Chipuri de colegi, chipuri de prieteni

Dinu Flămând la decernarea Premiilor USR, 8 iunie 2011. 

Alexandru Ecovoiu. Terasa Muzeului Literaturii Române, 9 iunie 2011.

Bujor Nedelcovici. Neptun, Zile şi nopţi de literatură, 11 iunie 2011.

      Fotografii: L. B.

Amicus Mircea, sed magis amica veritas

I, Ci – SAU – Y, Ch?*

În revista „Sud-Est cultural” (nr. 1, ianuarie-martie 2011) colegul Mircea V. Ciobanu pornise de la intenţia să scrie despre… digresiuni (Obsesie, ce mai… A subsemnatului sau a criticului?... Rămâne de văzut.), însă, până să ajungă la digresiuni, ocoleşte el însuşi mult şi bine (adică… rău) anume prin diverse abateri-excursuri, pentru ca, la un moment dat, ba chiar pe la mijlocul textului, să se surprindă că o luase pe alături, zicând: „Una din nuvelele noului volum Ruleta românească (că despre el voisem să relatez)…”

Iar unele din abaterile sale nu sunt decât, vorba aia, aflare în treabă, precum în cazul când crede că, în traducere, subsemnatul nu a păstrat muzicalitatea versurilor lui Hlebnikov sau a celor ale lui Pasternak. Aici este clar un lucru: prietenul-opinent nu cunoaşte (sau doar nu ţine cont) de faptul că Hlebnikov a fost un adept „înverşunat” al versului liber şi că l-a cultivat metodic, iar atare prozodie, se ştie, nu e prea muzicală, precum cea cu „iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile”. De aici supoziţia că aş fi transmis doar nivelul semantic al textului (chiar aşa?!), nu şi spiritul… la-la-la-ului (îmi vine să zic şi chiar o fac). Prea de tot afirmaţia! Ar fi bine ca Mircea să-l (re)citească pe Hlebnikov în original, să vadă, să se informeze, cum ar veni, după care cred că nu va dibui. (Ca s-o dau niţel în rimă… muzicală.) În ce priveşte Pasternak, presupun că se referea la unele poeme, de asemenea în vers liber, pe care eu le-am tradus şi publicat în presă sau în antologiile avangardei: „Un răsărit şi mai năbuşitor”, „Temă” sau „Versuri albe”. Celui care e obişnuit doar cu Pasternak-„muzicalul” probabil nu-i vine să creadă că o atare „volnicie”, o atare libertate de „a sfida”… armoniile „făţişe” i-ar fi fost caracteristică marelui poet rus. (Dar de ce zic eu că se referea la unele poeme, când, de fapt, criticul voroveşte la hurtă, în general, fără a specifica, exemplifica, argumenta, contrapune originalul cu traducerea etc?... Asta e mai complicat, nu?...)

              Apoi colegul îşi etalează erudiţia care, de fapt, mai mult e supoziţie, scriind că – să vezi! – unui rus i-am articulat, româneşte, numele „Iarkevici” şi nu… Yarkevich, pentru că el, opinentul, ar fi dorit să-i subliniez(e) originea… sârbă! [„Am citit, în acest context, aplauzele lui Virgil Mihaiu pentru o traducere publicată în România literară (aplauze care confirmă vorbele mele despre valoarea traducerilor textelor bune, de data asta – chiar a unui text actual). Nu comentez traducerea, dar o obiecţie tehnică (importantă pentru acţiunea de culturalizare): Igor Iarkevici este, de fapt, Yarkevich (iar dacă vrem să accentuăm originea sârbă a numelui, atunci: Jarkevič)"].

Primo: eu nu am tradus un scriitor… sârb, pentru că Iarkevici e un scriitor rus – nu? – ca şi Lermontov-„scoţianul” (nu… Lermon), ca şi (C)Kantemir (Antioh) moldo-valahul. Secundo: în limba română „Y” nu are trecere în faţa lui „I”, când e vorba să se transcrie nume slave. Nici ch în faţa simplisimului ci (aici e prea de tot, colega!). Deci, cum ortografiem numele (lui) Iaroslav (şi a celui înţelept, kievean, şi a celui de rând)? Sau pe cel al oraşului Iaroslavl.  (Pentru ambele cazuri, vezi „Dicţionar Enciclopedic”, Bucureşti, 1999, vol. III, p. 145.) Prietene Mircea V. Ciobanu, nu vei reuşi să mă (ne) convingi că, sub aspect structural, „Iar”-ul din Iarkevici e „altul” decât, acelaşi, slavon, din numele propriu Iaroslav sau cel din toponimicul Iaroslavl.  

Alte exemple? În româneşte se ortografiază Babii Iar şi nu Babii Yar ( „65 de ani de la masacrul de la Babii Iar” – Vezi http://www.romanianjewish.org/db/pdf/nr259_260/pagina7.pdf.) Oare Iar-ul din Iar-kevici este diferit din „Iar”-ul din… Babii? Sau Iarvet Iuri şi nu Yarvet Iuri, celebru actor baltic? [Vezi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Solaris_(film_din_1972)]. Iar pentru ci şi nu ch a se vedea mai multe adrese, inclusiv acestea cu numele rău-famatului Purişkevici (care conform logicii lui M.V.C ar trebui ortografiat… Purishkevich, pentru ca românul nostru să citească… Puriskevik): cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/28/page/2/; romanism.ro/tag/invatamant.

În cazul de ar fi altfel, precum sugerează colegul, ar trebui să ortografiem şi pe la noi, dar şi prin dreapta Prutului – Yarovoi şi nu Iarovoi (Ion, Gheorghe, Petru…). Acelaşi lucru (în răspăr…) ar ieşi cu (I)Yarâghin, (I)Yarkov (vezi pe net: View Alexandre Iarkov's professional profile on LinkedIn. LinkedIn is the), Iaroşevici (nu cu ch la… coadă!), Iarmolaev, Iarki(i), Iarţev, Iarmolenko, Iaremciuk (şi nu Yaremchuk!), Iaremcea (nu cu…ch), Boiarski, Poluiarov…  – cum s-ar spune –  ≈∞ (aproape la infinit…), fără a se reuşi detronarea „I”-ului, „ci”-ului şi întronarea (…intonarea) după bunul plac a „Y”-ului şi „ch”-ului… Pentru că, dragă Mircea, presupunând, tu nu ai propus şi o altă regulă, explicită, credibilă, admisibilă întru ghilotinarea lui Iar şi ci şi încoronarea lui Yar şi ch… Deductiv: şi a lui sh în loc de ş, astfel că noi, românii, ar trebui să revedem sute de mii de texte, ca să „corectăm”, scriind: Pushkin în loc de Puşkin, Gorbachiov/ Goncharov în loc de Gorbaciov/ Gonciarov… Уж нет, приятель, нет!**

Prin urmare, fiind ceva mai flexibil în opţiuni, eu cred că nimeni nu ar face caz, dacă cineva ar ortografia: Yarkevici, Yar, Yarovoi, Yarkov etc. – în unele texte româneşti s-ar putea întâlni şi atare variante, chiar dacă cea recomandată, tradiţional, e cu Iar. Mai mult ca atât, nimeni nu ar trebui să impute cu aplomb că – băgaţi de seamă! – „abaterea” nu se cade trecută cu vederea, pentru că e – zici – „importantă pentru acţiunea de culturalizare”. Unde mai pui că, nemodest vorbind, eu dau texte (şi nu de ieri-azi) de dincolo de respectiva acţiune de primă treaptă de culturalizare, texte niţel superioare novicilor (sper ca aceştia să nu să supere, ci să „urce”, să zicem, spre ceva mai complicatul Velimir Hlebnikov).

Deci, nu ar fi un delict dacă am scrie (şi) cu „Y”, numai că, în principiu, consolidat, tradiţional deja, varianta propusă de Academia Română e cea cu „Iar”… Prin urmare, colegul şi  opinentul meu ar trebui să-şi adreseze (su)poziţia (…convingerea?) şi „principialitatea” respectivei instituţii (a… instituţiilor), să vadă cum rămâne, totuşi, cu respingerea lui „y” şi „ch” şi „afecţiunea” pentru „i” şi „ci”, indicată, de altfel, şi de corectorul ortografic electronic. (Eu unul presupun că preferinţa vine şi din considerentul că pe i se poate pune punct… la timp şi instructiv). Punct.

P.S. Trebuie să recunosc că, gentil şi prevenitor precum este, colegul Mircea V. Ciobanu îmi trimisese prin poşta electronică textul la care mă refer, eu atrăgându-i atenţia doar la inexactităţile şi confuziile la care m-am referit şi aici. Autorul, însă, a ţinut morţiş să le scoată în lume, eu unul necunoscând motivul perseverenţei sale în eroare. Pentru că, mai recent (ne-am întâlnit la USM), tot Mircea mi-a spus: „Nu este exclus că chiar ai putea avea dreptate”. Eu unul cred că chiar o am.

            P.P.S. Nu m-am referit la opiniile colegului Mircea V. Ciobanu despre cartea mea de nuvele Ruleta românească – ele sunt bazate-inspirate pe/ de studiile, cultura, gustul, preferinţele sale. Ale altora ar putea fi altele (chiar au fost  - scrise şi ele, chiar sunt), inclusiv ale mele care, bineînţeles, ţin de o altă formaţie, experienţă, mod de a-mi aplica vocaţia şi, poate, chiar viziunea. Astfel că aici m-am referit doar la lucruri care sau n-au fost argumentate prin exemple, sau bazate doar pe supoziţii, pe chef-moft personal, ceea ce ar deruta pe unii cititori mai puţin avizaţi, – eu unul sperând că astfel le-am putea elucida  pe cât posibil mai obiectiv, inclusiv în lumina rigorilor academice sau a celor ce ţin doar de o anumită tradiţie.

29.V.2011

______________________

*Iniţial, am trimis textul ce urmează la revista „Sud-Est cultural”, unde el nu a avut altfel de „oprelişti”, decât factorul cronologic: numărul revistei în care ar fi putut fi publicate tocmai cel din septembrie a.c.. M-am gândit că decalajul „sursă – ecou” ar fi fost prea mare şi, mulţumindu-i colegei Valentina Tăzlăuanu, redactor-şef, pentru solicitudine, am retras textul, pentru a-l publica aici.

**Dar nu, amice, nu! (rus.).

O imagine... o stare...

      Mac solitar pe faleza de la Neptun, în preajma Vilei Stancu a USR. 11 iunie 2011...

Congresul Naţional de Poezie

            În perioada 15-18 iunie 2011, la Botoşani va avea loc cea de-a IV-a ediţie a Congresului Naţional de Poezie. În cadrul Congresului scriitorii invitaţi vor dezbate tema acestei ediţii, „Poezia română contemporană în context european. Traduceri, editări, prezenţe în edituri, librării şi presa literară din Uniunea Europeană”. De asemenea, vor avea loc recitaluri poetice, se vor decerna Premiile Congresului Naţional de Poezie, ediţia a IV-a, pentru un poet consacrat şi pentru un poet tânăr, se vor vizita obiective de importanţă culturală naţională  şi internaţională. AgenţiadeCarte.ro şi Radio România Cultural sunt partenerii media ai evenimentului.

"Congresul Naţional de Poezie, ajuns la a IV-a ediţie, şi-a propus de la început să fie altceva decât celelalte manifestări consacrate poeziei peste tot în ţară, de la colocvii şi simpozioane sau „zile ale revistelor”, ori simple recitaluri etc. Prima ediţia a reuşit chiar să fie în formatul pe care ni l-am propus, cu dezbateri axate pe problemele promovării poeziei, de impunere a statutului poetului, destul de şifonat, în conştiinţa celor care au menirea de a-l promova pe poet, nu de a-l umili, de a-l citi, nu de a-l ignora şi comenta pe baza prejudecăţilor şi aşa mai departe, cu recitaluri de tip maraton (de peste 60 de poeţi la prima ediţie!), cu acordarea unui premiu printr-o jurizare ad-hoc, la care a fost implicat şi publicul, cu un târg de carte de poezie şi o participare pe măsură. Apelul primei ediţii a stârnit valuri care, însă din păcate, s-au lovit de stabilopozi încremeniţi în poziţia lor de impasibilitate faţă de fenomenul poetic de la noi. Însă ceea ce a fost foarte important atunci este faptul că, la propunerea lui Al. Muşina şi Andrei Bodiu a luat fiinţă Maratonul de poezie de la Sibiu, care-şi continuă parcursul prin diverse forme. Dar şi ideea Maratonului de poezie şi jazz îşi are cumva originea tot de la formatul acestui congres.

Ediţiile ulterioare şi-au continuat, din doi în doi ani, parcursul, dezvoltând teme care au avut menirea să atragă atenţia forurilor îndrituite să promoveze poezia română în rândul poeziei mari a lumii, unde îi este locul. De bine ce sunt atât de puţin cunoscuţi în lume, ca poeţi, înseamnă că nu am reuşit să mişcăm anchilozele din prejudecăţile lor sau din comodităţile care-i determină să se limiteze la doar câteva nume cu care defileze pe la târgurile internaţionale, cu aceiaşi însoţitori ineluctabili. Tema actualei ediţii reia cumva tema primei ediţii, cu accente de data asta mai concrete, având în vedere că Institutul Cultural Român, şi cu o astfel de menire, de promovare a valorilor cultuale româneşti în străinătate, ar putea fi sensibilizat şi ar putea impulsiona pe trimişii lor în afară să facă mai mult decât nimic din acest punct de vedere. Dar se pare că nu se va mişca nici de data asta. De exemplu, am propus achiziţionarea de către acest institut, prin institutele de aiurea, colecţia Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, editată la începutul acestui an, în care sunt incluşi primii 19 poeţi contemporani români care au obţinut acest premiu. Nu am primit nici un semn, nici măcar un refuz, ci ignoranţa a lăsat şi de data aceasta amprenta de bază a  activităţii acestei instituţii reprezentative pentru promovarea culturii române în afara graniţelor ţării. Sau poate mă înşel eu: poezia română nu face parte din cultura română!”, a declarat scriitorul Gellu Dorian.

Dintre scriitorii invitaţi: Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Liviu Ioan Stoiciu, Doina Popa, Nicolae Tzone, Chiril Covaldji, Elena Loghinovski, Christian W. Schenk, Dinu Flămând, Doina Uricaru, Leo Butnaru, Emilian Galaicu-Păun, Arcadie Suceveanu, Nicolae Leahu, Maria Şleahtiţchi, Vasile Tărâţanu, Claudiu Komartin, Răzvan Ţupa, Andra Rotaru, Dan Mircea Cipariu, Ioan Es. Pop, Dan Coman, Radu Vancu, Ştefan Manasia, Marin Malaicu-Hondrari, Cosimin Perţa, Diana Geacăr, Rita Chirian,  Cornelia Maria Savu, Iolanda Malamen, Călin Vlasie, Nicolae Coande, Dumitru Augustin Doman, Virgil Diaconu, Paul Aretzu, Dumitru Chioaru, Ioan Radu Văcărescu, Silviu Guga, Vasile Dan, George Vulturescu, Dumitru Păcuraru, Echim Vancea, Vasile Muste, Ion Mureşan, Luigi Bambulea, Marta Petreu, Adrian Popescu, Ioan Pintea, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, Liviu Antonesei, Daniel Corbu, Liviu Apetroaie, Nicolae Panaite, Aurel Ştefanachi, Val. Talpalaru, Adi Cristi, Şerban Axinte, Antonio Patraş, Dragoş Cojocaru, Paul Gorban, Liviu Pendefunda, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Emil Nicolae, Adrian G. Romila, Sterian Vicol, Florina Zaharia, Angela Baciu, Corneliu Antoniu, Andrei Velea, Mircea A. Diaconu, Constantin Arcu, Carmen Veronica Steiciuc, Ovidiu Alexandru Vintilă, Izabel Vintilă, Ion Beldeanu, Mircea Tinescu, Doina Cernica, Viorica Petrovici, Liviu Popescu, Nicolae Cârlan, Roman Istrate, Mircea Tinescu, Ion Filipciuc, Vasile Ursache, Horaţiu Stamatin, Dumitru Brădăţanu, Vasile Zetu, Anica Facina, Constantin Severin, Elena Brânduşa Steiciuc, Sabina Fânaru, Constantin Hrehor, Gellu Dorian, Lucian Alecsa, Dumitru Ţiganiuc, Emanoil Marcu, Dumitru Ignat, Lucia Olaru Nenati, Maria Baciu, Nicolae Corlat, Vlad Scutelnicu, Petruţ Pârvescu, Vasile Iftimie, Dumitru Necşanu, Constantin Bojescu, Ciprian Manolache, Gabriel Alexe, Stelorian Moroşanu, Victor Teişanu, Cristina Şoptelea, Cezar Florescu, Valentin Coşereanu.

O antologie

Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011

DIN POSTFAŢA LA POEME DIN SECOLELE XX-XXI

Spre deosebire de alţi colegi ai săi, Leo Butnaru nu s-a arătat preocupat nici de edificarea unui statut civic, n-a cultivat poza mesianică, deşi temperamentul şi calităţile sale oratorice l-ar fi putut propulsa într-o poziţie socială privilegiată, de tribun sau „patriot al neamului”. Om puternic şi cu caracter, intransigent cu sine şi cu alţii, a ales să rămână fidel condiţiei de profesionist al scrisului zilnic, de intelectual care îşi nutreşte talentul din cărţi şi biblioteci, fidel programului său de reformare a viziunii poetice, de impunere a unor tehnici artistice avansate…

Leo Butnaru îşi concepe poezia ca pe un instrument de cercetare şi cunoaştere, ce implică elemente provenite din filozofie, arte şi chiar din ştiinţele exacte. Textele înglobează, într-o continuă alternanţă, elemente eterogene, colaje de real şi oniric, formule sentenţios-aforistice şi „felii” de viaţă. În timp ce scrie, poetul analizează, stăpânit de o vervă a spunerii, de un adevărat patos al demonstraţiei...
 Parafrazându-l, am putea spune că poemele sale includ „jungle de semnificaţii cu / îndoieli luxuriante / uneori dadaiste”, iar „animalele vorbirii” sale se află „într-o perpetuă hămesire”…
Poetul însuşi emană o energie debordantă, indică un spirit dezinhibat, ludic. Mâinile şi picioarele sale muşchiuloase, ca de aruncător de disc în arenele Greciei Antice, trădează forţă şi vitalism, barba scurtă ca de satir înmuiată în prima cărunteţe pare să personifice ironia şi persiflarea, iar limba-i izvoditoare de calambururi şi şolticării verbale se află non-stop în regim de replică…

Leo Butnaru scrie cu o libertate uimitoare, cu o luciditate şi un exhibiţionism demne de un acrobat. De cele mai multe ori, textul conţine o demonstraţie filozofică, o idee existenţialistă, un paradox; descrierea lor se desfăşoară într-o succesiune concentrată, urmărindu-se încă de la început, cu o „perfidie” calculată şi vizionarism de păianjen, obţinerea unor poante, a unor sensuri ascunse, nebănuite de ochiul comun. Imaginaţia poetului aleargă ca o suveică printre cărţi, mituri, idei, întâmplări cotidiene, mecanismul asociativ-ludic funcţionează neîntrerupt, într-un regim al intertextualităţii şi al „diversiunilor” lingvistice…

Alchimist solitar, raţionalist şi ingenuu, cu o viziune filozofică asupra existenţei, hrănindu-se cu „iluzia necesară” a scrisului, extrăgându-şi poezia din minereuri lingvistice topite în creuzete livreşti, alternând cu aceeaşi potenţare între poet, prozator şi eseist, între publicist şi traducător (tălmăcirile din Velimir Hlebnikov, René Char, Ghennadi Ayghi sunt mostre de mare virtuozitate ale genului), Leo Butnaru este prin excelenţă un poet al texistenţei, fascinat deopotrivă de spiritul bibliotecii şi de realitatea „reală”, un remarcabil creator de valori artistice contemporane.

 Arcadie Suceveanu

O carte (de) la "Vinea"

ÎNCÂT

Omul e atât de neştiutor,

dar mai ales – hazliu

sau poate – iresponsabil

încât

poate spune orice,

spre exemplu:

nemurire.

PREZUMŢIA PREZENŢEI

O, da!

Da, o!

Dao e în acelaşi timp

ceea ce există

şi ceea ce nu există

pentru că Dao (O, da! Da, o!)

e Totul

chiar şi atunci

când ceva nu există

fiindcă Moartea este legea

în afara legii – pretutindeni

totdeauna

când şi ceea ce există

e Totul...

... astfel că este imposibil ca în eternitate

unde există de toate

concomitent toate celelalte absentând

să nu existe şi poetul care de fapt

nu există

dar căruia

i se simte totuşi prezumţia prezenţei...

ACOLO...

1. Peisaj în Chişinău

În această parte semi-rustică a Chişinăului

vezi sute de boschete de liliac înflorit

dar, iată, de neuitat e liliacul revărsat

la colţ de morgă orăşenească

din colţul străzilor Petru Movilă – 31 august

vizavi-pieziş de colţul alb

al casei scriitorilor...

2. Internaţionala

Pe zidul alb-gălbui al morgii orăşeneşti

un graffiti zugrăvit curcubeic: „Sculaţi voi

oropsiţi ai sorţii!”

3. Înşelătoarea părere

Este înşelătoare părerea că

în morga zăvorâtă

nu se întâmplă nimic...

VIII.2009

O altă carte de poeme pe care am publicat-o (2004) la „Vinea”

STÂLPUL DE SARE

auz introvertit ascultând de nesigurul glas al conştiinţei

pusă la stâlpul de sare al execuţiei orientale – căderea de

lacrimi în loc de stropii de apă

stalagmita deznădejdii – stâlpul

scrijelat cu graffiti indecente

batjocorit de cleiul campaniilor electorale

mozaicat de păsări

ţârcâit de copoi şi beţivani

înalbăstrit de reflexii cereşti

stâlpul salin – altceva decât cel de hotar

decât borna kilometrică

stela de mormânt sau cenotafele vide

în ţara piedestalelor fără monumente

tremurul de arfe al umbrelor în

cristalele stâlpului de sare

scânteieri alarmante ca un joc de balanţe ale nimănui

acţionate de puterea gândului extras prin

dezamorsarea bocetului

mărăcine al mineralogiei

şi altor alegorii ce-i camuflează adevărata predestinaţie în

ţara piedestalelor fără eroi

fosforescenţă în bătaia selenei

în tresărirea de efemeride a cristalului

ce oglindeşte şiruri de călăi

starea pură a captivităţii în

ţara nimănui

22.VI.2003

 

ÎN PREAJMA VILEI STANCU

totul palpită

zodiacul îşi roteşte hora eleno-superstiţioasă

lentă ca începutul de Sirtakis

de pe pământ ridicându-se, roua

mai adăstă sub reversul frunzişului

sub venele rămurişului, puţin

dar parcă prelungind totuşi ceva – o

durată, o stare, un hazard de prospeţime

năvoade cu nimic sau, poate

cu lumină; mirt pe fruntea sfârâitoare a

după-amiezii; restricţia pauzei de prânz

închide difuzoarele; răscopt

câte un fruct încearcă să zâmbească a râde

câte o libelulă năucă se loveşte de lentilele

ochelarilor de soare

peşti zburători poposesc pe binoclul căpitanului

Olandezului zburător

e timpul intens, condensat al traiectoriilor

peste care strigă muezinii Balcanilor

în paralelismul religiilor guralive

mi-i dor de Balcic şi re-

compun pe nisip harta într-un chip pur geometric

dând din cap a nu cu gestul de da al bulgarilor

un interpret de folclor apăsându-şi peruca pe che-

lie (sună aproape italieneşte: che-

lie...) când înoată prin golfuleţul ocrotit de stabilopozi stu-

pizi, ţinând – cântăreţul – capul ridicat precum

reptilele mezozoicului

şi cârlionţii artificiali îi scapătă peste ochi

sub paravane de plajă – picioare ridicându-se pe rând

în presupusa artă a nudismului

indivizi ce aduc a borne ruginii

sau, din contră, a stâlpi de sare; talie medie, €uro-

peană; realismul plajei nudiştilor

lipsă de tentaţii, ca şi cum vara e

anotimpul emasculaţiei parţiale a populaţiei

ioc stele şi căluţi de mare

ce se mai află doar prin enciclopedii, dicţionare

prin CD-urile entropiei exoticului, dar

şi derizoriului

printre risipirea de nervi a algelor – pescăruşi

cu aripi de tuş ţipă ceva din procesul intentat lui Bau-

delaire

încerc să-mi reamintesc ermetisme/barbisme

întru a mă convinge că am foarte puţin în comun cu papa-

galii – aversiunea faţă de mulţime; ies din provizoria criptă a

nisipişului, dându-vă astfel, sper (naivul!), o veste oarecum opti-

mistă în această viaţă de permanentă murire prin(tre) nisipăriile uni-

versului-(şi)-versului)... À  bientôt!

20 iunie 2003

Omul-stil, omul cu prieteni

                     
                         FĂNUŞ NEAGU, 1932 - 2011

Leo Butnaru: – Credeţi că aţi fost urmărit doar în calitate de stilist foarte bun?

Fănuş Neagu: –Păi sigur că nu numai. Spuneam doar că cineva de la organele respective îmi propusese să-mi dea dosarul pe care mi-l întocmise securitatea, să-l văd, însă eu am refuzat. De ce m-aş certa cu lumea, depistându-mi turnătorii?

Leo Butnaru: – Presupun că „acolo” aveţi un dosar impunător.

Fănuş Neagu: – Mare, domnule, mare. Chiar l-am întrebat pe acel cineva cât mi-i dosarul de voluminos. „Încape într-o roabă”, mi-a spus.

Leo Butnaru: – Dar să revenim la stil. Pentru că aţi creat unul.

             

Fănuş Neagu: – L-am creat, însă nu i-aş sfătui nici pe prietenii mei din Basarabia, nici pe prietenii mei din România să urmeze stilul meu, pentru că stilul meu pot să-l fac doar eu şi este foarte greu de dezvoltat, pentru că este un stil de nebun, de fost nebun, şi cei care mă urmăresc fac numai o pastişă. Nu i-aş sfătui, pentru că trebuie fiecare din ei să-şi creeze un stil şi acest stil să-l creeze de la tinereţe până la bătrâneţe. Dacă te iei după altul, cum s-a luat imbecilul acela de Niculiţă după Coşbuc, nu mai iese nimic. Sigur că da, noi suntem sadovenieni ori caragialieni, în special sadovenieni.

Galaţi, aprilie 1992.

(Din volumul de interviuri: Leo Butnaru – „Spunerea de sine”, 1994)

                    *       *       *

Leo Butnaru: – Ziceaţi că până în prezent v-aţi sprijinit în prieteni, drept mărturie stând şi cărţile cu prieteni. Cineva vă sfătuia să daţi lumii ţi o carte cu duşmani.

Fănuş Neagu: – M-a întrebat Everac: „Dumneata nu ai şi duşmani?” La rândul meu, îl întreb: „Ai vrea să te trec primul pe listă sau printre primii zece?” El fiind un om de bună camaraderie. Aş fi tentat, dacă aş mai avea timp, dar la vârsta mea nu mai ai când să te răsfeţi într-o carte cu duşmani, făcând jocul lumii. E un fel de renghi. Da, am tras un renghi istoricilor literari. Eu am scris despre prietenii mei, scriind despre operele lor. Chiar că m-ar bucura să am timp să scriu încă două cărţi cu prieteni, a treia şi a patra. Matale ai putea intra în una din ele.

Bacău,  12 noiembrie 1993

(Din volumul de interviuri: Leo Butnaru –  „Prezenţa celuilalt”, 1997)

               *      *      *

           Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine, adică într-o lume din scoarţă de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu ştie să şi-l păzească pe al său, ceea ce înseamnă că este un poet adevărat.

Leo, ridică vâslele şi lasă vântul să te poarte spre limanul Nistrului românesc, spre Delta uimirilor ce le adună Europa lângă Ceatalul Ismail, spre misterele Carpaţilor.

                                                  

               Fănuş Neagu,

             Cuvânt la volumul: Leo Butnaru - Gladiatorul de destine  (Cartea Românească,  1998)