marți, 14 februarie 2012

Corespondenţă, corespondenţe...




Primesc de la Ruse, din Bulgaria, un minunat eseu al prietenului Ognean Stamboliev, ataşat cu atâta sdragoste de literatura română, de scriitorii ei. Găzduiesc cu plăcere acest text care, sunt sigur, va interesa cititorii.
                               L.B.

RUDENIE PRIN ALEGERE
                                                     
 de Ognean STAMBOLIEV

Sunt unele persoane, care inca mai insista, ca traducerea este copilul vitreg al literaturii, ca este o arta ingrata, secundara. Multe sunt definitiile pentru traducere si traducatori. La mijlocul secolului al nouasprezecelea Balzac i-a numit “caii de posta, care se schimba de la o statie la alta”. O suta de ani dupa el, poetul, beletristul si traducatorul mexican Octavio Paz a definit traducerea ca “moneda de aur in schimbul spiritual intre popoare”. Imaginati-va ca nu ar fi existat acesti “cai” sau aceasta “moneda de aur” cat de saraci spiritual am fi fost...
Multe cuvinte de lauda au fost spuse si scrise, despre arta traducerii. Inca in secolul al saisprezecelea, marele poet francez Joachin Du Bellay a teoretizat asupra acestei arte ingrate si prost platite. Insa, traducerea are si contestatari. Italienii au un proverb: “Il traduttore e sempre un traditore” /Traducatorul intotdeauna este un tradator/, iar francezii spun, ca traducerea e ca femeia: “daca e frumoasa, e infidela, daca este fidela, nu e frumoasa...”
 Da, traducerea este un lucru dificil. Aici voi cita inca o fraza interesanta, cu care poate nu vom fi de acord, dar in care exista si o parte de adevar. Romanticul german  Friedrich Schlegel scria intr-un articol al sau, urmatoarele: Traducerea artistica este o lupta mortala in doi. In lupta aceasta este invins sau cel, care traduce, sau acela, care este tradus!

marți, 7 februarie 2012

FRAGMENTE DE PE DRUMURILE LUMII




Din
Jurnal
de Armenia
      
de Leo Butnaru

20 octombrie 2011


Rar mi s-a întâmplat sau poate încă nu mi s-a întâmplat până acum ca, într-o singură zi, să văd şi să aflu atâtea despre o capitală de ţară, precum a fost să mi se prilejuiască ieri la Erevan. L-am zărit, elipsoidal-panoramic, din avion, apoi mi s-a deschis – cu Araratul pe dreapta! – în plină lumină a soarelui de dimineaţă, care mi s-a părut nespus de intens aici, la o mie de metri peste nivelul mării. Centrul – frumos, ctitorit recent, dar temeinic – l-am văzut la amiază înnorat, apoi într-o burniţă alpină prietenoasă, aş zice. (Ghevorg Ghilanţ îmi spuse că timpul pe aici e cam schimbăcios, „haşurat” de ploi scurte şi eu presupun că Erevanul ar fi o Londră munteană, ceea ce place colegilor mei armeni. Chiar dacă nu e chiar aşa, comparaţia putând fi amendată.) Apoi, spre chindie, cerul s-a mai limpezit, iar noi, făcând semi-turul Pieţei Republicii, am intrat în Muzeul de Istorie. A urmat turul nocturn (tot pentru întâia dată întâmplându-mi-se aşa ceva) al Erevanului, urcuşul pe înaltele sale culmi, deschiderea panoramei electro-cromatice din diverse locuri şi unghiuri. Ce prăpastie se deschide, Doamne, undeva în perimetrul columnei înălţate pentru a consemna 50 de ani de la formarea URSS! Nu, aici nu e nicio diversiune retro-politică, ci doar strângerea la lingurică produsă de cutezanţa de a încerca să te apleci puţin peste parapet, ca să vezi abisul ce se cască. Deloc prevederi speciale de siguranţă, ci doar simple tăblii cu rugămintea să nu urci pe parapet, pentru că e periculos, e… abis şi – s-a zis! Iar după cina de la cafeneaua La Bohème – o promenadă à pied (odată ce suntem între însemne şi accente franţuzeşti) pe Strada de Nord, pietonală, spre centrul cu joc de ape, lumini, culori şi bliţuri.

Vezi textul integral:
http://www.romlit.ro/jurnal_de_armenia





luni, 6 februarie 2012

Din sens opus



 Leo BUTNARU                                                                             
                              
                         DE MÂNĂ CU CEL APROPIAT *

                                ...am nevoie de mâini întinse către mine.            
                 Fr. Nietzsche, „Aşa grăit-a Zarathustra”

Nr. 12, 2011
Dacă, în pofida lenei oblomoviene pe care am moştenit-o încă de la răposatul lagăr socialist, ar fi să întemeiez vreo nouă concepţie, oarecum filosofică, mă gândesc să o axez pe necesitatea profundei conştientizări a faptului că omul trebuie să ajungă cel din urmă, pentru ca, mai apoi, biblic-garantat, vechi-testamentar, să devină cel dintâi odată şi pentru totdeauna. Iar aceasta nu ar însemna decât renunţarea la un oarece scop anume; abandonarea dorinţei avide de a deveni, obligator, – învingător, anume în baza preceptului că poţi ajunge primul, numai după ce ai fost, catastrofal (şi... catastrofat), ultimul.
Aşa o fi. Şi aşa, adică, ar putea să fie. Dar, în genere, fără niciun dar, în sens de ofrandă, – pur şi simplu, trebuie să urăşti tot ceea ce vezi, de jur-împrejur, din interiorul tău, din al altora, al tuturora – vezi modul la hurtă de a se manifesta al societăţii – acesta şi este „interiorul” lumii pe care trebuie să-l urăşti. Şi să urăşti, până într-un micron, astă lume copleşită de trivialitate. Cotidiană. Nictemer. 24 din 24. De ore. Şi – de ori.  Într-o oră. 24 de ori. Lucruri şi noţiuni ce se exclud mutual, crunt, reciproc şi reci-porc.

vineri, 3 februarie 2012

FILOSOFIA – O ŢARĂ A TUTUROR?


Nu o dată, am fost întrebat dacă, în fapt, cosmogramele pe care le public în revista Contrafort ar fi, în mod special, o esenţializare sau poate nişte simplisime glosări pe teme de filosofie. Probabil, interlocutorii mei au fost oarecum seduşi (dar nu induşi în eroare, sper!) de rădăcina esenţă sau esenţial din care ar (fi putut) deriva alt substantiv: esenţializare, fără a-şi pune problema de ce, la o adică, noţiunea de esenţializare nu este înregistrată nici în DEX-ul editat în 1975, nici în cel apărut în 1998. În ambele volume, sunt explicate, în formulă identică, doar s.f. esenţă, şi adj. esenţial, în ediţia secundă fiind introdus şi s.f. esenţialitate.
Dar, stop! găsim, totuşi, esenţializare(a) undeva la mijloc, între 1975 şi 1998, în Dicţionarul de sinonime al limbii române, apărut în anul 1982, care înregistrează şi verbul (a) esenţializa şi adjectivul esenţializat.
Numai că şi de data aceasta cei curioşi ar avea motivul să se arate nedumeriţi, pentru că explicaţiile noţiunilor în cauză nu sunt cele pe care, în mod firesc şi... deductiv, le presupuneau dânşii, ci unele... estetizante, deoarece termenii au, respectiv, următoarele sinonimii: stilizare, a stiliza, stilizat.
Ei bine, sub aspect de stilizare doar, nu şi de esenţializare, – eu poate că aş fi putut face ceva, fie şi din motivul că nu toţi filosofii, în special cei de la Chişinău, stau prea bine cu... stilizarea frazei, să zicem. Poate că, pentru a spune, cu jumătate de gură, un „da” abia auzit, m-aş fi lăsat ispitit de-a accepta esenţializarea ca stilizare în baza unei constatări făcute de Nikolai Berdiaev în eseul „Sensul creaţiei”: „Istoricii filosofiei simt că obiectul lor se aseamănă mai mult cu istoria literaturii decât cu istoria ştiinţei, ei transformă acest obiect într-o istorie a dezvoltării spirituale a umanităţii, îl leagă de istoria generală a culturii”.
Numai că, într-o anumită măsură, trebuie să fac, totuşi, abstracţie de estetică şi literatură, pentru a nu mă preface că nu înţeleg ce aveau în vedere convorbitorii mei, când se interesau de esenţializare (pe teme de filosofie). Aşa e: dânşii ajungeau la esenţializare pornind de la esenţă („Ceea ce exprimă principalul şi stabilul din obiecte şi din fenomene” etc.) şi esenţial („Care constituie partea cea mai importantă a unei probleme... de prim ordin, fundamental, principial”). Bineînţeles, ar fi aici oarecare diferenţă între esenţializare ca... stilizare (ceva de suprafaţă, nu?) şi esenţializare drept ceea ce aveau în vedere interlocutorii, gândindu-se la (ce mai spune DEX-ul referitor la esenţă) „ceea ce poate fi cunoscut numai trecând de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând în adâncul lor cu ajutorul gândirii”. Iată aici, din atare punct de apreciere, ar fi trebuit să recunosc că, pentru un literat, e destul de greu şi mai totdeauna peste puterile sale să esenţializeze pe baza operei lui... (transcrieţi la liberă alegere numele a zeci şi zeci de mari filosofi din istoria civilizaţiilor...). Aşadar, în ceea ce mă priveşte, în nepretenţioasele  cosmograme nu avansez atât probleme analitice, cât propun anumite sugestii de metafizică şi oarecare consideraţii eseistice, în care e prezent, cred, şi un suflu poetic al argumentaţiei.
În ceea ce priveşte, însă, filosofia propriu-zisă, ca ştiinţă, în estimările ei teoretice s-a insinuat deja destul scepticism, motiv din care, după cum observa Anton Dumitriu, în secolele de la urmă „filosofia s-a transformat cel mai adesea într-o speculaţie abstractă, posibilă oricui, fără o precizare de obiect, constând din consideraţii particulare, astfel că personajele de roman „fac filosofie” în jurul oricărui gen de probleme”. Să exemplificăm: un personaj al lui Celine din „Moartea pe credit” spune, monologând: „N-am să mă apuc eu acum să număr stelele! 1, 2, 3, 4! Nu cred că-mi este chiar totul permis! Că am dreptul să limitez! Să corectez! Să cos la loc!... Cine-mi dă acest drept? Cumva infinitul? Viaţa lucrurilor? Nu-i firesc, băiatule!... Eu mă simt bine în Univers! Îl las aşa cum l-am găsit! Nu eu am să-l rectific! Nu!... Universul e la el acasă! Eu îl înţeleg! El mă înţelege! E lângă mine, când îl chem! Dacă nu am nevoie de el, îi dau pace!... O chestiune de cosmogonie! Nu dau eu ordine!... Nici tu! Nu există ordine!”
Pornind de la ideea că, de la un timp încolo, filosofia nu se mai bazează pe vreun sistem bine articulat, închegat cap-coadă, ci ea, cândva divina filosofie, n-a ajuns decât o philosophia garrula, adică a lui „a vorbi”, reiese că şi respectivul personaj din „Moartea pe credit” filosofează în felul său şi poate că în conformitate cu esenţa latinei noţiuni garrula care înseamnă – pardon! – flecară, vorbăreaţă. Anton Dumitriu mai spune: „Disciplina (filosofia) însăşi a devenit o speculaţie interesată să poată părea originală, măcar prin interpretările ei expresive, ceea ce i-a dat dreptul lui Bertrand Russell să califice filosofia drept o ţară a nimănui. Noi am spune o ţară a tuturor, unde fiecare îşi îngăduie să spună ceva”. Pentru că el (...nimănuiul...) admite, de fapt, pe oricine în iluzoriile şi ademenitoarele tărâmuri ale philosophia garrula sau, oarecum mai sobru vorbind/ scriind (spre a ne îndepărta de relativ descalificantul adjectiv care-n traducere românească înseamnă flecară, vorbăreaţă) îl ademeneşte pe acel oricine spre ispititoarele necuprinsuri ale filosofiei lui dico-dixi-tum-ěre care presupune şi următoarea pluralitate semantică: a zice, a zice da, a spune, a arăta, a afirma, a susţine, a asigura că este aşa, a povesti, a anunţa, a... preveni... a da cuiva nume etc. (!!) Atâtea verbe, propuneri, presupuneri, îndemnuri de a face – de ce nu? – filosofie! Filosofie care, indiscutabil, revendică un efort de viziune, ca metamorfozare şi esenţializare (!) prin moşire ideatică (de la Socrate... vorbire!), a nestinsei curiozităţi umane hălăduind la contingenţa celor două planuri, ale relativului şi eternului. Filosofia ca formă de expansiune a curiozităţii, a cunoştinţei noastre în condiţia ei de idee-gândire întrebând şi întrebându-se a infinita oară despre misterul existenţei universale, despre Timp şi Spaţiu. Fireşte, aceste interogaţii şi eventualele, mereu parţialele răspunsuri pe care le presupun nu-ţi garantează nicidecum o stare de beatitudine (de care vorbea Sf. Augustin), însă conturează ceva mai clar imaginea acelui adam elyon (om suprem) înţeleasă ca întreg şi parte a Atotîntregului.

joi, 2 februarie 2012

Din Cartea de leologisme


 

·  În cazul mai multor celebrităţi există un – dar, dar nu  – substantiv, ci – conjuncţie; adică – nu dar ca har, ci dar ca – însă...
·  Nu poate exista îndoială: Calea Laptelui e din lapte-praf.
·  Gripa (c)aviară.
·  O floare abia-abia: păpăAdia.
·  Cât a fost în viaţă, poetul a tot încasat lovituri sub centură. Şi iată-l, azi, luând lovituri sub... centenar...
·  Ion Caramitru, alias – Ion CaraMetru antic.
·  Ah, prietene Haiawatha, în pofida avertismentelor ministerului sănătăţii, de dragul ideii tale fixe aş putea relua fumatul!
·  E un prestidigitator/scamator slăbuţ: chiar dacă are ceva în clin, nu are ceva şi în mânecă...
·  Aşa o fi – evoluţia umană decurge în spirală. Bineînţeles, nu în... spirala-sterilet...
·  Nu e rău nici unul şi jumătate, însă excelent e: totul şi jumătate!
·  Liceul fantastico-teoretic, unde se învaţă a-ţi iubi aproapele.
·  Ah, fardata mea! Permite-mi să scriu, cu carioca, pe fruntea ta: „Atenţie, vopsit!”
·  De la un moment încolo, încetul cu încetul, din genialitatea şi desăvârşirea stării de copilăriei cădem în iremediabila imperfecţiune a  maturităţii.
·  De la maimuţă – la lipsa de omenie.
·  Ce scurtă fost-a primăvara iubirii: Alba ca Zăpada se topi...
·  „El a iubit critica literară” –  de ce nu ar fi şi acesta un epitaf?...
·  În lumina faptei lui Nero?... Bineînţeles, pentru că ardea totul în jur.
·  De cum aude de postul mare, se gândeşte cum ar face să-l ocupe anume el.
·  – 50% (Re)duceri de nas.
·  Papa-rudă cu papa de la Roma.
·  La Poşta literară pot fi utilizate, deopotrivă, două modele de răspuns-standard: „Mai reveniţi” şi – „Reveniţi-vă”.
·  Mai înainte, actualul mini-stru fusese maxi-stru.
·  Pe stradă, domnişoare cu ombilicul la vedere, pentru că Euridice e deja... Euburice...
·  Anunţuri pentru „Spaţii de închiriat”. Dar unde sunt cele pentru timp de închiriat?...
·  O mie şi una de nopţi şi doar o mie de zori... Ce noapte interminabilă!...
·  Dinte cariat ajuns... anticariat, adică – plombat.
·  Spus în treacăt, auzit în treacăt, înţeles în treacăt, uitat în treacăt... – Mână, birjar, şi du-mă în treacăt!...
·  Antologie: „Poezia sovietică post-mortem”.
·  Orice scop măreţ, dar neîmplinit, e un fel de scop-ire...
·  Insul avea un chip ca cel mai ros buton al liftului: P – parter.
·  De fapt, parţial... semantic, cuvântul „murdar” pare a fi mai curat decât însuşi cuvântul „curăţenie”. Primul conţine, inclus, substantivul „dar”. Însă ce substantiv, inclus, conţine cuvântul „cur-ăţenie”?
·  În anumite cazuri, numele nerostite sunt ca şi irosite.
·  Înţeleptul e cel care nu confundă darul vorbirii cu harul vorbirii.
·  Dacă o laşi baltă, aşteaptă broaştele.
·  Asta e: viaţa co(s)mică a omului...
·  Uneori, când te autoexaminezi, îndreptându-ţi întreaga atenţie asupra propriului sine, simţi că acolo, în interiorul tău, se mişcă ceva: e... autodistrugerea...
·  Pleonasmul pleonasmelor: De o infinitudine şi mai bine de ori.
·  Nu e niciun paradox că V. Maiakovski a scris poemul „Norul cu pantaloni”, iar Anna Ahmatova nu s-a gândit să scrie „Norul cu fustă”.
·  Nuanţă verbocreatorie: nu e nimic comun între „soios” şi soios (ca ceva de... soi, nu?).
·  Noli me mutantgere.

miercuri, 1 februarie 2012

Boris POPLAVSKI: Автоматические стихи / Versuri automate



Boris POPLAVSKI      
          (1903 – 1935) 

(Din revista ARGEŞ, Nr. 1, 2012)

S-a născut la Moscova într-o familie de descendenţi nobiliari polono-lituaneano-ucraineni. Tatăl său, absolvent al Conservatorului  de Muzică, a fost discipolul lui P. Ciaikovski.
În 1918, părinţii divorţează, împreună cu tatăl viitorul scriitor stabilindu-se la Harkov, apoi la Ialta. Unul din primele poeme ale lui B. Poplavski (Odă la moartea împăratului) ţine anume de această perioadă. Debutul în presă şi-l face în 1920, la Rostov-pe-Don. Este şi anul în care ia drumul emigraţiei – Constantinopol, Berlin şi, în fine, Paris. În 1928, re-debutează, deja în exil (revista „Voinţa Rusiei”), iar în 1931 publică unica sa carte antumă, „Drapele”. Peste un timp, este apreciat drept cel mai important poet tânăr al emigraţiei ruse (V. Nabokov).
Se formează sub auspiciile poeziei franceze (în special, Rimbaud) şi, implicit, ale futurismului rus, graţie faptului că, la Berlin, îi cunoscuse pe V. Şklovski, B. Pasternak şi V. Maiakovski. La Paris are relaţii cordiale cu I. Zdanevici, fervent transraţionalist (care, de altfel, a şi păstrat cea mai mare parte a manuscriselor lui B. Poplavski, după enigmatica moarte a acestuia; se presupune – din cauza unei supradoze de narcotice). Este şi autorul romanelor „Apollon al fără-de-chipurilor”, „Din cer acasă” (cu un accentuat caracter autobiografic). Postum, îi sunt editate cărţile „Ora de zăpadă” (1936), „În coroană de ceară” (1938), „Dirijabilul unei direcţii necunoscute” (1965). Captivantul său Jurnal a fost păstrat de un alt scriitor al exilului rus, N. Tatişcev, şi publicat în 1996.

*      *     *

Fugiţi – ca timpul goneşte timpul
Din braţe de aur flutură ceasul
Sinucigaşul cu sânge îşi scrie poemul
Zâmbind priveşte spre ceas
Totul e albastru-albastru şi pur
Lipsit de învinuiri dar inaccesibil lacrimilor
Aici în lanţuri sunt ţinute visurile pentru ca vrând-nevrând
Să se aplece sub roţile de fier ale orologiului
Însă există o poruncă
Hotărâre nesupusă sorocului
Astfel de privaţiuni
Încât chiar eternitatea erupe în ele
Şi dânsele nu au nevoie de memorie
Arzând universul
Şi-atunci noi plângem
Şoptind
Un nume anume

*      *     *

Fierul cântecelor obosite
Zângănea în adâncul apusului
El cânta din străfundurile naturii
Dar sunetul întârzia până la moarte
Şi totul părea de neschimbat
Pământul caselor vuia cu odăile
Negrele tapete tăceau
Tăceau şi lavoarele
Apa-n pereţi striga până la apus
Printre reclame şi becuri galben-pale
Braţul se rupea din noua-nveşmântare
Precum în biserică perdelele înjumătăţite
Moartea se arunca în propria sa îmbrăţişare
Caiet Boris Poplavski

*     *     *

În cutiile maşinilor rumegau carne de fier
Lămpiţele se aprindeau pe cadrane
Trenurile se-ndreptau în subsoluri
Şi orchestrele cântau în înalte faruri de oţel
Braţele construiau molcum în văzduh
Se roteau ochii de sticlă
Fredonând ceva abia auzit dirijabile pluteau spre stele
Şi tubul telescopului privea în sala submarină
În maşina de aburcat
Fetiţa prinse un fluture negru
Dăruindu-l călugărului bolnav înveşmântat în galben
Pe baraj se aprindeau felinarele balului de primăvară
Iar sub ele în îmbrăţişarea caracatiţei dormitau schelete
Indolent în lumea răsăritului se înclinau balanţele
Aşteptând eriniile urmărind indicatorul alb
Şi în turnul de piatră bătea ceasul de pe urmă

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Din poezia armeană



Ghevorg GILANŢ

Numele la naştere (1966) – Rudik Ghevorkian. Absolvent al Institutului Politehnic din Erevan şi al Institutului de Literatură „Gorki” din Moscova (2005). Debutul în presă – 1994. Publică în revistele din ţara sa şi din Rusia. A editat volumele de poeme Չխունացող հուշատետր (Jurnal nepieritor, 2003) şi Ճախրի՜ր, իմ գազան (Zboară, fiara mea, 2006).


 KOMITAS: „TATĂL NOSTRU” *

Pulberea eternităţii
învăluia astfel: iatacul pustiu
era locaş muntean de rugăciune
şi chilie sub-
pământeană,
şi clopotniţă.
Clopotarul şi eu
pe culmea Clopotniţei.
Şi răsunând ca toate clopotele
am prins a pluti cu fumul de tămâie –
coral în lumea munteană…
Pulberea eternităţii
învăluia – acolo, unde-s trâmbiţele heruvimilor:
rugă întru iertare în iatacul pustiu
pustiu şi sumbru.
______________

*Komitas Vardapet (1869-1935) – compozitor, etnomuzicolog, pedagog şi dirijor de cor armean. Numele la naştere – Soghomon Gevorki Soghomonian, mai apoi cunoscut ca Părintele Komitas.

IUBIRE CENTRIFUGĂ

Tânjesc…
Nu ştiu după ce, nu ştiu de ce.
Când sunt biat criţă – îmi amintesc propriul plâns.
Când sunt biat – îmi amintesc de dragostea mea.
Şi continui să beau, până mă fac pulbere…
După care, aburcându-mi pe umeri povara propriului corp,
mă împleticesc spre casă.
Şi totuşi ceva îmi lipseşte…
Nu ştiu de ce – însă tânjesc.
Găsesc ce râvneam, dar îndată-mi revine tânga,
deoarece găsind, pierd speranţa de a găsi… şi tot aşa
la nesfârşit…
Bârfesc zile în şir, îmi arog chip de atoateştiutor
Dau sfaturi, îndrum şi… mă iau iar cu băutura…
Acesta fiind – precum spuneam – cercul vicios.
Şi în miezul a toate – nostalgia… tânga…
După Dumnezeu.