru înstrăinarea ceasului de aur. Ba se părea că se simte mai bine. Cu vecinii nu comunicau. Fie şi din motivul că, se spunea, aceştia ar fi fost nişte hoţi. Bani nu aveau. O duceau foarte greu. Lui Grin îi plăcea ceaiul, numai că atare iarbă exotică nu le era accesibilă. Însă în orăşel s-au găsit oameni buni, înţelegători, care îşi trimiteau un copil sau altul cu câte puţin ceai pentru scriitor. Într-o zi, îi vizită şi vecinul, spunându-i soţiei lui Grin să nu se impacienteze că ar avea de-a face cu nişte hoţi, pentru că în atare cazuri funcţionează o lege sigură: vecinii hoţilor nu trebuie să se teamă de furt! Şi o rugă să nu refuze anumite ajutoare din partea lui. A doua zi, cineva aduse o căruţă cu lemne, fără a lua plată. Binefacerea se repetă de mai multe ori. Grin scria la Uniunea Scriitorilor, rugând să fie ajutat. Nu primi niciun răspuns. Apoi se gândi că, la Vila din Koktebel a poetului Max Voloşin, vin mai mulţi literaţi. Scrise şi într-acolo. Din nou nici un răspuns. Grin însă se topea. În una din zile, abia de şopti: „De fumat... fumat...” Soţia îi aprinse o ţigară. Tuşi devastator, mai spunând: „Mor...” Se stinse. Şi ca implacabilă consecinţă a prea solicitantei amiciţii cu un Bahus în pâslari, cu necruţătorul turnător în stacane. Era în 8 iulie 1932. Avea 52 de ani. Din 1941, când armatele germane cuceresc Crimeea, soţia sa redactează şi editează o foaie informativă a noilor autorităţi, adresată populaţiei locale. În 1944, pleacă şi ea în Germania, de unde însă este repatriată cu forţa. Proces public. Condamnată la 10 ani de închisoare şi exil. Este susţinută de fosta primă soţie a lui Grin, care îi scrie, îi trimite pachete, o îmbărbătează... După 1955, face mai multe demersuri pentru a fi reabilitată. Zadarnic. Moare în 1970. Abia în 1990 se află că executorii ei testamentari îi adusese în taină corpul în Crimeea Veche, înmormântându-l alături de cel al soţului. Astfel Grin confirmă implacabila regulă că marii scriitori romantici, în majoritatea lor, nu au fost nici pe departe alintaţi de providenţă. Şi de asemenea ca mai toţi cei „cu capul în nori” a fost un tenace muncitor pământean, scriind deloc puţine cărţi: Gluga-invizibila (1908), Povestiri (1910), Cartea celebră (1915), Istorii enigmatice (1915), Căutătorii de aventuri (1916), Focul alb (1922), Inima pustiului ( 1924), Gladiatorii (1925), Eleşteul de aur (1926), Focul şi apa (1930); romanele Lumea strălucitoare (1923), Comoara munţilor africani (1925), Lanţul de aur (în acelaşi an), Alergătoarea pe valuri (1928), Gerssi şi Morghiana (1929), Drumul spre nicăieri (1930); nuvele de proporţii Pânzele purpurii (1923) şi Povestire autobiografică (1931). (Nu e greu de dedus spiritu-i visător-aventuros fie doar şi din titlurile prozelor sale...)

Leo BUTNARU

Theodosia (Crimeea): Casa Muzeu Aleksandr Grin.

Aleksandr GRIN
                   
                           Două poeme

CRISPARE


Se clătinase, căzuse înalta stea...
Chiar noi reuşisem a o face să râdă.
Noaptea se gârbovise, aiuréa,
Viaţa devenise veselă, nu şi blândă!

Se aşternuse adânca tăcere:
Un înger zbura peste casă,
Dar o anume precizare se cere:
Casa – era morga, iar de cei din ea – cui îi pasă?

Şi dăduse spaima-n stăpân –
Semn că oaspeţii vor cădea bob sositor;
Înseamnă că Abel va veni la Cain
Ridicând scânteiosul topor.

                RECVIEM

Fierbinte-nvolburare-a furtunilor de granit,
Şi prag zgâlţâit de spaimă,
Şi cântul rectiliniu al gloanţelor –
Toate le-am suportat noi – fiecare cum a putut.
În găurile din pereţi ne-a mai sporit cerul
Unei zile prevăzute în teze;
Suntem mulţumiţi; dinţii nu mai au nevoie de pâine,
Inimilor nu le mai cerem înflăcărări.
Istovirea prin gândire este excepţională,
Înfăşuraţi în mreje de programe,
Noi – propăvăduind în cea mai apropiată ospătărie,
Consolatori ai doamnelor nevrotice.
Până la prostie, până la deplină istovire,
Până la sfinţenie – supuşi mahărului,
De umeri prinzându-ne aripi de hârtie,
Mintea anatemizând-o prin cântec.
Confuzia şi laşitatea au devenit etalon,
Ne sprijinim în a ipocriziei ruşinoasă proptea,
Şi cu aceeaşi credinţă în suflet
Pe alţii spre noi îi ademenim.
Martori ai tentativelor disperate
De-a încropi o supă din crupe şi topor –
Linguşitor ne tot foim pe loc,
Deşi venit-a timpul cnutului şi supliciului.
Şi de aceea de mirozna tare a cuhniei din Smolnâi*
Încă nu ne-am săturat,
Deoarece care alt curios ar fi încercat
Nişte bucate atât de fade?
O, timp sălbatic, nemilos!
Lacrimile captivilor nu mai au albie,
De cum priveşti – pe creştetul tâmp al cuiva
S-a şi revărsat salvator apa rece!
Cam peste vreo trei sute de ani
Viaţa va fi minunată,
Bolta cerească îşi va scânteia diamantele
Şi intrarea în parlament va fi
Ca şi asigurată.
__________
*Smolnâi - Statul major al revoluţiei bolşevice.

             Traducere de Leo Butnaru

Nikita Hruşciov urlând la Poet

           7 martie 1963. Kremlin. Întâlnirea oficială a conducerii de partid sovietice cu intelectualitatea de creaţie. Nikita Hruşciov, mahăr pe toate liniile, se dezlănţuie, urlă la tinerii artişti, înjură, ameninţă, inclusiv pe poetul Andrei Voznesenski, precum se vede şi din fotografia momentului. Partinicul îi strigă scriitorului: „Cară-te, domnule Voznesenski, la stăpânii dumitale! Voi ordona să ţi se iscălească paşaportul pentru străinătate!"

Aici se aude urletul lui Hruşciov în adresa Poetului:

http://www.youtube.com/watch?v=3f9izHJGIoo

           Astfel se punea capăt la ceea ce se numise dezgheţul hruşciovist, destalinizarea societăţii sovietice. Reîncepea îngheţul. Partidul nu digera arta noua, USSR – degera din nou. Şi se întâmpla cel mai benefic paradox: în loc să oprească putrefacţia, gerul o aţâţa, o stimula! Peste un sfert de veac, ţara sovietelor, imperiul-putregai se spulbera.

     ...Şi totuşi, rezistenţa prin cultură nu a fost vorbă în vânt...

  l. b.

Andrei VOZNESENSKI (1933 - 2010)

* * *

Să-ţi ştii locul, frumosule zdrenţăros,
hippy dat cu protestul!
Bate în uşa casei respectuos,
şă-ţi ştii locul.

Ţi-am interzis să te mai obrăzniceşti, tinerelule.
Ca să-mi faci în ciudă, o dai cu băutul.
Locul tău e între icoane şi stele.
Să-ţi ştii locul.

SECETĂ

Spălând în grădină maşina,
Voi trece drumul zgrunţuros,
Să-i spăl plopului picioarele,
Cum păcătoasa – pe-ale Lui Hristos.

Şi ploaia ce ne-a ocolit mereu
Veni-va peste grâu, peste ovăz.
Şi sufletul mi-l va spăla cum spală
Picioarele păcătoşilor Hristos.

Traducere de
                  Leo Butnaru

S-a stins o mare poetesă

Bella AHMADULINA
(10.IV.1937 – 29.XI.2010, Moscova)

* * *

De o mie de bărbaţi, vânturaţi pe Arbat*
de griji sau de cotidiană molatică lenevie,
de n-au pentru mine vreun frate, am întrebat;
pe cineva care frate adevărat să-mi fie.
– Nu există frate, – ziceau, – nu mai căuta. –
Unul bea vin, altul vreo doamnă conducea.
Şi fiecare din mie să-l ocrotesc mă ruga
şi de iertarea mea oricare din ei depindea.
_________
*Renumită stradă pietonală în Moscova.

INVOCAŢIE

Nu mă deplângeţi – eu voi trăi cumva
ferice cerşetoare, blajină ocnaşă
fiinţă din sud înfrigurată-n nordic ţinut,
sau petersburgheză ofticoasă şi rea
voi supravieţui în miazăzi cu malarie ucigaşă.

Nu mă deplângeţi – voi mai vieţui
ca oloaga ce-a ieşit şontâc în pridvor,
ca beţivana
ce cu fruntea pe faţa de masă aţipeşte
ori ca un prizărit zugrav de icoane
ce chipul maicii domnului îl potriveşte.

Nu mă deplângeţi – eu voi trăi
ca fetişcana ce-a deprins ceva carte
şi care-n viitorul ce mereu neclar pare-a fi
va şti versurile mele, bretonul meu roşcat
ca o prostuţă purtându-l. Eu voi trăi.

Nu mă deplângeţi – voi trăi cumva
soră de caritate mai miloasă ca toate,
în cazonă nesăbuinţă preletală ca-n hău
sub a Marinei* prealuminoasă stea
va fi
să mai trăiesc şi eu.
______
*Marina Ţvetaeva (1892–1941)

Traducere de Leo BUTNARU

O antologie

        
Răzvan VONCU

NICI DEPOZIT, NICI MANIFEST

(fragmente)

       Aşteptată cu interes, înainte de 1989, poezia scrisă în Basarabia s-a configurat, în timp, ca o direcţie aparte în literatura română contemporană – dovadă polemicile şi discuţiile pe care nu încetează să le provoace –, însă nu a convins. Nu se poate spune nici că a reuşit să se integreze întru totul în peisajul liric românesc, şi cu atât mai puţin că a întrunit sufragiile publicului sau ale criticii. Dacă facem abstracţie de demersuri poetice cum sunt cele semnate de Leo Butnaru, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ sau Dumitru Crudu, se poate spune chiar că lirica basarabeană a ieşit cu totul din raza de observaţie a criticii din ţară, de unde şi afirmaţia, destul de des întâlnită, că decalajul existent înainte de prăbuşirea comunismului, în loc să scadă, s-a adâncit. Şi s-a adâncit nu din cauza preeminenţei poeziei naiv-patriotice (gen Leonida Lari), ci din cea a absenţei unei/ unor direcţii comune. (…)

           Într-un asemenea context, marcat de numeroase contraste şi în care singura certitudine este existenţa unei poezii româneşti în Basarabia, era nevoie de o privire lucidă şi necomplezentă, care să „aşeze” devenirea poeziei basarabene într-o ordine inteligibilă şi pentru cititorul, simplu sau profesionist, din ţară. Misiunea aceasta şi-a asumat-o criticul Adrian Dinu Rachieru, care s-a afirmat în ultimele două decenii nu numai ca un bun cunoscător al realităţilor literare basarabene, ci şi ca un interpret echilibrat al acestora, străin atât de exaltările păguboase ale unora, cât şi de denigrările obtuze ale altora.

             Criticul a optat pentru o prezentare a poeziei române din Basarabia „de la origini până în prezent”, semn că împărtăşeşte ideea – exprimată şi de Mihai Cimpoi... – organicităţii acestei literaturi şi, de asemenea, că antologia Poeţi din Basarabia* aspiră să fie mai mult decât o antologie. Cum spune chiar editorul, ea se doreşte a fi, într-o anume măsură, şi o istorie critică a acestei poezii, din care să nu lipsească, înainte de toate, strădania de a distinge între literar şi cultural, între literatura adevărată (chiar minoră) şi falsurile realist-socialiste.

             Se observă, încă din Argument. Cum citim literatura basarabeană?, şi uşoara miză polemică a antologiei lui Adrian Dinu Rachieru. Fără să intre prea mult în confruntare cu detractorii poeziei basarabene, criticul favorizează, totuşi, în interpretarea fenomenului liric din stânga Prutului, înţelegerea (chiar comprehensiunea), în detrimentul judecăţii de valoare severe. Adevărata sa ţintă nu sunt, prin urmare, amintiţii detractori, ci Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu. Care, de la înălţimea vârfurilor poeziei române contemporane (sau chiar numai ale celei strict actuale), conchide că, în afara unor nume cum sunt cele pe care le-am citat şi eu la începutul articolului, restul liricii basarabene este defazat şi marginal, neinteresând decât în chip accidental cititorul din dreapta Prutului. O concluzie aspră, cu toate acestea incontestabilă. I se poate reproşa, poate, că, în afara numelor citate, ar mai fi trebuit adăugate unul sau două. (…) Nici una din aceste observaţii nu clatină, însă, concluzia lui Nicolae Manolescu, căci, dacă poezia din Basarabia nu a pătruns în România, de vină e tocmai decalajul de care vorbeam, lesne identificabil la nivelul receptării. Antologia de faţă nu ne convinge de contrariu, dimpotrivă.

             Dar, dacă miza de a-i răspunde lui Nicolae Manolescu este ratată, antologia are multe alte calităţi care o fac să fie meritorie şi greu de depăşit.

            În primul rând, ea este un excelent instrument de lucru. Fără să abuzeze de un aparat critic stufos, editorul livrează cititorului, la fiecare autor antologat, şi un medalion literar. Alcătuite sobru, cu o informaţie completă şi verificată, respectivele medalioane se constituie într-o sugestivă panoramă a poeziei româneşti din Basarabia, de la începutul secolului al XX-lea (Alexe Mateevici) şi până la debutanţii „douămiişti” de azi. Scrise sobru, fără entuziasme de circumstanţă, comentariile lui Adrian Dinu Rachieru păstrează – cu minime abateri – o dreaptă măsură între aprecierea culturală a activităţii unor poeţi şi analiza literară, nu o dată severă, a creaţiei lor. Există, de aceea, un decalaj inerent între luciditatea care guverează introducerile critice şi volumul antologiei: dacă ar fi fost fidel până la capăt imperativului estetic pe care îl aplică în comentarii, criticul ar fi trebuit să reducă selecţia la mai puţin de un sfert din volumul actual.

            O altă calitate a medalioanelor ce însoţesc fiecare poet este şi aceea că pun în circulaţie opinii şi citate ale criticilor de peste Prut, cu care Adrian Dinu Rachieru este, probabil, cel mai familiarizat dintre noi. La finalul lecturii, aşadar, realizăm că există nu numai o poezie, ci şi o critică literară românească dincolo de Prut, critică pe care o cunoaştem încă şi mai puţin decât cunoaştem poezia...

           Structura istorică a antologiei este asemănătoare cu cea a Istoriei... lui Mihai Cimpoi. După două perioade mai lungi – începutul secolului XX, până la primul război mondial, urmat de epoca interbelică –, poezia basarabeană se „aşează” în generaţii care coincid aproape perfect cu deceniile: realist-socialiştii dintre 1950-1960, resurecţia şaizecistă, „transfigurarea” dintre 1970 şi 1980, „reformarea paradigmei” indusă de postmodernism (1980-1990), respectiv momentul actual.

             Nu toate aceste momente sunt la fel de importante şi nu toate produc poeţi care să intereseze dincolo de marginile provinciei, iar antologia nu distinge net între valori, preferând expoziţiunea. Editorul crede că poezia basarabeană trebuie mai întâi cunoscută, pentru a o putea, ulterior, judeca mai nuanţat. De aceea, el nici nu reface, printr-o nouă valutare, ierarhiile interioare ale generaţiilor, în care, de pildă, Leo Butnaru sau Andrei Ţurcanu sunt cu mult mai relevanţi, azi, decât Nicolae Dabija sau Leonida Lari. Nici criteriile de bază nu sunt integral respectate, câtă vreme în antologie intră scriitori care nu au scris nimic (sic!), ca Pan Halippa, sau poeţi integraţi literaturii din ţară, ca Aura Christi. „Dinozaurii proletcultişti”, cum le spune Adrian Dinu Rachieru, sunt recuperaţi printr-o minuţioasă selecţie a puţinelor lor creaţii necontaminate, în timp ce tinerii sunt trataţi cu asprime, în ciuda evidenţei că, măcar, fac literatură, iar nu propagandă. În sfârşit, aş mai înregistra la minusuri şi extensia nejustificată a limitelor optzecismului. Ştiu că e un fenomen la modă şi că unii critici din România descoperă şi ei optzecişti peste tot. Realitatea istorică e, însă, alta: optzecismul se reduce la proza de la Cenaclul „Junimea”, la poezia de la Cenaclul de Luni şi la câţiva scriitori clujeni (Alexandru Vlad, Tudor Dumitru Savu, Tudor Vlad). Extensia conceptului asupra unei întregi generaţii din Basarabia, fără legătură cu contextul literar şi teoretic din ţară, nu poate duce decât la diluarea lui, până când ajunge să nu mai însemne nimic.

        Nici depozit (de poeţi fără valoare), dar nici manifest (în favoarea poeziei din provincie), Poeţi din Basarabia este o antologie a cărei utilitate, mai ales, va creşte în timp. Faptul că autorul a ştiut să păstreze echilibrul între exaltare şi negaţie îi sporeşte credibilitatea. Poate că, cine ştie?, de-acum încolo vom citi mai atent poezia care se scrie peste Prut...

_____________________

            *Adrian Dinu Rachieru – Poeţi din Basarabia, Editura Academiei Române, Editura Ştiinţa, Bucureşti – Chişinău, 2010, 677 p.

             Din: "România literară", 2010, Nr. 44

Cuvânt la o premiere

          
          Ipostaza de premiant… Sau, poate, postura?... De premiant… Dar e posibil să fie şi… postirea de premiant. Atunci când nu eşti… Premiat… Dar, mai adecvat ar fi să spunem: starea de premiant. Una psihologică, în primul rând. Mai specială. Emoţională.

            Oricum, aici, sub auspiciile „Ateneului”, eu mă aflu deja a doua oară în atare stare. Plăcută, bineînţeles. Prima mi s-a întâmplat – hăt! – în secolul trecut. Prin toamna anului 1991. Acum, fiind un alt secol, sper că e oarecum îndreptăţită secunda-mi prezenţă în atare situaţie. De graţie. Pentru că, în ultimul timp, cam repede trec secolele. Astfel că, de s-ar întâmpla să mă invite „Ateneul” şi în – îndrăznesc să visez – secolul viitor, XXII, vă asigur că nu voi declina, ci voi conjuga invitaţia. Dar – ce să-i faci? – odată ce atât de repede trec secolele în ultimul timp, din păcate repede trece şi veacul omului. Astfel că e posibil ca în celălalt secol să mă prezint la „Ateneu” undeva într-un spaţiu dintre purgatoriu şi paradis unde, iarăşi posibil, să mă aflu dimpreună cu fondatorii revistei „Ateneu”, George Bacovia şi Grigore Tăbăcaru. Aş putea fi, atunci, în viitorul de apoi, de asemenea autor de rubrică la „Ateneul” dintre purgatoriu şi paradis. Sau, nu este exclus, să fiu un simplu zeţar, care culege plumbul literelor. Plumbul bacovian. Şi, ca în tinereţile mele de ucenic în ale presei tipografice, dar şi ale presei propriu-zise, gazetăreşti, numite azi mass-media, să simt din nou (…pe vechi) sub picioare trepidaţiile ce vin de la rotativele tipografice. (O eternă şi... ternă ameninţare de cutremur pentru România...)

            Dar să mă întorc la primul meu premiu „Ateneu”, pe care mi l-a înmânat Sergiu Adam, pe atunci – coleg generos, astăzi – prieten drag, apropiat. Pentru că au trecut la mijloc două decenii şi prietenia noastră şi-a dovedit statornicia. Atunci, Sergiu spunea că, odată venit şi eu din Republica Moldova, înseamnă că Festivalul revistei „Ateneu” e deja unul internaţional. Când mi s-a oferit cuvântul, cu emoţie şi, probabil, cu ceva timiditate, am îndrăznit să zic că eu, cel sosit din unul din statele dez-unite ale României, consider că, de fapt, festivalul e unul interN-Naţional. Bunul de Adam nu a contestat că poate fi şi aşa.

         Mai ţin minte că, fiind cazaţi chiar aici, la Centrul „George Apostu”, prin apartamentele care, în „epoca de aur”, fuseseră prevăzute pentru mahării de partid, am cunoscut pe unii colegi eminenţi, printre care C. D. Zeletin şi Andrei Pleşu. Cu Pleşu am realizat un amplu dialog ce avea să intre deja în a doua mea carte de interviuri, „Spunerea de sine”. Prima se numise „Răspus şi răspundere”, apărută în perioada de perestroika. Peste un an, adică în octombrie 1992, tot aici, la Centru, dialogam cu ilustrul coleg C. D. Zeletin, convorbirea noastră intrând într-un alt volum al meu, intitulat „Răspund, deci exist”. Ţin să amintesc şi titlurile acelor dialoguri: cu Pleşu – „Sigur că e fatal să simţi urmele tiranilor, dar urmele acestea nu se pot şterge decât cu cultură”, iar cu C. D. Zeletin – „Reprezentarea binelui cere un efort de elevare spirituală”. Reproduc aceste titluri-idei, deoarece, implicit, ele sunt în consens cu gândul meu că Bacăul, intelectualii, scriitorii săi ştiu a edifica prin cultură, fiind în stare de eforturile de elevare spirituală prezente şi la aceste colocvii, din 2010, dintr-un alt secol, ale revistei „Ateneu”. Iată de ce cred că Bacăul este unul din focarele de cultură, de istorie, de conştiinţă naţională, dar şi europeană, care au făcut ca Prutul să nu devină apa sâmbetei, să nu ne despartă şi sufleteşte, spiritualiceşte, cum o mai face, din păcate, sub aspect politic, – gând pe care îl voi repeta şi atunci, când nu mă voi mai afla pe malurile Prutului, ci pe cele ale Stixului.

           Lumea din Bacău mi se pare că are cele mai prietenoase chipuri, iar urbea, în întregul ei, oferă, parcă, un alt mod de civilizaţie de târg, de oraş moldav care îşi cunoaşte sau, poate, doar îşi intuieşte tradiţiile de omenie, de ataşament uman. Este oraşul care a meritat şi merită pe deplin prezenţa şi eficienţa unei importante reviste de cultură şi literatură, „Ateneu”. În spiritul democraţiei şi lipsei de prejudecăţi, colegii, prietenii noştri băcăuani i-au încredinţat preşedinţia revistei unei distinse doamne, Carmen Mihalache, pe care ţin să o felicit pentru prezenta reuşită, cea a Colocviilor anului 2010, mulţumindu-i domniei sale şi colegilor care au format sfatul, divanul, juriul ce m-a adus aici, în faţa unei audienţe selecte. Şi care, la începutul alocuţiunii, mă duceau cu gândul la, ziceam, ipostaza de premiant… Sau, poate, postura de?... Acum dându-mi seama că e mai adecvat să se spun: starea de premiant. Una psihologică, în primul rând. Mai specială. De dincolo de cuvinte.

Leo Butnaru
12 noiembrie 2010