Din "Bucovina literară" nr. 10-12, 2010

Vasile Leviţchi

SCRISORI DIN NORDUL BUCOVINEI OCUPAT(E) – SPRE BASARABIA,

COLONIZATĂ ŞI EA

(Corespondenţă Vasile Leviţchi – Leo Butnaru: octombrie 1983 – martie 1989)

Distinsul literat şi om de cultură Vasile Leviţchi (1921–1997) a fost o personalitate viguroasă şi polivalentă, animată de o înaltă responsabilitate patriotică, ce a catalizat o importantă parte din viaţa spirituală românească din Cernăuţiul celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut. Pentru concetăţenii săi, a oferit înalte exemple de slujire cu credinţă filială valorilor lăsate de predecesori, vestigiilor istoriei naţionale, limbii române, în apărarea cărora folosea condeiul cu grafitul ardent, dar şi tribuna, când avea ocazia sau când i se permitea să apară în faţa bucovinenilor. Iar scrisorile, pe care mi le-a trimis între anii 1983-1989, confirmă cu certitudine că maestrul Vasile Leviţchi era unul dintre cei mai combativi scriitori români din Nordul Bucovinei şi din Basarabia (RSS Moldovenească) ocupate de imperialismul ruso-sovietic,  care întreţineau efectiv circulaţia ideilor şi în câmpul jurnalisticii. Majoritatea acestor mesaje se referă la colaborarea colegului cernăuţean la hebdomadarul chişinăuian „Literatura şi Arta”, publicaţie destinată, cum ar veni, scriitorilor, dar care, ca şi toate celelalte ziare şi reviste din Interriverania Prutonistreană, era supravegheat cu străşnicie ciclopică de băgătorii de seamă ai regimului. Redactorii acestei publicaţii erau examinaţi (dosarul! bu-u-un…) şi confirmaţi de organul-mahăr de putere şi opresiune: comitetul central al partidului comunist din Moldova. La acel „botez”, candidatul la postul de redactor şef jura ca şi cum credinţă partidului, idealurilor (de tot felul), realismului socialist, cenzurii, CSS (KGB – comitetul securităţii de stat), se dădea mare antiromân, chiar dacă după perestroika au schimbat placa pe invers, dându-se... uriaşi patrioţi... români! Da, viitorul redactor şef jura şi kgb-istului, pentru că, impertinent, reprezentantul (curatorul) respectivului comitet securist vizita lucrativ, deschis,  atât Uniunea Scriitorilor, pe mahării acesteia, cât şi pe redactorii publicaţiilor periodice, făcând „schimb tovărăşesc” de diferite idei, întru o cât mai drastică strângere de şurub. De unde şi suspiciunile faţă de scriitori, faţă de autori, inclusiv a celor de la „Literatura şi Arta”. De unde şi amânările pe termen nelimitat a textelor înaintate pentru publicare.

În măsura în care am reuşit, am pledat pentru poemele, tabletele sau articolele pe care mi le expedia personal Vasile Leviţchi, care se simţea tot mai strâmtorat (şi) la Cernăuţi, bătut de gândul de a se stabili la Chişinău, unde, în comparaţie cu Nordul Bucovinei, un scriitor putea respira ceva mai – foarte relativ! – liber. E drept, nu totdeauna reuşeam să trec de pragul mahărului, redactorului şef, textele sale, însă majoritatea – da, au apărut, chiar dacă după mai multă tevatură, tergiversări.

Aceste scrisori, precum şi notele de subsol, pot oferi unele elemente „arheologice”, după care se poate reconstitui mamutul, mastodontul defunctului regim ideologic, care a terorizat Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a umili spiritul creator, pentru a injecta otrava deznaţionalizării. Cu atât mai remarcabile eforturile celora care au rezistat, au perseverat în pofida vicisitudinilor antiromâneşti – s-o spunem deschis, anume: antiromâneşti – care au bântuit şi, din păcate, mai bântuie, azi, Nordul Bucovinei şi Sudul Basarabiei „dăruite” Ucrainei. Iar colegul şi distinsul nostru prieten Vasile Leviţchi a fost anume printre scriitorii care puteau fi asemănaţi unor seismografe ce înregistrau nedreptăţile, problemele cotidianului dintr-o societate în agonie, ei încercând să propună soluţii de ameliorare, una dintre care era chiar propriul scris, întru deschiderea unui viitor al libertăţii, al revenirii la matricele fireşti ale istoriei şi culturii naţionale.

Este vibrant în aceste mesaje şi dramatismul existenţial al colegului Vasile Leviţchi, care îmi scria, spre exemplu: „Eu – încă perseverez în a nu mă călători şi sper să mai calc iarbă verde, dar nu ştiu când ies de aici. Am două luni şi jumătate de spital. De-o fi să ies cu bine, va trebui să duc în mână pălăria din pai pe care o am aici de astă vară”. Era în octombrie 1987, iar Domnul a fost generos, mai dându-i prietenului nostru Vasile Leviţchi încă 10 ani de viaţă, pe care i-a trăit intens, combativ, exemplar.

Leo Butnaru

P.S. În anul 1990, Vasile Leviţchi s-a stabilit la Chişinău, unde, de altfel, se spune că s-au văzut nevoiţi să se stabilească (studii, o mai relativă libertate socială, lingvistică) peste 40 de mii de persoane din Nordul Bucovinei. Astfel că acele tărâmuri au rămas văduvite, sub aspect intelectual, mai puţin rezistente la agresivitatea deznaţionalizării.

* 

Crimeea, 23.IX.’83

Dragă Leo!

Am expediat ieri o poezie, dar pe urmă am găsit de cuviinţă că, având ea anumite nuanţe persiflante, n-o vei găsi potrivită pentru numărul festiv¹, deci mai trimit una. Las la aprecierea dumitale, dar să nu mă laşi absent la ziua poeziei.

Am remis culegerea de versuri² lui Ilie [Zegrea] şi Vasile [Tărâţeanu].

Acum mă aflu la Koktebel³, de unde îţi trimit cele mai călduroase urări de bine.

Salutări Beciului Vechi⁴ şi tuturor prietenilor din el şi de pe lângă el. Tuturor – cercuri tari la butoaie!

[Vasile Leviţchi]

*

Cernăuţi, 12 dece. ’83

Dragă Leo!

Astă toamnă, la solicitarea dumitale, am expediat redacţiei parcă două, parcă trei poezii (era vorba de Ziua poeziei). N-au mers, bănuiesc că era prea târziu (Ziua poeziei se ţinea pe 12 octombrie, pe când textele fuseseră expediate, din Crimeea, la 23 octombrie. – L.B.). Ţi-aş fi recunoscător dacă mi-ai comunica ce s-a hotărât cu ele, – vor merge cândva sau să le propun altei publicaţii?

Mai am o rugăminte: întreabă-l dumneata pe Iulian Nicuţă⁵ de ce m-a trecut la index? Adică, mai altfel spus, nu mă mai primeşte la Beci. Am acolo trei sau patru bucăţi, care nu pot fi mai proaste decât unele care au acces, beneficiind de uşa larg deschisă a sus-amintitului local de agrement. Oare cu ce m-am făcut vinovat? Ca muşteriu vechi…

Cu toată afecţiunea

V. Leviţchi

*

Cernăuţi, 31.I. ’84

Mulţumesc pentru răspunsul prompt şi pentru lămuririle date. Bănuiam eu că aşa stau lucrurile.

Trimit alături un ciclu (5 poezii) şi aş fi fericit să văd că au văzut lumina tiparului. Ţin foarte mult la cea pe care ţi-am trimis-o anul trecut (o intitulasem „Baştina”, pare-mi-se, ce începea cu: „Veac al vitezelor, pe unde-mi laşi urmele?...”) Poate faci, totuşi, imposibilul şi o incluzi? În detrimentul oricăreia din cele trimise acum. În fine, vezi dumneata ce se poate face.

Alătur şi o fabulă. Pentru „Beciul Vechi”, şi îl rog pe Iulian Nicuţă să-i facă loc. Dacă merge, să-i lase titlul aşa. Subiect de fabulă (găina). Dacă nu – va trebui să mă las păgubaş sau să mă duc la o cârciumă undeva. Să mă omori, dacă înţeleg de ce n-a fost publicată „Bâta”. Oare agresivitatea primară, spiritul arbitrar obtuz şi samovolnicia sunt manifestări lichidate definitiv şi ireversibil?... (subliniat în text – L.B.).

Cu toată afecţiunea

V. Leviţchi

*

[Decembrie ’84]

Dragă Leo!

Trimit alăturat una din tabletele care se află undeva la redacţie (aceasta am revăzut-o şi am redus-o un pic). Vezi, poate merge. Revin peste câteva zile cu altele, mai vechi, mai noi.

Îţi strâng mâna

V. Leviţchi

P.S. Placa despre care vă informează tovarăşa Ţurcan a fost inaugurată încă prin anii ’60. Aşa că…

*

18. I.’85

Dragă Leo!

Dacă (printr-o minune) vor merge versurile mele până  la apariţia culegerii, fiindcă după aceea n-ar mai fi cu putinţă, te-aş ruga pe dumneata să scoţi poezia „Ah, iar e ziuă! Cu ce-o să-mi vină?” Căci a fost publicată şi am trimis-o din greşeală. Te rog!

Cu cea mai caldă strângere de mână. La mulţi ani!

V. Leviţchi

P. S. Am vorbit atunci şi cu Valeriu Borisovici⁶.   A zis că… poate, să vedem. Îmi spuneai că are obiecţii cu privire la „Noapte”. Cred că nu e nimic sumbru acolo, e vorba de noaptea albă (ca simbol luminos, fire-ar să fie!)

V.L.

*

10.II.’86

Dragă Leo!

Trimit pentru „Beciul Vechi” nişte miniaturi şi o poezie satirică. De-o fi să le publicaţi, v-aş ruga să nu schimbaţi nimic fără să ştiu eu, căci nu vreau să mi se atribuie ce nu-mi aparţine, cum s-a întâmplat cu „scrumit” (?) în loc de „cruşit”  şi cu alte două „intervenţii” abuzive. Poate că e vina corecturii, cine ştie?

Le trimit în două exemplare, ca să nu mai trebuiască dactilografiate.

Salutări cunoscuţilor.

V. Leviţchi

P.S. „Mandea” sau „Tetea”, cuvânt argotic, înseamnă „subsemnatul”, „eu”, „neica” (în strofa a patra).

*

28. II.’86

Dragă Leo,

Alătur încă o „chestie” cu pretenţii de umor, la adresa celor infailibili. Poate o daţi la „Beci…”

Cu cele mai calde salutări, atât dumitale cât şi tuturor cunoscuţilor.

V. Leviţchi

*

23 oct.’87

Dragă Leo,

Te rog foarte mult, dacă va fi posibil, să găseşti un colţişor în paginile gazetei noastre pentru această poezie.

La o adică, o puteţi insera şi în cadrul rubricii mele „Multe trec pe dinainte”, dar atunci trebuie împărţită în frazele componente şi dată ca proză.

Salutări tuturor celorlalţi. Îţi strâng mâna.

Al Dumitale

V. Leviţchi

P. S. Eu – încă perseverez în a nu mă călători şi sper să mai calc iarbă verde, dar nu ştiu când ies de aici. Am două luni şi jumătate de spital. De-o fi să ies cu bine, va trebui să duc în mână pălăria din pai pe care o am aici de astă vară.

P.P. S. Oare nu v-a plăcut „Adaosuri”? Ori e periculos? Ori s-a pierdut?

*

9.XI.’87

Am trimis nu demult pe adresa Dumitale o poezie, dar ulterior am revenit asupra ei şi o trimit alăturat, într-o nouă variantă, însoţită de încă alte patru, dintre care „Adaos la cartea de vise” este şi titlul următoarei culegeri aflate în plan la editură. Poate le plasezi undeva într-un col de pagină, dacă s-o ivi cumva un prilej potrivit.

Salutări prietenilor şi toate cele bune.

V. Leviţchi

P.S. Una pentru „Beciul Vechi”. Dar sub pseudonim! Mă tem…

17.XI.’87

*

Dragă Leo,

Această poezie am trimis-o de curând pe adresa dumitale, dar ulterior am observat în copie unele greşeli, aşa că o expediez din nou şi te rog, dată o fi să fie publicată, atunci să meargă varianta aceasta. Cealaltă dă-o la coş. Bineînţeles, nu şi pe asta!

Noroc şi voie bună.

V. Leviţchi

*

20.XI.’87

Iartă-mă că te bombardez cu scrisori de tot felul. Mai trimit alăturat încă – pardon! – trei poezii inedite şi, te rog, pune-le dumneata la celelalte (expediate anterior). Poate înjghebăm un ciclu, pe când i-o veni timpul.

Da, şi una pentru „Beci…”

Să ne vedem sănătoşi.

V. Leviţchi

*

15.I.’88

La mulţi ani!

În tableta despre Scrisoarea I („Pentru evitarea unei impietăţi”) s-a strecurat un cuvânt absolut impropriu („a preconizat” care trebuie înlocuit cu „a afirmat” sau „a întrezărit”). Îmi cer scuze că a ieşit aşa. De fapt, aş vrea să mai lucrez asupra acestui material, să aduc mai multe argumente. Deci îl mai reţinem şi poate îl publicăm mai târziu. De altfel, a apărut între timp la „Zorile…”⁷

Ce se aude cu versurile? Dacă o să daţi un ciclu, vă rog să transferaţi onorariul în fondul Monumentului Poetului Anonim (702701).

Cu drag

V. Leviţchi

P.S. Alăturat, trimit ziarul „Zorile…”

*

2.II.’88

Dragă Leo,

Mai trimit alăturat cinci poezii, adăugător la cele trimise mai înainte.

Dacă o fi să daţi un ciclu, rog redacţia să transfere onorariul în contul Monumentului Poetului Anonim.

Cu dragoste

V. Leviţchi

*

22.VI.’87

Dragă prietene Butnaru,

Dacă s-ar putea, aş vrea ca tableta aceasta să meargă mai curând, înaintea celorlalte.

Şi încă o rugăminte: Poate că ar fi mai bine să puneţi genericul clişat pe verticală, ci nu pe orizontală, în colţul de sus, deasupra titlului (e vorba de cuvinte din Glossa lui Eminescu!), iar numele meu poate sta şi dedesubtul textului, în colţul de jos al chenarului.

Cu mulţumiri

V. Leviţchi

*

Cernăuţi, 12 apr. ’88

Dragă frăţioare Leo!

Am primit cartea dumitale de versuri⁸ şi m-am bucurat, am citit-o cu plăcere; de altfel, le am şi pe celelalte. Dacă aş fi critic literar, aş menţiona, în primul rând, în poezia dumitale o viziune largă, modalităţile moderne de exprimare şi, mai ales, numeroasele – splendide!  –îmbinări de cuvinte neobişnuite, sclipitoare adesea. Eşti bun de cinste!

Eu mă refac încet-încet, poate că o să mai fac umbră pământului. După cele două săptămâni de Chişinău am mai făcut trei aici (de spital), acum sunt acasă, dar încă şubred. Mă simt oarecum amărât de faptul că aţi renunţat la rubrica mea fără să mi-o spuneţi. Am acolo la redacţie cam 6-7 subiecte, aşa cum am convenit cu redactorul şef (să fie tot timpul ceva în rezervă), şi nu cred să fie toate nepublicabile. Deci a intervenit ceva neprevăzut, a protestat cineva, mi-am aprins paie în cap cu ceva, oi fi şuierat-fluierat în biserică, ai? Sau poate a fost altceva la mijloc? Scrie-mi te rog câteva cuvinte. Ultima poezie pe care am trimis-o la redacţie (ca adaos la ciclul expediat mai înainte) o trimit alăturat într-o nouă variantă. De-o fi să meargă, te rog s-o foloseşti pe aceasta.

Salutări băieţilor.

Cu toată dragostea

V. Leviţchi

P.S. Mulţumesc pentru autograful de la inimă la inimă!

*

28.VII.’88

Dragă Leo!

Am mai trimis zilele acestea pe numele dumitale o tabletă intitulată „Capacitatea de-a conduce o pereche de cai”. Te rog fă tot posibilul să meargă. Poate că sunt prea insistent, dar am multe lucruri despre care să vorbesc şi aş face-o zilnic, dacă ar fi spaţiu unde să apară.

Cu toată afecţiunea

V. Leviţchi

*

25.VII.’88

Dragă frăţioare Leo!

Am mai revenit pe ici, pe acolo în această tabletă şi o trimit într-o nouă variantă, deci de-o avea norocul să meargă, o dai pe aceasta, că e un pic mai scurtă şi ceva mai „pusă la punct”.

Salutări băieţilor şi spor la muncă.

V. Leviţchi

*

18.X.’88

Dragă Leo!

Aţi renunţat la rubrica mea?⁹ E a patra lună de când n-aţi dat-o (de la 7 iulie), deşi am nouă tablete acolo la redacţie. Înţeleg, or fi şi slabe printre ele, dar „Cadre à la Sganarelle” putea să meargă (poltroni avem destui).

Poate se pierd undeva? „Sinonime” şi „Capacitatea de a conduce o pereche de cai” le-am făcut mai mari şi le-a dat de-acum la „Zorile…”

O luăm de la început?

Trimit alăturat două tablete şi un articol despre Druţă. Cea cu ceaiul poate o daţi la „Beciul Vechi”, tot în chenarul rubricii. La cea cu inscripţiile ţin mai mult, aşa că te rog să-mi comunici ce-aţi hotărât cu ea. Dacă nu merge – poate încerc să o public în altă parte.

Cu toată afecţiunea

V. Leviţchi

*

15.XII.’88

Dragă Leo!

Mai trimit o tabletă. Te rog să o dai, te rog! Tare multe se mai spun anapoda. Tare e grea jignirea; desconsiderarea nu mai are margini, nesocotirea tot ce ar putea simţi bietul moldovean întrece orice măsură.

Îţi strâng mâna.

V. Leviţchi

*

19.XII.’88

Dragă Leo!

„O republică analfabetă” e varianta de ultimă oră a tabletei „Tribuna”, pe care ţi-am expediat-o alaltăieri prin poştă. Deci o dai la coş pe aceea. Desigur, nu şi pe asta! Te rog! Tare-aş vrea să apară!

Trimit alăturat încă una („Vorbă să fie, că treabă se face”), care se poate întâmpla să n-o fi primit, deci vezi ce-i cu ea.

De asemenea un fragment din romanul lui Platonov¹⁰, pe care îl traduc pentru editură. Dacă nu-l puteţi da, atunci poate îl recomanzi altei redacţii.

Îţi strâng mâna frăţeşte. La mulţi ani!

V. Leviţchi

*

25.III.’89

Dragă Leo,

Într-adevăr s-a supărat unul şi nici măcar nu-l ştiu cine-i.

Poate dăm cumva acest P.S.? Să fie pomelnicul mai concludent în ce priveşte bogăţia de sinonime.

Salutări lui Eugen Gheorgiţă¹¹ (dacă ajunge scrisoarea la el, atunci salutări lui Leo Butnaru).

Cu drag

V. Leviţchi

_________________ 

1. Anual, în preajma lui 12 octombrie, când la Chişinău, dar şi în alte localităţi din RSS Moldovenească, se organiza Ziua Poeziei, presa periodică publica pagini consacrate acestui eveniment. „Festivul” se subînţelegea, chiar dacă demult nu mai era „la modă” să  fie cântată patria sovietică,  să fie proslăvit partidul, Lenin (cu toate că unii barzi, în virtutea inerţiei, se ofereau argaţi la curtea oficialităţilor).

2. Este vorba de cartea de poeme „Sâmbătă spre duminică”, pe care am publicat-o în toamna anului 1983 (L.B.).

3. Koktebel – localitate din Crimeea, unde se afla una dintre aşa-numitele „case de creaţie” ale Uniunii Scriitorilor din URSS. Cealaltă se afla la Ialta.

4. „Beciul Vechi” – ultima pagină (din cele 8) ale hebdomadarului „Literatură şu artă”, consacrată umorului, mai puţin –satirei.

5. Este vorba de prozatorul Iulian Nicuţă (1942-2002), responsabil de „Beciul Vechi”.

6.  Valeriu (Borisovici) Senic (1939-2004), în acea perioadă – redactor şef la „Literatura şi Arta”. Critic literar controversat, oscilând între dogmatism şi, uneori, ceva democraţie, liberalism, cât simţea că i s-ar permite de acolo, „de sus”.

7. „Zorile Bucovinei” – publicaţie în limba română (cu caractere de literă chirilice), organ al Comitetului Regional de partid Cernăuţi.

8.  Cartea „Duminici lucrătoare”, apărută în anul 1988.

9. Odată cu perestroika, mişcare ce se afla în plinul ei în special la Moscova, în RSS Moldovenească partidul-unic-şi-buldog îşi înteţise acţiunile coercitive, de intimidare, de cenzură de… Iar „Literatura şi Arta” era unica publicaţie din Interriverania Prutonistreană în care se mai spuneau unele adevăruri. O făceau, în primul rând, scriitorii. Printre autorii combativi a fost şi Vasile Leviţchi, unele texte ale căruia se întâmpla să se oprească în sertarele instanţelor redacţionale superioare (în special la, redactorul şef), astfel că era imposibil să afli tu, cel care ai pregătit şi ai înaintat respectivele texte, pe unde s-au „rătăcit” ele şi din ce motiv.

10. Vasile Leviţchi traducea romanul lui Andrei Platonov „Cevengur” (editat 1989). A mai tradus „Dubrovski” de Aleksandr Puşkin”, „Învierea” de Lev Tolstoi, "Martin Eden” de Jack London, „Pădurea rusă” de Leonid Leonov, „Drumul pătimirilor” de Aleksei Tolstoi, „Eterna chemare” de Anatoli Ivanov ş. a.

11. Este vorba de secretarul de redacţie.

-------------------:::::::::::::::::::::::----------------------

Comentariul confratelui Vasile Gogea, 9.0I.2011

14 septembrie 1946: fotografia unei clipe care anunţa dezastrul

        Am mai semnalat aici blogul lui Leo Butnaru. Pentru rememorările şi documentarele excepţionale pe care le postează. Fratele nostru de la Chişinău face o meticuloasă şi temerară arheologie a memoriei într-un spaţiu geografic, politic şi istoric aflat într-o dureroasă şi prelungită criză de (re)autodefinire, în urma unei prea lungi siluiri a fiinţei sale. O fac şi acum, în semn de solidaritate cu efortul recuperator al lui Leo dar şi pentru trezirea noastră, a celor care nici măcar nu avem amintiri care să ne strice somnul! Mai mult decît că merită, aş spune că e aproape o datorie să luăm aminte la ceea ce ne prezintă, din arhive mult timp “ascunse”, Leo Butnaru, aici:

http://leo-butnaru.blogspot.com/2011/01/romania-1949-1944.html

şi aici:

http://leo-butnaru.blogspot.com/2011/01/1812-1911-2011-despre-o-colonie.html

            În ceea ce mă priveşte am reţinut, acum, fotografia de mai sus pentru că – prin instantaneul pe care îl fixează - ea are, după mai bine de o jumătate de secol, valoarea unui semn rău prevestitor, al evenimentelor care au urmat. Regele Mihai se înclină pentru a-şi aprinde ţigarea, în loc ca generalul sovietic să ridice mîna cu chibritul la înălţimea Majestăţii Sale! Nu va trece decît un an şi trei luni şi, în faţa altui general sovietic, Regele va fi constrîns, printr-un odios şantaj moral, să abdice. Rubaşca bolşevică va încorseta mai bine de patru decenii o republică artificială şi antinaţională. Unii “actori” ai scenei politice româneşti, după ce i-au rupt doar mînecile (oricum aveau coatele găurite!), o mai poartă încă şi astăzi, ca “vestă” sub costumul armani, de (euro)parlamentari!

      Şi, poate, vom citi cu alţi ochi şi fotografiile de azi!

ROMÂNIA - 1940, 1944

Din arhivele britanice

1944. RUŞII TREC PRUTUL (ÎN ROMÂNIA INTRASERĂ LA NISTRU…)

http://www.britishpathe.com/record.php?id=12852


1944. RUŞII INTRĂ ÎN BUCUREŞTI. ÎNTÂMPINARE… CE MAI…


http://www.britishpathe.com/record.php?id=23507

Un regat (un regret) pentr-o ţigară?...

----------------:::::::::::::::::::::---------------

Dar şi din arhivele noastre...

P.S.? PROLOG?..

26-28 iunie 1940 în Basarabia

http://www.youtube.com/watch?v=eFmE9-_qRbM&feature=related

Chişinău 1941…

http://www.youtube.com/watch?v=q79Le3lJ2fk

1812 – 1911 – 2012: DESPRE O COLONIE „AGRICOLĂ” ŢARISTĂ

În elipsă roză - comuna Negureni, "fericită", cândva, de colonii "agricole"  ţariste

Motto 1:

            Liviu Ioan Stoiciu cărtre Leo Butnaru:

            „Şi cum era acolo la voi? Tu ai învăţat în şcoală românească sau rusească?” (Suceava, octombrie 2010)

Motto 2:

           Judeţul Orhei cuprinde un străvechi ţinut moldovenesc, străjuit altădată de cetatea Orheiului, puternică Fundaţie a lui Ştefan cel Mare.

          Orheiul a format ca Vrancea sau Câmpulung o autonomie locală, înzestrată de Ştefan cel Mare, în special, cu importante privilegii.

          Marele domn – a cărui amintire este nesfârşit de vie în întreg ţinutul – ţinea să răsplătească din belşug, în acest chip, vitejia Orheilor, cunoscuţi ca cei mai buni arcaşi ai săi.

           În istoria politică şi militară a Moldovei, Orheenii au jucat un rol de seamă, răsculându-se uneori împotriva Domniei, sau sprijinind pe anumiţi domni, în rivalitatea pentru scaunul Moldovei.

          Judeţul Orhei este unul din cele mai intens româneşti din Moldova dintre Prut si Nistru. Amintirea vechiului şi istoricului „tinut al Orheiului” e vie în oameni şi conştiinţa trecutului lor vitejesc îi face să fie mândri de numele lor şi de unitatea etnică româneasca din cuprinsul judeţului.

         Sătenii se diferenţiază vădit în doua clase sociale : răzeşii si mazilii – urmaşi ai vitejilor din vremea voievozilor şi în special din timpul lui Ştefan cel Mare, pentru care au un cult deosebit de puternic. Ei formează pătura conştient nobiliara a satelor. Ţăranii – urmaşi ai foştilor vecini, şerbi, clăcaşi.

(Din Enciclopedia interbelică a Regatului României, apărută în preajma intrării României în cel de-al doilea război mondial)

Leo Butnaru

         UN POSIBIL RĂSPUNS

         ....Dar ce însemna „La ruşi” la noi, la Negurenii Vechi, pe atunci, astăzi – doar Negureni?... Probabil, corectly political ar fi trebuit să spunem: la Negurenii Noi, însă acest toponim artificios nu prindea şi totdeauna se spunea: „La ruşi”... Vorba e că, după ce ţarismul înghiţi bucata de Moldovă din stânga Prutului, el se pomeni în faţă şi pe hartă cu o problemă cadastrală ce nu putea să nu-i crească inima de bucurie – pământuri deavolna (dar nu şi... volnice!), berechet, cum s-ar zice, iar populaţie, localităţi – puţine. Ce-i de făcut?... Să înveţi dumneata ţarul ce şi cum!... El face ce a mai făcut... După 1826, prin Rusia, Ucraina şi Polonia subjugate şi ele (de Belorusia nici că se mai amintea), mai întâi se căutau voluntari care ar accepta să colonizeze pământurile noastre. S-au găsit ei câţi s-au găsit şi dintr-aceştia, însă nu suficient de mulţi, pentru a umplea „golul etno-istoric”, astfel că ţarismul prinde a deporta între Nistru şi Prut elementele neprielnice unei vieţi sociale... colonisto-armonioase. Sunt aduşi polonezii şi ucrainenii cu spirit recalcitrant, răzvrătiţii nemulţumiţi de politica agresiv-deznaţionalizatoare a muscalilor. Iar rebelii nu erau ei chiar cei mai de jos în societăţile din care fuseseră dislocaţi, ci din contră – unii erau şcoliţi, iniţiaţi în ale istoriei şi dreptăţii, ceea ce îi şi pusese în conflict cu stăpânirea împilatoare. Prin aceasta se şi explică faptul că nu puţini din cei aduşi de ţar pe moşiile moldave s-a dovedit a fi oameni de bună condiţie, cu frică de Dumnezeu, înţelegători, toleranţi, căutându-şi de treburile lor, fără a încerca să se pună în poară cu băştinaşii vetrelor.

             Astfel că, mai întâi, în prima jumătate a secolului XIX, apoi la început de secol XX, Negurenii noştri, atestaţi documentar în 15 iulie 1660 (dar or fi fost ei şi până la înscrisul în uricul domnesc), se pomeniră înconjuraţi de câteva mici localităţi „de venetici”, „de aduşi de aiurea”, numite de stăpânire „colonii agricole”. Spre nord-est, spre est şi sud-est, la depărtare de 3–5 kilometri, apăruseră câte un pâlc de case „stranii” (lungi, lunguieţe şi cu acoperişul în două pante, nu în patru, ca cele tradiţionale pe la noi), botezate: Chersac, Dobruşa (chiar pe râuşorul cu acelaşi nume întemeiată respectiva localitate) şi Lebedina (pe lunca Răutului, spre Ţânţăreni; clar lucru: Lebedina – de la lebedele ce populau, în demultele odinioare, bălţile fascinante, abundente în fel de fel de hrană şi bunăstare... ecologică, dar pe unde nu mai erau lebede şi eu urmăream, mereu curios, uşor neîndemânatică acrobaţie a berzelor proptite-n tijele roz-roşietice ale prelungilor lor picioare). (Dobruşa, spre exemplu, întemeiată ceva mai târziu, avea la 70-80 de locuitori. La 1911, ce şi-o fi spus ţarul sau i-o fi spus vreun (sf)etnic? Iată, se împlinesc 100 de ani de când am anexat Moldova Estică, alias Basarabia, şi ar fi bine să fericim aceste tărâmuri cu un nou val de colonizatori, că par a se cam înmulţi băştinaşii şi nu e bine deloc...) Dar, cea mai apropiată „colonie agricolă” fusese plasată chiar în coasta Negurenilor, la, hai să zicem, 2-3 sute de metri mai spre sud-est şi chiar i se dăduse nume cvasiomonim: Negurenii Noi. Atare localităţi aveau în plasament o schemă simplă, topografia lor fiind una şi aceeaşi: o stradă principală, pe de lături cu câte un rând sau două de case perpendiculare pe linia drumului, de ţi s-ar fi părut clapele vreunei orgi sau vreunui pian fabulos. Or, mă rog, – piese de popice... De la un timp, Lebedina nu a mai putut suporta singurătatea acolo, spre luncile cu ţânţari ale Răutului, astfel că ba un gospodar, ba altul prinseră a veni la cei mulţi, construindu-şi case la Negurenii Noi sau Negurenii Vechi şi demolându-şi-o pe cea veche. Noi, copiii, pe locul fostei colonii agricole Lebedina, nu mai găsiserăm decât ruine galben-alb-albăstrii, de la argilă, var şi sineală, cu care fuseseră date, cândva, brâiele celor 15-20 de case dispărute din considerente economice şi inacceptare a străinătăţii de către – pe atunci se credea – nişte străini; de inacceptare a „veacului de singurătate”. Haida la grămadă! Pe atunci, în Negurenii Vechi, adică – ai noştri, era şi şcoală rusească – chiar opt clase care, cu timpul, s-au topit şi ele, copiii din Negurenii Noi – de ruşi, ucraineni, polonezi şi de ce o mai fi fost ei – venind în băncile noastre, ale localnicilor, cu toţii studiind în limba pământului – româna (asemeni, prin părţile noastre, şi – Chiţcanii Noi, Brânzenii Noi, aceştia din urmă cei mai numeroşi). Orice şef sau pedagog stabilit în Negureni, care nu ne cunoştea limba, într-un foarte scurt răstimp se vedea nevoit s-o înveţe – satul nu vorbea ruseşte, în special partea lui feminină, statornică la vatră, neumblată prin lumea sovietică. Excepţie făceau cei reveniţi din armată. Dar ei erau... minoritatea. Iar în perioada interbelică cei din „coloniile agricole”, majoritatea lor – de condiţie socio-mentală răsărită, – mai toţi făcuseră şcoală, vorbeau excelent, „livresc” româneşte, ştiau foarte multe texte – poeme, cântece, conăcării, urături, colinde – de o structură „mai orăşenească”. Prin urmare, vechii şi noii au început să se amestece înde ei firesc, prin căsătorii, înrudiri, construcţii de case fără a se ţine deja cont de apartenenţa etnico-topografică. Nu aveam conflicte inter-săteşti, vechi-noi, adică. Unde mai pui că ruscuţele erau luminoase, foarte drăgălaşe. Şi în stare să-şi apere demnitatea când, să zicem, treceau în lung de ghiol „de la ruşi” spre bunicii care se aflau chiar în inima Negurenilor Vechi. Noi, picii, bineînţeles că nu puteam lăsa neobservată „intruziunea” rusoaicelor „pe drumul nostru”, pe cărarea”moştenită din moşi-strămoşi” şi mai încercam a le trage de cosiţe, a le ghionti, „a le şugui”. Însă vreuna din ruscuţe o pornea spre bunici înarmată până în dinţi – avea un bici excelent, gros, dureros la atingere, din piele de porc argăsită – „la ruşi” se aflau mai toate fermele colhozului. Iar progeniturile de foşti pani, hatmani sau poate cneji nu se sfiiau să facă muncă de jos – porcari, văcari, grăjdari, păsărari (la găinăriile colectivei) etc., deoarece acolo se câştiga ceva mai bine la trudo-zi. Prietenia noastră era „de nezdruncinat” şi din considerentul că la Negurenii Noi se aflau grajdurile la care, duminicile, ne adunam noi, copii satului, să ducem caii la adăpat, la Răut sau la fântânile cu uluce mari. Unii îşi mai recunoşteau trăpaşii care le fuseseră rechiziţionaţi irevocabil în colhoz. (Ce vorbe bune le mai spuneau, cum îi mângâiau, cum îi spălau grijuliu în apa Răutului!...Unii din săteni plângeau în coamele bieţilor căişori „ai nimănui”... Şi cum mai suduiau ei, dezmoşteniţii, puterea sovietică ce le luase bunurile de la gospodăriile părinţilor!...) De la o atare adăpare m-am ales cu un semn sub bărbie: eram călare, iar verişorul Efimaş se porăia lângă uluc, pe la botul calului. Mă aplecai să ridic frâul pe care-l scăpasem din mână, când Efimaş, grozav de felul său, lovi cu palma peste botul animalului pe care eram cocoţat, acesta smunci brusc din cap, dându-mi cu osoasa lui ceafă sub bărbie. Sigur, mi-o crăpă, mi-o desfăcu, în undele ulucului căzând bura de sânge a... organismului meu... Dar ţin limpede minte, precum strălimpede era apa din ciutura din care bea calul ce avea să-şi repeadă ceafa lui osoasă în frageda mea bărbie: nu, nu, am înjurat. Atunci. Ci, la început, am rămas oarecum descumpănit. Şi în sensul celor ce se petreceau în firea mea, şi în sensul că mă descumpănisem, clătinându-mă, de mai să cad de pe cal. Nici nu am plâns. Pentru că nu era mama sau tatăl în preajmă, iar în faţa semenilor tăi, copiii, cum să… – pardon! – „pişi tu ochii, muiereo!”, cum se zicea, dezaprobator, înţelegându-se că tu, la hăt! cei şase sau şapte ani ai tăi, hai să zicem – opt, încă nu ai ajuns un bărbat adevărat, rezistent, dat cu greul, cu primejdia, ba chiar, dacă e nevoie, cu… eroismul!

             De ce zic eu că nu am înjurat? Poate ca, peste aproape trei secole, să dau peste cap o constatare a unui italian, parţial dezamorsând-o? Pentru că iată ce am găsit prin lecturile mele de peste ani: Anton Maria del Chiaro, italian de origine, secretarul personal al voievodului Constantin Brâncoveanu, în anul 1718 scria: „Valahii sunt de un temperament vioi, voinici si rezistenţi la oboseală, şi obişnuiţi din copilărie cu călăria. De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum băieţi intre 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpat, iar dacă vreun cal se abătea din grup, băiatul îl striga, rechemându-l cu înjurături triviale, iar daca nu izbutea, începea să plângă continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără însă să cunoască înţelesul lor. În popor părinţii însăşi îşi deprind copiii cu înjurături, şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături.

                  În timpul celor 7 ani de şedere in Valahia n-am avut ocazia să aud ca cineva să fi fost pedepsit pentru înjurături, fie de către instanţele judiciare sau de cele bisericeşti”. Păi, în vremurile copilăriei noastre deja se schimbaseră veacurile pe afară, în Univers, se schimbaseră şi lucrurile. Aceasta nu înseamnă că nu mai trăgeam vreo înjurătură-două şi noi, gâgâlicii, însă părinţii nu ne deprindeau să suduim, nu încurajau ocările şi, mai totdeauna, îşi pedepseau copii, dacă îi auzeau că-şi dau drumul la gură. Le dădeau „peste bot/ „peste gura spurcată” , cum se zice la sat. Unde mai punem anatema ce adia dinspre biserică la adresa maturilor, în primul rând, care ar folosi numele Domnului, numele apostolilor, ale diverselor lucruri sfinte în ocări. Apoi intervenea autoritar disciplina şcolară atât de pornită contra cuvintelor deocheate.

               ……………………………..

                ...Şi vă spuneam de „coloniile agricole”. Până la urmă, şcoala rusească se desfiinţă, ca şi cum se autodizolvă. Ori că pruncii se împuţinaseră, ori că majoritatea lor a trecut deja, cu stilouri şi bagaje, în băncile în care ne aflam noi, negurenienii „vechi”, de vatră. Şcoala lor se afla în fosta casă a lui Ion Perju, ofiţer în Armata Română în care, ulterior, a ajuns la gradul de colonel; bineînţeles, ofiţerul nu a mai revenit în satul de baştină. O altă clădire de şcoală, din cele trei pe care le aveau Negurenii, se afla – spuneam mai sus – în casa Butnărenilor (Dudanilor), familie de gospodari deportaţi în Siberia. Când, după 1956, au revenit în sat (dar deja fără tatăl lor, care murise în străinătăţile gheţurilor), aceştia nu au putut să-şi recupereze bunurile, primind însă învoire să-şi ridice o altă casă chiar în preajma celei de cândva. Cred că le spunea lor inima ceva, aveau dânşii o speranţă cât de cât luminoasă (pentru că mare este mila lui Dumnezeu...), astfel că nu şi-au ridicat o casă arătoasă, costisitoare, ci ar fi închipuit mai curând un acaret. Iar peste câţiva ani, după ce în sat se construise şcoala nouă, spaţioasă, le-a fost în sfârşit retrocedată casa confiscată de sovietici.

              Satul creştea, populaţia se înmulţea, revenea la nivelul de până la foametea şi deportările devastatoare, astfel că erau necesare noi şi noi locuri de case. Şi o parte din ele au fost repartizate în interstiţiul de 2-3 sute de metri dintre Negureni şi „ruşi”, aceştia deja renunţând de a-şi mai construi clădiri cu acoperişul în două caturi, preluând modelul arhitectural autohton. Până la urmă, localităţile au joncţionat, „colonia agricolă” fiind pur şi simplu încorporată în vatra veche, astfel că de pe harta RSSM dispăru o localitate, zisă Negurenii Noi. Au rămas, în amestec cu numele de vatră, numele slave: Kudelia, Kasap, Marşalkovski, Ciudac (...Ciudatul!), Cipko, Litvinenko, Babici, Gherasimenko, Boiko, Riaboi, Ratkovski, Grinko – purtate, vă spuneam, în majoritatea lor, de oameni cumsecade, uneori – chiar respectuoşi până la timiditate faţă de băştinaşi, ceea ce nu se întâmplă, de fapt, cu rusul – rus, acesta mai totdeauna crezându-se mai marele, mai în drept acolo, unde era „plantat” de războaiele de cotropire.

                  ………………………………

            În ce priveşte Chersacul şi Dobruşa, celelalte două „colonii”, la un moment dat ele fuseseră declarate localităţi fără perspectivă, intenţionându-se a nu li se da şi lor curent electric, chiar dacă linia de înaltă tensiune le trecea prin preajmă; acolo, deja nu se mai repartizau loturi pentru noi construcţii. Dacă erai din Chersac sau Dobruşa, îţi puteai face casă numai la Negureni. Iar dacă insistai ca cineva din copiii tăi să studieze totuşi în şcoala rusă, trebuia să-i stabileşti prin internate la Brânzenii Noi, Căpreşti sau Teleneşti. Aceasta, un timp doar, pentru că, de la un alt timp încolo, în fostele colonii agricole pur şi simplu nu se mai năşteau copii – „conservate”, stopate în baza lipsei de perspectivă, micile localităţi se mai menţineau doar din încăpăţânarea progeniturilor de foşti pani, hatmani şi, posibil, cneji răzvrătiţi. Pe culmile de la Chersac şi Dobruşa se mai văd şi astăzi câteva case. Şi, undeva în coasta lor, a tuturor, câte un cimitir, sărac, sumar şi el la vedere, în preajma căruia trăieşti eminamente un confuz sentiment de tristeţe, milă şi oarece derută, parcă. Ca şi cum în acele părţi ar respira un duh de istorie şi nedreptate, de fostă viaţă şi supliciu, de iremediabil adagiu cu omul sub vremi...

                Nu e vorbă, uneori, noi, copiii, le mai strigam nuovo-negurenenilor: „Rus, rus, babarus, / De unde dracu’ te-o adus?! / De la apă rece, / Mă-ta să te-aplece, / Tat-to să te-nece!”, însă nu era grav, pentru că şi ruşişorii nu rămâneau datori, strigându-ne din fugă, în timp ce ne luaserăm pe urma lor: „Măi române, / Cap de câine, / Ziua juri, / Da noaptea furi!” Nu era „grav”, pentru că, pe timpul colhoznicitului rar cine nu încerca să şterpelească ceva din „avutul colectiv”. Viaţa era grea şi despre atare stare de fapt satul nostru chiar compunea „folclor nou”, de genul: „Mulţumim partidului, / Tul-an crucea mamei lui, măi! / Căci partidul ne-a-nvăţat / Să ne ducem la furat, măi, / Trai-lai-lai-la-la-la-lai!” (În ruseşte, lai, însemnă lătrat... Dar poate că anonimul textier al neamului nici că se gândise la aşa ceva, însă, implicit, plasticitatea, intertextualitatea ideologică existau avant le lettre în componistica şi folcloristica basarabeană...) (Îmi mai amintesc de un cântec anti-colectivizare, adică antisovietic, în care erau şi cuvintele: „Neghina şi golomozul le-o-mpărţit la tot colhozul!”)

              Orice am fi spus noi atunci, orice am spune azi, vorba e că, în fireasca joncţiune interetnică, prin benefice amestecuri şi dislocări sangvine, blondul slavei (ruscuţei) şi brunetul localnicului, în permanentă proliferare nuntă-naştere de prunc, a schimbat oarecum tenul... satului, al Negurenilor. Iată, spre exemplu, vecinul nostru, nenea Grişa al lui Erofei Negruţă. El o ţine pe ţaca Marusia de la Dobruşa. Copiii lor, prietenii mei, Milea, Pechea şi Tolia, ca şi cele două surori ale lor, sunt mai deschişi la cârlionţi. La vreo petrecere, tuţa îi zice prietenului său din copilărie: „Grişa, ia joacă „Ţăpuşorul”. Nenea dansează pe loc, pe loc, mărunt, mărunt, iar ceilalţi îi cântă-reamintesc de tinereţea lui: „Iha, rusca vine, / Când o văd îmi pare bine, / Când o văd îmi pare bine!”

           Cu ruşii şi rutenii, adică, trăiam în bună pace, înţelegere şi – nu cred că spun o nesăbuinţă – procreare.

           Şi totuşi, Negurenii nu uită pe unul dintre ,,ruşii răi” – Litvinenco care, prin 1946-1947, a fost cel care a ghidat echipa ce desproprietărea bietul sătean de roadele câmpului; cel care, se zice, barbar metaforic, „a măturat podurile caselor” – adică locurile unde ţăranul îşi ţinea cerealele ce aveau să fie rechiziţionate nemilos de bolşevici, încât şi pe la Negureni avea să facă ravagii foametea, făcându-i pe unii bieţi nefericiţi să mănânce loboda de sub garduri, să fărâmiţeze şi să macine ciocălăii goi de porumb. Tot Litvinenco a însoţit şi cioclii deportărilor din iunie 1949…

                   (Din romanul memorialistic „Copil la ruşi”, Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2008)

Dacă (sau: ca să) vă amintiţi de UR(ă)SS...

Argument

 În timpul iernii cineva îşi mai aminteşte, ca prin ceaţă deja, de ex-URSS. Pentru că iarna încep alunecările pe gheaţă – ca sport (patinaj, hochei), la care foştii erau tari. Azi, prezenţii, nu sunt chiar cum erau trecuţii. Oricum, iarna aminteşte de Siberia şi de URSS. Aminteşte de „în memoria” lor, cum spune subtitlul eseului lui Igor Iarkevici, pe care îl reiau aici, după un an şi mai bine ceva de când a fost publicat în revista „România literară”. Recunosc: cu marea plăcere (chiar satisfacţie!) de a mă amuza pe contul (închis!) al fostei mele… „patrii” (absolut vitrege!), ur(ă)ss… Ss!

L. B., Moldova Estică (pentru că mai Este!), Chişinău

Igor IARKEVICI*

ISTORIA
    FRUMUSEŢII
        SOVIETICE
                      
              În memoria patinajului artistic sovietic

       Lumea sovietică pleacă greu. Ea miroase urât, tuşeşte convulsiv, vlăguită, nu mai este în stare să deosebească obiectele, uită cuvintele, dar încă nu este gata să plece definitiv. Se agaţă disperată de fiece pai. De trecuta măreţie. De imn. De uniunea slavă. De pravoslavie. De Bolşoi Teatr. De Stalin. De Vâsoţki. De literatura rusă. La urma urmelor, de frumuseţe.

         Eu nu sunt comunist. Însă şi mie îmi pare rău de frumuseţea sovietică ce pleacă. Ea nu a salvat nici lumea, nici chiar Puterea sovietică. Nu trezeşte compasiune. Dânsa nu merită să fie compătimită. Şi totuşi, ţi se face milă de ea. A fost irepetabilă...

          Ea nu era întruchipată, fixată în super modele şi staruri de cinema. Era revărsată pretutindeni. De aia şi era efemeră, dar destul de reală. Era severă, dar sentimentală. Avea ochi ruseşti şi pomeţi mongoli. Talie de viespe, dar totdeauna şolduri ample şi neabătut lată în spate. Buze subţiri, palide şi, nu se ştie de ce, uşor muşcate. Frunte îngustă şi urechiuşe de pisică, spălăţele.

         Frumuseţea sovietică se jena ea însăşi de sine şi de aia totdeauna privea pieziş, undeva într-o parte. Era mereu îmbrăcată inexpresiv şi de o asexualitate accentuată. Sexualitatea ei se profila doar în conturul gâtului, în subconştient şi în discurs. Întruna, frumuseţea sovietică vorbea sucit, însă anume în această suceală sexualitatea ei a şi răzbit în fine la suprafaţă. Ea mirosea a benzină şi a păcat; a benzină – mai mult.

           Într-adevăr, ţi se face milă de ea. Este complicat să o dai uitării.

          Frumuseţea sovietică s-a născut pe sine. S-a şi crescut, s-a şi modelat ea însăşi. Era suficientă sieşi. Frumuseţea sovietică îşi era propriul promotor de imagine şi propriul visajist. Propriul chirurg plastic. Uneori, împreună cu ridurile, ea îşi tăia şi capul. Frumuseţea sovietică avea multe feţe şi chiar poziţii în spaţiu. Ea totdeauna aluneca, scăpa. Era necesar să se stea permanent cu ochii pe ea. Uneori se afunda sub pământ, se îmbrăca în marmură şi devenea metroul moscovit. Altădată creştea spre nori şi atunci devenea Turnul de televiziune Ostankino. Alteori se extindea în lăţime şi devenea (actriţa) Nonna Mordiukova sau (cântăreaţa) Ludmila Zâkina. Sau (regizorul) Serghei Bondarciuk. În alte cazuri, slăbea brusc şi deja ajungea a fi (actriţa) Marina Neiolova sau (actorul) Oleg Dal’. Uneori năştea mulţi copii şi era Mamă-eroină. Alteori avea ochi ca oţelul, şi-n acest caz era Patria-mamă. Iar când zbura în cosmos, devenea cosmonauta Tereşkova. Uneori frumuseţea sovietică urca pe tractor, de unde ajungea să fie Paşa Anghelina. Alteori se ducea în spatele frontului duşman şi devenea Zoia Kosmodemeanskaia. Uneori pleca să navigheze prin latitudini boreale şi era spărgătorul de gheaţă „Lenin”. Uneori se rotea, în salturi, pe bârnă şi era Olga Korbut. Uneori făcea carieră de succes pe linie de partid şi prin urmare era ministrul culturii Furţeva. Uneori putea să se rătăcească în pădure, în acest caz fiind Scufiţa Roşie. Uneori frumuseţea sovietică se dedubla, după care era scriitorii Ilf şi Petrov sau fraţii-atleţi Znamenski, ce concurau la probele de alergări. Iar uneori frumuseţea sovietică se putea împărţi la trei. Atunci ea devenea artistul de cinema Viţin-Nikulin-Morgunov. Sau hocheistul Mihailov-Petrov-Harlamov. După care se readuna în aceeaşi persoană, cânta sonor şi cu accent (polonez), fiind Edita Pieha. Apoi se supăra, se enerva, bătea cu papucul în masă şi atunci era Hruşciov. Pe urmă în ea erau repartizaţi cu traiul mulţi oameni, şi era apartament comun. Apoi în ea dansa Maia Pliseţkaia, şi era deci Bolşoi Teatr. Apoi o aprindeau şi ea devenea Focul veşnic. Pe urmă prin ea dădeau drumul apelor, şi devenea canalul Marea Albă – Marea Baltică. Apoi au pus-o pe şine, şi ea a devenit magistrala Baikal-Amur. Apoi au întins-o peste râul Moscova, şi a devenit Podul Crimeei. Apoi juca în Teatrul de la Taganka, prinse a se preocupa de ezoterică şi era Alla Demidova. Apoi turna filme elitare şi era Andrei Tarkovski. Apoi turna filme pentru masele largi, în acest caz fiind Leonid Gaidai. Apoi mult timp a fost plugărită, şi era pământuri desţelenite. Apoi era semănată cu culturi de primăvară şi era arătură. Apoi prin ea treceau apele, ea dădea electricitate pentru sate depărtate şi era Hidrocentrala de pe Nipru. Apoi îi creşteau coarne, dădea mult lapte şi era vaca de muls Zoika. Apoi era turnată în sticle, şi devenea vodka „Stolicinaia”. Apoi era extrasă din nisetru, şi era caviar. Apoi în ea a fost depus Lenin, şi era mausoleu. Apoi s-a măritat cu Lenin, şi deja era Nadejda Krupskaia. Apoi vorbea cu accent gruzin, şi era Stalin. Apoi Stalin a ucis-o, şi ea a devenit Nadejda Allilueva. Apoi i-au apărut cinci colţuri, şi era steaua cu cinci colţuri de pe turnul Kremlinului. Apoi i-au întins trei strune, şi a devenit balalaică. Apoi i-au rotunjit colţurile şi i s-au scos strunele, şi a devenit matrioşkă. Apoi i-au crescut aripi, ea a depăşit bariera sunetului şi era avionul „Tu-104”. Apoi i-au crescut roţi, şi era automobilul „Jiguli” modelul cinci cu salon confortabil. Apoi au îmbrăcat-o în şubă de nurcă, şi ea făcea reclamă blănurilor ruseşti pentru străini. Apoi i-au modelat nas ascuţit, şi era racheta „Sol-aer” cu rază lungă de acţiune. Pe urmă au rimat-o, au pus-o pe note, şi era melodia „Serile de la Moscova”. Apoi a prins să bea tot mai mult, îşi schimba amanţii, arunca nebuneşte cu bani şi era Galina Brejneva. Apoi a ieşit în Piaţa roşie, striga „Jos Puterea sovietică” şi era disidentă. Apoi citea frumos cu voce tare versuri, şi era Bella Ahmadulina. Apoi devenise tăcută, ocolea oamenii, se pregătea să meargă la mănăstire şi era Anna Ahmatova. Apoi s-a spânzurat şi era Marina Ţvetaeva. Apoi au prins să-i crească sprâncene stufoase, şi dânsa era Brejnev. Apoi pleşuvea şi deja era Lenin. Apoi scria versuri şi era Pasternak. Apoi se blinda, devenea tanc şi intra în Praga. Apoi frumuseţea sovietică glumea şi era Arkadi Raikin. Apoi îi creştea barbă, şi deja era Soljeniţân. Apoi cânta încet la chitară, şi era Okudjava. Apoi cânta sonor în Bolşoi Teatr, şi era Galina Vişnevskaia. Apoi devenea pop-star, şi era Alla Pugaciova. Apoi şi-a descoperit calităţi extrasenzoriale, şi era vrăciuitoarea Giuna. Apoi pe frunte i-a apărut o pată, şi era Gorbaciov. Apoi se revărsa în lung şi în lat şi în curmeziş, inunda totul în jur, şi era fluviul Volga umflat în primăvară. Apoi devenea Staţia atomică de la Cernobâl, după care deodată exploda în p...da mă-sii toată.

            Frumuseţea sovietică nu stătea pe loc. Ea se dezvolta vertiginos. Fiece nouă generaţie de oameni sovietici era mai frumoasă decât generaţiile precedente. Dar, concomitent, mai şi pierdea ceva. În anii douăzeci comisarii îl aveau pe Marx, aveau pistol Mauser, cocaină, nas roman şi cârlionţi. Însă ei nu puteau patina. Comuniştii anilor treizeci deja nu mai aveau nas de roman. Acesta a dispărut împreună cu anii douăzeci. În schimb era Stalin. (Actriţa) Liubov Orlova, Maiakovski, nas de elin şi voce languroasă, în schimb au apărut Klavdia Şuljenko, suta de grame (de spirt) înainte de luptă şi profilul militar. Însă nici aceştia nu au învăţat să patineze.

         În anii cincizeci comuniştii erau şi mai frumoşi. Ei îl aveau pe Hruşciov, dezgheţul şi licăr cosmic în ochi. Deja nu mai aveau nevoie de profil militar.      

       Dar totuşi, încă nu reuşeau să patineze.

       Însă cei mai frumoşi erau comuniştii din anii şaizeci. Atunci puterea sovietică a inventat patinajul artistic. Anume în acea vreme frumuseţea sovietică a urcat solid pe patine şi şi-a atins apogeul.

       Până în prezent, tainele comuniştilor nu sunt dezvăluite. Până astăzi nu cunoaştem esenţialul. Cine a scris „Pe Donul liniştit”? Care alţi oameni sovietici au zburat în cosmos înaintea lui Gagarin? Chiar să fi avut Stalin şase degete la mâna stângă sau doar cinci? De asemenea nu ştim nimic despre patinajul artistic. Cine a inventat patinajul artistic? Cine i-a elaborat ideologia? Bărbaţii şovini? Viitoarele feministe? Bisexualii? Travestiţii? Cine? Şi pe ce mizau dânşii? Probabil pe faptul că patinajul artistic va fi leagănul omului sovietic din viitor. În viitor, omul sovietic va deveni androgin. El va fi, concomitent, bărbat şi femeie şi va luneca pe patine.

        Şi ce era totuşi ăla – patinajul artistic? Sport olimpic? Balet pe gheaţă? Sau erau cei doi înviaţi (din statuia) „Muncitorul şi ţăranca”? Sau erau sovieticii yin şi yang?

        Patinajul sovietic apăruse din nimic, de nicăieri. În Rusia, totdeauna s-a dansat prost şi s-a patinat aşijderea prost. În Rusia dansau frumos doar ţarii şi scriitorii ruşi. Când erau treji, ruşii, chiar de ştiau să danseze, se ruşinau s-o facă. În genere ruşii totdeauna au dansat prost şi, de obicei, în locul lor acest lucru îl făceau balerinele, inşii beţi, ucrainenii, ţiganii şi urşii. Inventând patinajul artistic, comuniştii au astupat spărturile din corabia vieţii ruseşti.

         Patinajul artistic sovietic proba individual nu mi-l amintesc deloc. Nu ţin minte nici patinajul proba de perechi. Şi totuşi, ceva îmi aduc aminte. Îi ţin minte pe Rodnina-Zaiţev. Îi ţin minte pe Pahomova-Gorşkov. Îi ţin minte pe Belousova-Protopopov. Mi-amintesc de Juk, antrenorul lor. Îmi aduc aminte că Rodnina, Pahomova, Belousova erau mici de statură, răutăcioase şi absolut nefeminine. Ele aveau funduri masculine şi ochi de bărbat. Zaiţev, Gorşkov şi Protopopov erau, din contră, înalţi şi feminini. Antrenorul Juk semăna mai mult cu o figuristă artistică decât cu un figurist. Dânsul era de asemenea mic şi rău.

            Oamenii sovietici nu iubeau sportul. Ei iubeau oamenii puternici. În viaţa lor oamenii sovietici au fost bătuţi destul de mult, şi oamenii sovietici ştiau: cu cât e mai puternic omul, cu atât acesta poate lovi mai tare. Însă oamenii sovietici iubeau patinajul sovietic. În el totul era frumos; era dans, muzică şi gheaţă. Iar cel ce dansează după muzică pe gheaţă nu poate lovi. Iar dacă loveşte, totuşi, nu la fel de dureros, precum cel ce stă, fără muzică, pe pământ. Din acest motiv toţi iubeau patinajul artistic sovietic. Îl iubeau copiii, adolescenţii şi bărbaţii solitari, dat fiind că patinatoarele artistice aveau fuste scurte. Îl iubeau femeile singure, pentru că patinatorii artistici aveau picioare lungi, şi ei îşi ţineau sigur partenerele ridicate pe braţele întinse. Din cauza picioarelor lungi ale patinatorilor artistici şi din motivul că în genere patinatorii artistici arătau mult mai feminini decât toţi ceilalţi sportivi, patinajul artistic era iubit şi de homosexuali. Îl iubeau şi feministele, pentru că patinajul artistic e unica probă sportivă, în care femeile există concomitent şi la egalitate cu bărbaţii. Îl iubeau şi bisexualii, pentru că acolo femeile şi bărbaţii erau în proporţii egale. Şi travestiţii iubeau patinajul artistic, dat fiind că patinatoarele semănau cu un băiat travestit. Patinajul artistic îl ibeau şi rusofilii, pentru că el era acompaniat de muzica pe care rusofilii o considerau muzică rusească. Îl iubeau şi vechii bolşevici, deoarece împreună cu frumuseţea sovietică dânşii au parcurs întregul drum lung şi complicat de transformare a acesteia în patinaj artistic. Îl iubeau chiar şi disidenţii care sperau sincer că, odată şi odată, patinuatorul artistic nu va prinde partenera aflată în zbor, şi ambii sportivi se vor prăbuşi pe gheaţă. Vor cădea şi nu se vor mai ridica. Iar împreună cu ei va cădea şi Puterea sovietică.

           Comuniştii erau nişte producători puternici. Neavând nici pic de gust, dânşii puteau să se adapteze oricărui gust. Puteau să promoveze orice şi pe oricine. Puteau să dea drept etalon de cultură atare domenii marginale, precum opera şi baletul. Ei puteau să impună ca etalon al frumuseţii patinajul artistic – un gen sportiv absolut marginal şi înţeles apriori doar iniţiaţilor, care ar putea pricepe unde sunt reguli extrem de stricte, unde nu există contact direct între parteneri, când victoria se acordă doar conform punctajului. Însă patinajul artistic era iubit de toată suflarea sovietică. Numai că tainele harului lor de promotori, precum şi toate celelalte taine, comuniştii se pare că le iau pe veci cu ei. De la comunişti nu ai ce învăţa. Însă în planul promovării frumuseţii ai ce învăţa de la comunişti.

_________

*Igor Iarkevici – prozator, eseist. S-a născut în anul 1962 la Moscova. Absolvent al Institulului de Istorie şi Arhivistică din Moscova. Membru al PEN Centrului Rus.

Traducere de

              Leo Butnaru

România literară, 2009, Nr.37.

                                   ------------::::::::::::::::--------------

DINTR-UN RĂVAŞ

...de foarte mulţi ani nu m-am revazut cu Leo Butnaru. Chesiunea este că el a tradus & publicat un text fascinant în România literară nr.37/2009. Se cheamă Istoria frumuseţii sovietice şi e semnat de Igor Iarkevici. Tu fiind un profund connaisseur al literelor ruse (fapt pentru care te invidiez), ştii precis despre ce e vorba. Nu am idee dacă încantarea mea e de bon ton, sau dacă am comis cumva vreo impietate plăcându-mi ceva scris de acel autor. În orice caz, transmite-i felicitarile mele lui Leo, pentru maiestria traducerii şi pentru alegerea unei asemenea bijuterii literare. Bravura lui mi se pare firească, din moment ce tot el avu curajul de a-l traduce pe Hlebnikov (pentru mine, un precursor al sofisticatelor experimente jazz/cuvant, ajunse la apogeu prin brazilieni de talia lui Hermeto Pascoal, autori de limba germană ca Ernst Jandl sau Oskar Pastior s.a.m.d.).

Virgil Mihaiu  - către Vitalie Ciobanu

                         Lisabona, 14 octombrie 2009

*

DE PE UN BLOG

(http://commonplacesandelephants.blogspot.com/)

„frumuseţea sovietică am găsit în romlit un text pe care l-am citit de două ori la rând (chiar dacă arată a cearşaf şi se întinde pe o pg juma; are totuşi o poză cu belousova şi protopopov), scris de un rus despre care n-am găsit nicăieri nici o informaţie. îl cheamă igor iarkevici şi deşi leo butnaru scrie în cele câteva rânduri despre el că face parte din pen clubul din rusia, pe site-ul lor n-am găsit nici un igor iarkevici. dragă igor, ce fel de cărţi scrii tu şi cum pot să le citesc şi eu? de dragu celor câteva ore de rusă pe care le-am făcut anu trecut pe vremea asta, de dragu celor 5 ani ai mei petrecuţi, ca orice copil dintr-un stat estic, aproape de patria sovietică (cel puţin în teorie), de dragu anilor întregi în care-am urmărit campionatele de patinaj artistic la televizor (mai întâi comentate de ţopescu-patinatoarea-poartă-un-costum-auriu-cu-paiete-albastre-şi-mânecuţe-roşii, şi apoi pe eurosport, unde-aveam parte şi de probele de calificare, şi de transmisiuni color), cu o foaie de hârtie pe care notam toţi concurenţii, notele mele şi notele juriului, de dragu frazei ăstea interminabile, transcriu câteva fragmente de text (din care n-am priceput decât un sfert din aluziile culturale):

           "Eu nu sunt comunist. Însă şi mie îmi pare rău de frumuseţea sovietică ce pleacă. Ea nu a salvat nici lumea, nici chiar Puterea sovietică. Nu trezeşte compasiune. Dânsa nu merită să fie compătimită. Şi totuşi, ţi se face milă de ea. A fost irepetabilă... (...) Era severă, dar sentimentală. Avea ochi ruseşti şi pomeţi mongoli. Talie de viespe, dar totdeauna şolduri late şi neabătut lată în spate. Buze subţiri, palide şi, nu se ştie de ce, uşor muşcate. Frunte îngustă şi urechiuşe de pisică, spălăţele. (...)

           Uneori frumuseţea sovietică urca pe tractor, de unde ajungea să fie Paşa Anghelina. Alteori se ducea în spatele frontului duşman şi devenea Zoia Kosmodemianskaia. Uneori pleca să navigheze prin latitudini boreale şi era spărgătorul de gheaţă "Lenin". Uneori se rotea, în salturi, pe bârnă şi era Olga Korbut. Uneori făcea carieră de succes pe linie de partid şi prin urmare era ministrul culturii Furţeva. Uneori putea să se rătăcească în pădure, în acest caz fiind Scufiţa roşie. Uneori frumuseţea sovietică i se dedubla, după care era scriitorii Ilf şi Petrov sau fraţii-atleţi Znamenski, ce concurau la probele de alergări. (....) Apoi a ieşit în Piaţa roşiem striga "Jos puterea sovietică" şi era disidentă. Apoi citea frumos cu voce tare versuri şi era Bella Ahmadulina. Apoi devenise tăcută, se pregătea să meargă la mânăstire şi era Anna Ahmatova. Apoi s-a spânzurat şi era Marina Zvetaeva. Apoi au început să-i crească sprâncene stufoase şi dânsa era Brejnev. Apoi pleşuvea şi deja era lenin. Apoi scria versuri şi era Pasternak. Apoi se blinda, devenea tanc şi intra în Praga. (...) Apoi devenea pop-star şi era Alla Pugaciova. Apoi şi-a descoperit calităţi extrasenzoriale şi era vindecătoarea Giuna. Apoi pe frunte i-a apărut o pată, şi era Gorbaciov. Apoi se revărsa în lung în lat şi în curmeziş, inunda totul în jur şi era fluviul Volga umflat în primăvară. Apoi devenea staţia atomică de la Cernobîl, după care exploda în p... măsii toată deodată."

           "Patinajul sovietic apăruse din nimic, de nicăieri. În Rusia, totdeauna s-a dansat prost şi s-a patinat aşijderea prost. În Rusia dansau frumos doar ţarii şi scriitorii ruşi. Dacă erau treji, ruşii, chiar dacă ştiau să danseze, se ruşinau s-o facă. În genere ruşii au dansat totdeauna prost şi, de obicei, în locul lor acest lucru îl făceau balerinele, inşii beţi, ucrainienii, ţiganii şi urşii. Inventând patinajul artistic, comuniştii au astupat spărturile din corabia vieţii ruseşti." (textul se cheamă "istoria frumuseţii sovietice. în memoria patinajului artistic sovietic."
                       traducere de leo butnaru)”

O aniversare cu caziere GULAG: Mandelştam, Gumiliov, Vvedenski, Harms

             Se împlinesc 120 de ani de la naşterea, în libertate (3/15 ianuarie 1891), a lui Osip Mandelştam, mort tragic în ne-libertatea GULAG-ului (decembrie 1938). Am mai scris despre acest Mare Poet aici, am publicat mult din creaţia lui în presa culturală românească. Anul trecut, i-am citit din versurile românizate la bustul său instalat într-o obişnuită curte din Moscova. La venirea noastră, a unui grup de poeţi din vreo 8 ţări, acolo, pe banca de lângă monument, am găsit, chefuind, două doamne şi un domn. S-au uitat curioşi la noi, oarecum imacientaţi, la început, apoi atenţi la ceea ce se petrece: auzeau, în derulare, discursuri în mai multe limbi, din care puteau înţelege doar cuvintele: „Leningrad... Petersburg...” Fără să ne fi pus la cale din timp, mai toţi cei dintre noi – gruzin, estonian, leton, belorus, român,  ucrainean, lituanian... – citeam, fiecare în limba neamului său, acest tragic poem al osânditului mort ca şi anonim într-un lagăr de deţinuţi, în Extremul Orient; lagăr cu un nume… poetic: „Al doilea râuleţ”. Primul râuleţ – al vieţii, al doilea – Lethe, râul uitării… Poem în care scriitorul îşi presimţea nemila destinului:

Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor,

Tu ai toate numerele mele de telefon neliniştitor.

Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adrese

La care voi găsi ale morţilor glasuri stinse, funeste.

Eu trăiesc pe o scară neagră, şi în tâmplă, de ori o mie,

Mă loveşte, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul de sonerie,

Şi noaptea toată aştept oaspeţi scumpi să vină pe cărăruşă,

Noaptea-ntreagă mişcând din cătuşele lănţişorului de la uşă.

        Dar nu, Lethe nu a reuşit să absoarbă în apele uitării umbra Poetului Mandelştam...

        Şi iată, gândindu-mă la cei 120 de ani din ziua naşterii lui Osip Emilievici, cercetând documentele vieţii, poeziei şi supliciilor barbare la care a fost supus de regimul bolşevic, am regăsit şi imaginea sa din cazierul Gulag-ului. Şi m-am cutremurat, amintindu-mi, împotriva Lethei, că în fişierele poeziei ruse din care traduc mai am şi alte imagini cutremurătoare, de închisoare, ale marilor scriitori care au căzut jertfă ciumei roşii, bolşevismului. Întru cinstirea creatorilor şi întru condamnare distrugătorilor de vieţi omeneşti, comuniştii, le reproduc aici (prima e a lui Osip Mandelştam). În acest cimitir al eternităţii ce rezistă agresivităţii neantului care ţine să-l absoarbă, să-l şteargă de pe faţa pământului şi a cerului.

      Nikolai Gumiliov. A fost una dintre primele jertfe scriitoriceşti înghiţită de Leviatanul bolşevic. S-a născut în Krondştad, lângă Petersburg, în familia unui medic de navă maritimă. În copilărie locuieşte la Ţarskoe Selo, din 1895 – la Petersburg, între 1900-1903 – la Tbilisi, unde publică primele versuri (1902). În 1903 o cunoaşte pe viitoarea soţie, Anna Ahmatova (căsătoria lor va fi legalizată în 1910, pentru a se destrăma peste trei ani). În 1906 pleacă la Paris, frecventează cursuri la Sorbona, studiind literatura franceză, pictura, teatrul. Călătoreşte în Egipt şi Grecia. Debutează editorial cu „Calea conchistadorului” (1910). Peste un an, fondează „Atelierul poeţilor”, în dorinţa de a se distanţa de simbolismul „teurgic”, colegi de „sindicat” fiindu-i A. Ahmatova, S. Gorodeţki, O. Mandelştam, M. Zenkevici ş. a., adepţi ai akmeismului. Gumiliov pledează pentru reîntoarcerea la „materialitatea lumii”, claritatea expresiei poetice. Publică volumele „Cerul străinătăţilor” (1912), „Tolba cu săgeţi” (1916), poemul dramatic „Gondola” (1917), ce atestă consolidarea stilisticii narative în creaţia sa, pentru care e caracteristică apologia omului puternic (influenţă Nietzsche) – ostaşul şi poetul, exotismul, rafinamentul limbajului („Focul”, 1918; „Stâlpul de foc”, 1921).

           În primul război mondial se înrolează voluntar într-o unitate de ulani, dând dovadă de un „curaj nebun”, fiind distins cu două cruci „Sf. Gheorghe”. În periplul campaniilor militare ajunge până la Paris, unde se întâlneşte cu pictorii novatori-avangardişti M. Larionov şi N. Gonciarova, precum şi cu celebrul poet G. Apollinaire.

             În anii 1919-1921, N. Gumiliov e unul din protagoniştii vieţii literare din Petrograd, publică intens, lucrează la editura „Literatura universală”, ţine lecţii publice. În 1921 devine preşedintele filialei din Petrograd a Uniunii poeţilor. Apreciat şi ca un virtuos traducător (inclusiv, al epopeii mesopotamiene „Ghilgameş”). Însă în august 1921 este arestat şi executat pentru activitate contrarevoluţionară. Mai târziu, în anii 50, din materialele anchetei s-a aflat capul de acuzare: „nu a informat organele puterii sovietice că i se propusese să facă parte dintr-o organizaţie de ofiţeri complotişti, propunere pe care a respins-o categoric”. Reabilitat post-mortem în 1991.

       Aleksandr Vvedenski s-a născut născut la Petersburg în familia unui economist. Scrie versuri încă din şcoală (pe care, de altfel, o termină fără a susţine examenul la literatura rusă). În anii 20, resimte o puternică influenţă a futurismului. Un timp, studiază dreptul la Universitatea din Petrograd, apoi se transferă la Facultatea de Orientalistică, Secţia Sinologică. În 1925 editează volumul „Întâlniri neobişnuite cu prietenii”, face parte din grupul transraţionaliştilor. După brutala desfiinţare de către bolşevici a Asociaţiei Artei Reale (OBERIUT), din 1928 Vvedenski scrie în special pentru copii. În 1931 mai toţi foştii membri ai sus-amintitei asociaţii sunt arestaţi, incriminându-li-se că prin zaum’ (limbajul transmental) sustrag lumea de la construcţia socialismului. Vvedenski este declarat răufăcător în domeniul literaturii pentru copii. În martie 1932 este eliberat, însă doar cu dreptul de a locui numai în 16 localităţi din URSS. După exil, revine la Leningrad, între 1933–1934 scriind cele mai bune versuri ale sale. Îşi câştigă existenţa din texte şi reprize pentru clovnii de circ, din miniaturi şi literatură pentru copii.

          Destin de mare artist, însă tragic: pe când trupele sovietice se retrăgeau din oraşul Harykov, A. Vvedenski este arestat, învinuit de „activitate contrarevoluţionară”. Data morţii sale nu este cunoscută cu certitudine. Mai târziu, în actele de reabilitare, a fost indicată ziua de 21 decembrie 1941.

          Daniil Harms (1905-1942). …Începând cu anul 1928, scriitorul deja nu-şi mai dactilografia textele. La ce bun, dacă era inutil să le prezinte vreunei redacţii? Nu i le-ar fi publicat nimeni. Însă, din fericire, a dactilografia nu e sinonim deplin (nici pe departe!) cu a scrie. În jurnalul său intim Harms se autoîmbărbătează, îşi dă din abundenţă sfaturi sieşi de a nu abandona, de a nu renunţa! Apoi, îi plăcea mult să viseze. În somn şi aievea. Şi, numaidecât, în scris. Visul era nu doar cea mai benefică formă în care personajele lui Harms îşi (în)tezaurizau dorinţele, aspiraţiile, iluziile, ci şi fericita posibilitate de a suda acea tragică ruptură din interiorul existenţei, din realitate. Încât vreun subtil exeget are motive să constate cu deplin adevăr: absurditatea subiectelor nu poate fi pusă la îndoială, însă la fel de neîndoielnic e că ele au ieşit de sub pana lui Harms în timpurile în care ceea ce părea absurd devenise realitate (sadea şi... sadică!). Dar nu numai atunci, cândva, în epoca etc... Deoarece textele avangardei trebuie înţelese (şi traduse...–„supuse”) printr-o reinterpretare – uneori – esenţial-contemporaneizatoare, să zicem astfel. Nu, nu ar fi exclusă şi atare metodă-montare-joc-percepţie... Ne-decepţie!

           În ziua de 23 august 1941 este arestat în urma unui denunţ (delatoarea era o cunoştinţă apropiată a Annei Ahmatova care, sigur, o turna la NKVD şi pe marea poetesă), incriminându-i-se atitudine capitulardă faţă de războiul în care se afla URSS. În cazier, sunt reproduse şi următoarele cuvinte ale Lui Harms: „Uniunea Sovietică a pierdut războiul chiar din prima zi a acestuia. Acum Leningradul sau va fi blocat şi noi vom muri de foame, sau va fi bombardat fără să rămână piatră pe piatră… Întregul proletariat trebuie nimicit, iar dacă mie îmi vor înmâna ordinul de mobilizare, eu îi voi da cu el în bot comandantului, chiar dacă va fi să mă împuşte. Însă nu voi îmbrăca uniforma militară şi nu voi intra în rândurile armatei sovietice, nu doresc să fiu un astfel de rahat”. Harms mai afirma că oraşul este minat (de sovietici), iar pe front sunt expediaţi ostaşi neînarmaţi. Pentru a evita execuţia capitală, simulează demenţa; tribunalul militar decide ca Harms să fie izolat, ca deţinut, în spitalul de psihiatrie, unde a şi murit.

                               CULTURA SUB TEROARE
       (extrase din eseurile despre avangarda rusă şi cea ucraineană)


         …Odată cu generalizarea pandemiei represive (dacă, astăzi, tot vorbim, de diverse pandemii...), spre mijlocul-sfârşitul deceniului trei al secolului trecut scriitorii modernismului rus, şi nu numai, chiar unii din cei care înclinaseră spre stânga, începuseră a se împuţina, unii sinucigându-se (ori fiind... sinucişi; oricum, atare supoziţii persistă în ce priveşte tragicul sfârşit al lui Esenin sau Maiakovski). Unii emigrează – D. Burliuk, R. Jakobson. Alţii au fost lichidaţi de NKVD sau au murit în GULAG – iată martirologiul nici pe departe complet al scriitorilor avangardismului rus, căzuţi jertfă regimului de stânga, bolşevic – asasinaţi, morţi în Gulag etc: N. Gumiliov (1921), N. Burliuk (1921), I. Deghen (1923), V. Şileiko (1930), L. Cernov (1933), K. Vaghinov (1934), M. Kuzmin (1936), V. Kneazev (1937), K. Bolşakov (1938), N. Oleinikov (1937), Volf Erlih (1937), I. Terentev (1937), I. Afanasy ev-Soloviov (1938?), O. Mandelştam (1938), A. Arhanghelski (1938), Adrian Piotrovski (1938), S. Tretiakov (1939), B. Livşiţ (1939), V. Riciotti-Turutovici (1939), Gh. Ciulkov (1939), Artiom Vesiolâi (N. Kocikurov, 1939), K. Olimpov (1940), A. Vvedenski (1941), D. Harms (1942), S. Nelhiden (1942), N. Habias-Komarova (1943?), V. Şerşenevici (1942), I. Gruzinov (1942), A. Tufanov (1942, lăsat să moartă de inaniţie pe pragul unei cantine raionale), G. Şmerelson (1943?)... Dar suferinţele lui Pasternak, Ahmatova, umilinţele la care au fost ei supuşi?... Dar sinuciderea Marinei Ţvetaeva, căreia i se refuzase până şi un post de... dereticătoare, ce i-ar fi permis să-şi câştige pâinea cea de toate zilele?... (Nu ocazional-sentimentală, ci dramatic-semnificantă găsesc posibilitatea de a invoca, în româneşte, numele acestor poeţi ruşi, pentru că scriitorii au nevoie de solidaritate chiar şi atunci când, fiziceşte, nu mai sunt în viaţă; au nevoie de perpetua solidaritate întru spirit, în lupta cu răul, o monstruoasă faţetă a căruia a învederat-o bolşevismul, „stânga” comunistă.) Apoi, în tragicul context al acelei epoci feroce se întâmplă şi o „atingerea” românească, pe viu, cu avangarda rusă, care se manifestă, însă, nu în... manifeste, ci în destinul unuia dintre poeţii ce aveau să fie exterminaţi – Nikolai D. Burliuk, cel trimis la 15 iulie 1917 pe frontul român. În noiembrie îşi aduce din Rusia mama, stabilind-o la Botoşani. În ianuarie 1918, după ce la staţia Socola este dezarmată unitatea militară din care făcea parte, Burliuk se angajează funcţionar la Direcţia agricolă din Chişinău, plecând la Ismail ca reprezentant al Ministerului Agriculturii al Republicii Democrate Moldoveneşti. După ce trece printr-un confuz labirint de peripeţii din acele timpuri de „rupere de lumi”, este arestat undeva lângă Herson, judecat de bolşevici şi executat la 27 decembrie 1920… (Încă în 1917, în „Proclamaţia preşedinţilor globului pământesc”, Hlebnikov se întreba: „Dar de ce dânsul se hrăneşte cu oameni?/ De ce statul a devenit canibal,/ Iar patria – soaţa lui?”... Statul sovietic...)
             Astfel că în modernitatea literară rusă se înstăpânea „golul istoric” de care spune un vers bacovian…

                    Epoca represans în Ucraina

               În primăvara anului 1925, Mikola Hviliovi publică în suplimentul oficiosului ziar „Izvestia” un amplu articol intitulat Despre „satana din butoi”, punând accentul pe teza că literatura nu trebuie să fie una primitivă, de masă şi foarte politizată. El se întreba (chiar dacă deja avea răspunsul) şi îşi întreba confraţii de condei: „Europa sau Luminarea?” (Luminarea fiind o veche, tradiţională societate culturală ucraineană), în care pleda pentru debarasarea de primitivismul etno-local sau socio-cultural al respectivei epoci, pentru a însuşi activ şi creator cultura europeană, concomitent tinzând spre profesionalism în sfera scrisului.
            Articolul a provocat discuţii aprinse, contradictorii referitor la căile de perspectivă ale literaturii în general, dar mai ales ale celei sovietice. (Până va fi declarată oficial platforma realismului socialist mai erau, totuşi, 9 ani...). Iar în baza acutei teze a lui Hviliovi conform căreia literatura ucraineană, pentru a-şi trasa propriul făgaş, nu trebuie să se orienteze spre Moscova, spre „centrul filistinismului unional”, precum o numea autorul, ci este necesar să înveţe din performanţele psiho-creatoare europene, discuţia a trecut brusc din plan literar în plan politic, în ea intervenind, autoritar, tezist (subînţeles: ameninţător) Biroul Politic al partidului bolşevic ucrainean. De aici încolo, dar în special de la începutul anilor 30 (când, deja, mai rămânea puţin timp până la tezele realismului socialist, enunţate oficial-programatic în 1934, la primul congres al scriitorilor sovietici) avea să se înstăpânească tot mai nefast şi impertinent situaţia în care opera scriitorului era evaluată, dar mai ales drămuită nu sub aspectul vigorii şi originalităţii talentului acestuia, ci de pe poziţie socio-politică, zisă şi a luptei de clasă cu duşmanii revoluţiei şi dictaturii proletare.
             De unde şi necesitatea... impusă, dictată de a elogia necondiţionat acţiunile partidului unic şi buldog, cele ale îndoielnicilor activişti de partid, omniprezenţa în scrieri a eroului-proletar numai şi numai pozitiv. Cei care deviau de la atare principii erau declaraţi duşmani ai poporului, iar curând trecuţi prin tribunale ideologice acerbe, subiective sută la sută, ca să ajungă în ştreang sau în faţa plutonului de execuţie.
           Printre primele jertfe ale terorii staliniste a fost şi Gheo Şkurupi care, dezamăgit, deznădăjduit, se împuşcă chiar în ziua sa de naştere, la care îşi invitase prietenii, colegii; B. Tenta se spânzură (în situaţie ucraineană, cazurile amintesc de V. Maiakovski, S. Esenin, Marina Ţvetaeva...); sunt executaţi Gr. Ciuprinka, D. Falikivski şi G. Kosinka; este ars de viu poetul V. Sidzinski... De unde şi dramaticele, cutremurătoarele compartimentări ca „generaţia împuşcată”, „Golgota literaturii ucrainene” care, prin metaforismul lor, dezvăluie nemaiîntâlnita cândva, altundeva în lume, cruzime a regimului bolşevic autoritar.
            La începutul deceniului trei al secolului trecut în Ucraina îşi sistează activitatea toate organizaţiile literare, dar – iarăşi unul dintre paradoxurile bestialităţii implicite – fără să fi fost interzisă vreuna în mod oficial. Pentru că, de ochii lumii, la început nici chiar puterea sovietică nu se decidea să recurgă la acţiuni făţişe, care ar fi putut părea... nedemocratice: organizaţiile literare şi artistice au încetat să mai fiinţeze, deoarece fusese curmată fiinţarea celor mai activi membri ai lor care, peste noapte (şi peste... rapoarte), s-au dovedit a fi, nici mai mult, nici mai puţin, decât „contrarevoluţionari, duşmani de clasă ai proletariatului, care trebuie exterminaţi în numele viitorului luminos...” – deja limbajul de lemn trăncănea peste lemnul patului de închisoare, sub lemnul spânzurătorilor, peste lemnul patului de armă...
        În aplicarea măsurilor represive inumane fără precedent, în cultura ucraineană anul 1934 este cel de răscruce potopit(ă) în sânge. Ceea ce se întâmplase până la el sub aspect punitiv putea fi calificat ca momente episodice sau deja ca prolog la marea orgie a cruzimii stalinist-comuniste. Lovitura principală, distrugătoare i se dă culturii, spiritualităţii, naţiunii ucrainene anume în 1934. O lovitură masivă şi de masă. Literatura este privată de dreptul de a se manifesta atât sub aspect particular-auctorial, cât şi ca entitate, colectiv de autori, fiind sugrumată activitatea tuturor organizaţiilor scriitoriceşti pe care le avea Ucraina la acea vreme: „Aspanfut” (panfuturismul), „Neoclasicii”, „Plugul” (scriitorii rurali), „Gart” (Călirea), „Lanka”, „MARS”, „VAPLITE”, „Molodneak” (Tineretul), „VUSPP”, SPU (Uniunea Scriitorilor din Ucraina), „Şcoala din Praga”, „MUR”...
            Unii dintre cei care aveau să cadă jertfă teroarei bolşevice îşi presimţeau sfârşitul. În 1920, cu 17 ani până a fi executat, Maik (Mihailo) Iogansen scria poemul „Eu ştiu peirea...”: „Peste acoperişuri de paie ruginite / Se apleacă semiluna sângerie / Spre zori secera ei va cosi / Tânăra otavă veştezită. // Cât mai e soarele-n adâncuri / Ce mai urlă câinii în urbe / Hei larmă a miilor şi miilor! / Îmi spun: voi pieri înalt // În văzduhul curat şi albastru. / M-or spânzura peste oraş: / Stelele înzoririi mi-or privi în ochii / Cu recile pupile ale morţii”.
             Peste ani, exegetul din diaspora ucraineană foloseşte sintagma, dramatic-sintetizatoare, generalizantă – „Generaţia asasinată”. Din analele cutremurătoare ale crimelor călăilor bolşevici să rememorăm fie şi o singură zi, cea de 3 noiembrie 1937, când, în lagărul de la Solovki, printre cei 100 de reprezentanţi de vază ai intelectualităţii ucrainene, au fost executaţi şi scriitorii Valerian Polişciuk, Oleksandr Slisarenko, Mihailo Ialovi, Valerian Pidmoghilni, Pavlo Filipovici, Miroslav Ircian, Marko Voronoi, Mihail Kozoris, Grigori Epik... Într-o singură zi, literatura ucraineană a fost decimată! Şi tot în negrul 3 noiembrie 1937 – peste 4 zile bolşevicii aveau să marcheze două decenii de la lovitura lor de stat! – au fost împuşcaţi, tot la Solovki, şi celebrul regizor Les Kubas, dramaturgul şi pedagogul Nikolai Kuliş. Iar în notele bio-bibliografice ale autorilor incluşi în prezenta antologie cititorul va găsi alte şi alte nume de creatori autentici, tineri, energici, care au fost asasinaţi de marxism-leninism, de dictatura proletariatului...
            Astăzi, sunt tot mai numeroşi cei care spun sau scriu răspicat că de tragedia intelectualităţii, culturii moderne ucrainene este vinovat fostul „frate mai mare”, muscalul, ţarul, toţi cei care au mai pus la cale şi genocidul prin înfometare (golodomor-ul). În anumite părţi ale problemei adevărul ar fi anume acesta, dar nu ştiu dacă el trebuie extins şi generalizat în ce priveşte necruţătoarele decimări staliniste din a doua parte a anilor 30, când sute de intelectuali, scriitori, cineaşti, pictori, regizori, muzicieni ucraineni au fost ucişi în închisori, în Gulag. Pentru că teroarea stalinistă nu a fost una selectivă, ci de-a dreptul generală,. Necruţând pe nimeni oriunde s-ar fi aflat în imperiul roşu. Să ne amintim: în aceeaşi perioadă, când era lichidată intelectualitatea ucraineană, inclusiv scriitorii, printre care, în primul rând, avangardiştii, acelaşi blestem nimicea creatorii artei, slujitorii spiritualităţii Rusiei. Iată martirologiul nici pe departe complet doar al scriitorilor avangardismului rus, căzuţi jertfă regimului bolşevic – asasinaţi, morţi în Gulag…

                                              Leo Butnaru

              -----------------::::::::::::::::::::::::::::------------------

Remember Gheorghe Crăciun

                                       PORŢILE

                                                     de Leo Butnaru

               Se apropie Crăciunul. Şi îmi aminteşte de prietenul Gheorghe Crăciun. Se apropie luna ianuarie. Şi această apropiere aminteşte de tragica şi definitiva îndepărtare-plecare, de acum 4 ani, a prietenului Gheorghe Crăciun…

              ...Aşa se face că, după plecarea omului important din starea fizică, subsolară a unui popor (în cea spirituală rămâne, fireşte, prin faptele sale), cei care îi regretă, îndureraţi, dispariţia, la un moment dat sunt surprinşi de „a găsi” – fără a fi căutat în mod special, – a găsi ca şi cum involuntar anumite lucruri, înscrisuri, mărturisiri, semne din existenţa acestuia, prin care el însuşi îşi prevedea clipa fatală a trecerii spre tărâmul umbrelor.

              Nu cred că, la în timpul uneia din întâlnirile mele cu regretatul coleg Gheorghe Crăciun (1950–2007) – la Chişinău, în septembrie 1995, – m-aş fi referit cumva, cel puţin în mod oarecum conştient, la tanatopsis – ar fi fost o nechibzuinţă, dacă nu chiar o prostie! Pentru că, precum spusese un alt confrate, mai eram tineri şi aveam de unde muri.

              Însă, ziceam, după ce citim în nefasta cronică a lui Charon şi numele vreunui om pe care îl apreciem mult, involuntar dăm de elemente, cuvinte, gesturi, sintagme care în arcuirea de cobiliţă a pandantului (sau de... negru curcubeu), parcă, vin ca retro-semne oraculare anume despre inevitabilul inevitabilităţii, sui generis, prin excelenţă, sau – în ultimă instanţă, adică. O excelenţă şi o instanţă a dezastrului şi ireparabilului.

             Şi iată că, prinzând a reciti dialogul pe care l-am întreţinut acum cincisprezece ani, la Chişinău, nu pot evita sentimentul că, chiar la începutul lui, noi, tangenţial, „ne gândeam” la ceea ce e sfâşietor de trist. Discuţia nu se deschide cu o întrebare, ci cu o (auto)încurajare: „Stimate coleg Gheorghe Crăciun, aş vrea să începem convorbirea noastră prin a ne adresa nouă înşine îndemnul Non abiate paura!... Spolancare le porte! (Nu aveţi teamă!... Deschideţi larg porţile!).

            „De acord. Să le deschidem”, – fusese răspunsul tău.

            Aşadar, (re)venise-(re)pornise (şi nici până astăzi nu a mai plecat) tema şi teama porţilor. Tema şi teama cu porţi, despre porţi... Pentru că simbolistica şi starea de universalitate a acestora – intrare, dar şi trecere, – totdeauna au produs şi produc o inevitabilă fascinaţie asupra creatorilor de literatură şi de oricare altă artă. La noi, au fost (unele mai sunt) picturile lui Mihail Grecu – filosofic-înfermecătorul-îngândurătorul său ciclu de „Porţi”, cele mai multe din care s-au călătorit peste hotare basarabene sau poate că ele însele fiind deschizătoare de hotare, întru liberă comunicare şi înţelegere interumană. „S-au deschis marile porţi ale lumii”, scria un poet de-al nostru, Leonard Tuchilatu, plecat şi el de tânăr pe tărâmurile stelare, poate că în nevăzuta parte a lunii. Manuscrisele cărţile noastre de debut fuseseră discutate la aceeaşi şedinţă de la Uniunea Scriitorilor, pe când Leonard, grav bolnav, se afla pe patul de suferinţă în Moscova, unde plecase să studieze la Institutul de Literatură.

             Acum 70 de ani, Lucian Blaga îşi botezase un volum de poeme „La curţile dorului”. Eu aş fi zis, frate Gheorghe Crăciun, – La porţile curţilor dorului de tine... Şi de prietenii noştri Mircea Nedelciu, Radu G. Ţeposu şi Ioan Flora, despre care vorbeam noi în acea conversaţie dintr-un septembrie de acum mulţi ani, în secolul trecut, care „s-a dus”, cum ar veni. Când, se părea, nu ne gândeam la moarte. Cel puţin – pe faţă. Însă ea deja ne gândea pre noi. Chiar dacă eram tineri şi aveam de unde muri... Şi când noi, (cam) naivii, discutam exact cum a reţinut impasibilul celuloid al benzii de reportofon:

             „– La modul figurat sau la un oricare alt mod, te gândeşti la Pământul Făgăduinţei?

           – Pământul Făgăduinţei?...

           – ... artistice.

          – Da, Pământul Făgăduinţei artistice... mă gândesc dacă, până la urmă, totuşi, la capătul drumului nu se află deriziunea pură”.

          Uite (chiar uită-te!) că ceea ce acum peste un deceniu şi jumătate era (consolatorul, evazivul... ) „mod figurat”, astăzi, la capătul drumului, pare a fi ceva... material, palpabil. Pumnul de ţărână, aruncat creştineşte, peste lacra scriitorului român demn de toată consideraţia, care rămâi a fi tu. Cernerea ţărânei prin care spiritul tău mai respira, vibrant, urcând spre lacra-lacrimile celor dragi. Materialitatea ţărânei, însă, nu părea să-ţi fie străină, pentru că, în dialogul nostru, mai spuneai eminamente următoarele (ca profesie de credinţă – şi de fiinţă): „Îmi place (asta ţine, desigur, tot de zodia mea), îmi place materialitatea vieţii, vreau să zic substanţialitatea vieţii, că viaţa are carne, că viaţa are corp, că viaţa înseamnă atingere, percepţie. Aşadar, mă bucură foarte mult materia, ca să spun, şi poate că această frază a lui Flaubert din „Ispitirea Sfântului Anton” (a fi materie, dorinţa de a te confunda, de a te transforma în materie, poate că amorfă; în materia din jurul tău) aş fi vrut să-mi aparţină. Îl invidiez pe Flaubert pentru această uluitoare intuiţie. De fapt, iubirea noastră faţă de lume, dar şi iubirea în general nu înseamnă decât o dorinţă de contopire cu obiectul pe care-l iubeşti. Deci noi am vrea să îmbrăţişăm lumea, să ne topim în ea tot timpul”.

           Ce ar mai fi de comentat-adăugat? Cutremurător de frumos ai spus tu, prietene Gheorghe Crăciun. Lucid şi discret-dramatic. Ca un om care nu avea teama de a deschide larg porţile... Şi atunci, acum mulţi ani, la Chişinău, oraşul meu, oraşul nostru, despre care tu ai avut cuvinte frumoase, pe care le reamintesc:

         „– Vreau să spun că am descoperit în Chişinău un oraş fascinant. Îmi pare rău că am stat atât de puţin aici, îmi pare rău că m-am plimbat prea puţin aici. Străzile Chişinăului parcă sunt făcute anume pentru plimbare. Este extraordinar cum acest oraş pare construit prin defrişarea parţială a unei păduri...

           – Dar şi a unei naţiuni...

          – Da, cu mare părere de rău Dar să vorbim despre componenta aceasta. Poate vom ajunge şi la cealaltă... Descopăr o toamnă uluitoare la Chişinău, o lumină cu o dulceaţă anume, care nu este dulceaţa luminii moldoveneşti...

            – În sens sadovenian, ar fi, totuşi, ceva…

           – Da. Dar este şi o dulceaţă de lumină europenă aicea şi cred că Chişinăul (dacă, politic, vom avea şansa de a ni se întâmpla ceea ce dorim) poate deveni unul din marile oraşe ale acestei margini de Europă”.

          De ce am reprodus şi aceste opinii ale tale, dragă Gheorghe Crăciun? Pentru că în ele există, subtextual, şi răspunsul la întrebarea pe care mi-o pun unii prieteni din Iaşi, Bacău, Bucureşti, Cluj, Timişoara, Focşani: „Tot la Chişinău rămâi?”

          Da, la Chişinău. Merită să iubeşti şi să aperi acest oraş al nostru, unde, iată, scriu acest text despre tine şi despre fapta ta aleasă ce rămâne, sigur că rămâne în literatura, în spiritualitatea românească, de la Nistru până la Tisa şi până pretutindeni unde se găsesc români cu dragoste de carte, pe care tu ai slujit-o cu atâta devoţiune şi inteligenţă.