ACUM 12 ZILE, LA CONSTANŢA

Acum 12 zile, la Constanţa, aşteptam autobuzul de Chişinău de la ora 19,30. Am constatat că ne vor fi condrumeţe şi două ieşence destul de sociabile, care urmau să meargă până la Galaţi, de unde să ia un transport convenabil spre vechea capitală a Moldovei. La propunerea mea de a se fotografia împreună cu noi, mai întâi au zis că sunt, totuşi, cam obosite de drumul lung, de soarele obositor de peste zi, dar în fine au binevoit a intra în cadru împreună cu noi, Zinovia şi L. B.

P.S. Datele cronologice din poză sunt incorecte: în acea zi nu făcusem corectările necesare în camera de fotografiat. L.B.

URĂSC TRĂDĂTORII ŞI VĂ SFĂTUIESC SĂ-I URÂŢI ŞI DUMNEAVOASTRĂ!

Pagini de jurnal

13.II.1985

Gr.Vieru la 50 de ani. Apoteoza sa civică – un interviu în revista „Moldova”. Curaj şi precizie în depistarea problemelor care, rezolvate fiind, ar spori randamentul literaturii. Dă şi sfârle frunţilor obtuze. Pe de altă parte, e destul de obosit. Se simte hărţuit de neînţelegerile cu diriguitorii unor săli, care n-au vrut să-i satisfacă dorinţele întru sărbătorirea pe larg a zilei de naştere.  Dar ne-a mărturisit-o (la redacţie) lucid: e conştient de faptul că pe o vreme s-a retras din poezia cărţii, lucrând pentru poezia cântecului de estradă. Unii îi cer permanenţă. El vrea diversitate. Este cineva în drept să-i ceară, să-i impună ceva? El unul e în drept să ştie ce are de făcut.  

Pentru „LA” a adus trei texte menite formaţiilor de muzică folclorică. Citindu-le, unul din ele nu a plăcut (cel cu „Jiguliul”) şi am avut curajul să spunem acest lucru. Gr. Vieru a retras bucata, aducând alta. Senic, redactorul-şef, a fost pus în gardă de rândurile cam de acest fel: „Nu mai avem lacrimi nici pentru morţii noştri măcar” şi „Tot mai mult viitor,/ Dar de unde şi ţară atâta?” Parţial, autorul a revăzut aceste rânduri. Apar. Dar e obosit.

(Meditaţii de ieri-alaltăieri.) Unii scriitori, chiar pe cale bună aflaţi, observând că cititorul sau critica nu reacţionează la litera lor aşa, precum şi-ar dori-o ei înşişi, şi fiind nerăbdători de a capta bunăvoinţa, atenţia, recurg la metode de creaţie străine firii lor (spre exemplu, Liviu Damian); le-aş zice metode de selecţie în urma cărora să obţină soiuri hibride (de literatură). Dar, vai, ceea ce e posibil şi oferă rezultate scontate în agricultură şi vitărit mai totdeauna are repercusiuni lamentabile în artă. (Inflaţie de rimă-tori sonori şi… boşturi / găunoşi.)

FENOMENUL

PANDANTUL ALBASTRU, ROCADA DE AUR

Azi noapte a apărut aşa-numita lună albastră, sintagmă oarecum nefirească pentru o falsă departajare a lunii pline chiar de ea însăşi – luna împlinită, dodolea, cum se zice prin Haţeg. Această denumire a apărut/ „răsărit” din cauza oarecărei „anomalii” în mecanica cerească: prezenţa în una şi aceeaşi lună din an a două luni… pline! Adică epitetica-metaforica sintagma bis-verbală „lună albastră” era, şi mai este „arhaic” utilizată pentru constatarea că luna plină apare de două ori în aceeaşi lună calendaristică. Botezul ca şi poetic al fenomenului a provenit în urma unei nelămuriri ce a dus la eroarea datorată astronomului britanic James Hu Pruitt, care a zis/ scris în anul 1946  „Lună albastră” într-un articolul inserat în revista „Sky & Telescope”. După 53 de ani, în 1999, publicaţia a recunoscut greşeala sau doar a precizat ceea ce era de precizat referitor la definiţia de lună albastră. Următoarea „înghesuială” de luni pline – tocmai două în 31 de zile! – va fi înregistrat deja peste trei ani, în 2015, pe 1 şi pe 31 iulie. Iar precedenta impropriu, dar atât de poetic numită lună albastră a dat cele două reprezentaţii a  micului său spectacol nocturn în martie 2010.

Dar, pe 31 august, seara, până a vedea luna albastră, am vizionat meciul de super cupă europeană Chelsea Londra – Atletico Madrid, ca şi alte milioane de pământeni (cine ştie dacă nu privesc spre stadioanele noastre şi marţienii…) fiind martorul uluit cum nişte fotbalişti spanioli pot face praf din starurile Albionului (e drept, adunate cam de prin toată lumea, de altfel ca şi cele din echipa madrilenă…). 4:1… – aici trei puncte spun mult mai multe decât trei semne de exclamaţie  (…!!!...). Apoi, e drept, nu prea întristat, ci doar mirat de ce am constatat în fotbal, îmi fixez alarma de la telefonul celular să mă deştepte la ora 5, deja dinspre dimineaţa de 1 septembrie; pun la îndemână aparatul de fotografiat Canon, cu gând să iau imaginea lunii albastre. Astfel că, odată sunat-deşteptat-trezit de electronica celularului, să ies cu obiectivul optic la balcon şi –  „Ţac-ţac!” spre albastrul chip al Selenei. Dar, cât mai fac una-alta, răsfoiesc nişte reviste, ajustez la calculator unele imagini, după care ies la balcon, văd că din stânga, de după blocul nostru de locuit de la Ciocana, luna albastră deja prinde a se ivi. Astfel că-i captez şi-i împământenesc această arătare ochilor noştri.

De după bloc răsare luna

          Apoi nu a mai fost nevoie ca alarma celularului să mă trezească la 5, pentru că, probabil, intuiţia îmi fixase de la sine ora ceasornicului biologic, trezindu-mă la 4,25, când am şi luat imaginea plină a împlinitei, dodoloatei, astfel că ambele ipostaze (din 31 august – 1 septembrie 2012) i le înfăţişez aici, pentru ca să ne fie mai suportabilă aşteptarea şi curiozitatea până în 2015, când luna albastră îşi va face, parcă, propria rocada de aur la început şi sfârşit de martie. Rocadă sau, poate, aşa, un pandant calendaristic jalonat la extreme de aceeaşi lună plină-bis.

Luna dinspre dimineaţa de 1 septembrie 2012

 

CÂTE POEME SCRIE POETUL PE ZI?

Pagină de Jurnal

                                                23.XII.2000

Când constatam că Nichita Stănescu scrisese, dictase, dedicase câte 7-8-9 poeme pe zi (bineînţeles, unele dintre ele nefiind decât texte de aproximaţii licrico-sentimental-ludice), mă cam miram. Astăzi, însă, după ca am descoperit unele date „noi”, trebuie să remarc că pe linia sa de productivitate literară cvasi-slavă sau semi-slavă Stănescu nu pare decât un prunculeţ nevinovat, care abia gângureşte în comparaţie cu… cvasi-semi-premergătorul său Feodor Sologub (1863-1927) care, în mai 1923, îi mărturisea lui Konstantin Ciukovski că mai are nepublicate încă… 1 234 de poeme! Le întreţinea, le clasifica în ordine alfabetică. Spunea că totdeauna a scris foarte multă poezie: „Spre exemplu, în ziua de 6 decembrie 1895, am scris patruzeci (!!) de poeme. Mai bine zis, un grupaj, un întreg ciclu”. Iar Sologub e considerat unul dintre poeţii ruşi importanţi şi poate concura cu brio cu Stănescu şi încă nu se ştie cine ar ieşi învingător. Cu toate că în literatură „competiţia” ţine de absurd şi de orgoliu vicios… Contează doza de personalitate pe care o are scriitorul, iar plămada personalităţilor e totdeauna alta, diferită de la poet la poet, incomparabilă.

ATENŢIE, ROMANCIERI ROMÂNI DE PRETUTINDENI!

Ştiind că în anul 2011 şi în Moldova Estică (Interriverană, Prutonistreană) au apărut câteva romane demne de toată atenţia juriilor, rezistente la cele mai înalte exigenţe în evaluarea scrisului contemporan, reproduc aici un mesaj primit de la criticul literar Alex. Ştefănescu – să se ştie, să se vadă, să se răspândească, să se audă! Pentru că ne este deloc exclus ca distincţia în cauză să-i revină anume unui foarte bun romancier ce locuieşte în stânga Prutului – fiziceşte, dar aflat, spiritualiceşte-creator, în miezul literaturii europene.

Aşadar, iată mesajul ce nu poate decât să bucure şi să încurajeze:

"PREMIU DE 10.000 DE EURO PENTRU CEL MAI BUN ROMAN SCRIS ÎN LIMBA ROMÂNĂ ŞI APĂRUT ÎN 2011. Îmi anunţ pe această cale toţi cunoscuţii că fac parte dintr-un juriu, care îi mai cuprinde pe Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache, constituit pentru nominalizarea a cinci romane scrise în limba română dintre cele apărute în 2011. Dintre aceste cinci romane, un alt juriu, format din 20 de bloggeri, va alege romanul al cărui autor va primi, în cadrul unei festivităţi organizate la 6 noiembrie 2012, un premiu de 10.000 de euro. Pentru înscriere, fiecare participant va trimite, prin poştă sau curier, trei exemplare din romanul său însoţite, în mod obligatoriu, de Formularul de înscriere (poate fi descărcat de aici www.acadecu.ro.). Înscrierea în concurs poate fi făcută de autor sau de editura care îl reprezintă. Adresa de corespondenţă a Organizatorului este: Bd. Constructorilor 20A, sector 6, 260512, Bucureşti, România (Clădirea IPROMET, etaj 3). Înscrierea poate fi făcută şi personal la adresa mai sus menţionată, în intervalul orar: 10,00-16,00. Persoană de contact Mario De Mezzo, telefon 0722 368 120. Termenul limită este 23 septembrie 2012, ora 23,59. Orice trimitere după acest termen nu va fi luată în considerare."

VOCEA LUMII DESFĂTATĂ

Poate ştiaţi – unii, alţii – nu că Barbu Lăutaru nu e, totuşi, un personaj de legendă, ci a fost om şi mare artist – a cântat împreună cu Liszt – în carne şi oase care, fireşte, ca tot ce e fiinţă dumnezeiască trebuia să aibă şi ea un mormânt.

Poate ştiaţi – unii, alţii – nu că Barbu Lăutaru, pre numele său rostit la botez Vasile Barbu-Stan, îşi are odihna de veci în curtea Bisericii Zlataust din Iaşi şi i-am luat imaginea fotografică a mormântului în primăvara acestui an, la Zilele Revistei „Convorbiti literare”.

Astfel arată astătzi mormântul lui Barbu Lăutarul

„Zlatoust”, descălecat din tradiţia slavonă a bisericii noastre de acum trei secole, în româneşte se zice: Ioan Gură de Aur, ceea ce oferă un transfer de sugestie spre măiestria marelui lăutar, care a fost Barbu Strună de Aur. În acea zi de vineri, 27 aprilie 2012, în acel colţ tihnit al Iaşului peste mormântul celebrului cobzar şi cântăreţ dăinuia o linişte senin-aurie în lumină potopitoare de primăvară darnică.

Iniţial, la mormântul lui Barbu Lăutaru fusese instalată şi această placă

Aspectul general de cânva al mormântului

Şi acea linişte senin-aurie ne făcea să auzim în adâncul firii noastre nemuritorul… portret de lăutar al celui care cânta:

Eu sânt Barbu Lăutaru,

starostele şi cobzarul,
ce-am cântat pe la domnii
şi la mândre cununii .

Of , of , of mi-aduc aminte
of , of , of că mai-nainte
niciun chef nu se făcea
fără astă cobza mea .

Dar acum amar mi-e mie
de când lumea-i pe nemţie
nu mai am în lume glas
şi pe uliţi am rămas.
 
Dar să ştiţi c-am fost odată
vocea lumii desfătată
şi-nchinaţi câte un pahar
pentr-un Barbu Lăutar.

 

DESPRE CANIBALISM LITERAR ŞI TRESTIA GÂNDITOARE

Pagini de jurnal

22.X.1984

Încântătoare privelişti şi metamorfoze pe fosta moşie a lui Vitebski. Sau, precum zicea Aureliu Busuioc, pe când era redactor-şef la „Tinerimea”: „Am trei lucrători exemplari – Stegaru, Croitoru şi Vitebski” (de fapt, unul şi acelaşi în trinitatea pseudonimelor). Pe acolo par a-şi face loc curăţenia şi bunul gust.

Cimpoi zice: „Universialitatea din Chişinău” pentru „Universitatea din (respectiv)”.

25.X.1984

Canibalism literar (ar fi o locuţiune inspirată de ciorovăielile de la adunările US.). În acest context – şi următoarele: La funeraliile lui Em. Bucov, un coleg se apropie şi mă întreabă: „Ce eşti trist? Îţi pare rău că toate astea vor lua prea mult loc în «Lit. şi arta»”? Sau alta: la funeraliile lui Vasile Coroban, C. Popovici se apropie de V. Senic şi-l întreabă, dacă nu care cumva s-a scurtat prea mult dintr-un articol al său.

Noi, la proporţiile păcatelor noastre, să ne amintim de pilda cu Isus, adaptând-o pe cât se poate la propria existenţă, lipsind-o de aeru-i mistic. În ultima seară, când Isus avea să cadă pradă duşmanilor săi, ucenicii îl întreabă: „Învăţătorule, în împărăţia Domnului Tu, fireşte, sta-Vei de partea dreaptă a Lui Dumnezeu, în dreapta tronului, – iar nouă ce ierarhie ne laşi? Cine va sta alături de Tine? Şi cine va urma alături de El?” Poftim! Îndrumătorul, Mult-iubitul curând va muri. Iar apostolii se dedau întrebărilor fariseice sau doar prosteşti…

Diferenţa dintre venirea pe lume şi plecarea din ea a omului este aproape de neluat în seamă: vine gol, dar pleacă îmbrăcat. Cam atât!

9.XI.1984

A decedat Petru Dudnic. Autojertfă. Om uitat de voinţă, sau atât de slab, încât nu şi-a putut supune şi, deci, impune voinţa, să-l supravegheze.

Petru Dudnic

Cine a spus: „Pentru Univers eu nu însemn nimic, pentru mine – totul”? Adagiul acesta pare a fi mai emotiv decât cel cu trestia gânditoare a lui Pascal, care lasă, totuşi, o umbră de umilinţă.

17.XI.1984

Eugen Doga

Melodia instrumentală a lui Eugen Doga „Pârâiaşul” (sau – „Izvoraşul”?). Acordeonul – limpede, sonor, te face să înregistrezi aproape vizual şerpuirea cristalină a unui firicel de apă. Dar îmi zic că a constata că pârâul aleargă zglobiu, murmură sonor, înveselitor e un fapt ce nu mai poate emoţiona, dat fiind că de milioane de ori s-au făcut asemenea epitetizări ce frizează deja banalitatea. Emoţionează însă altceva: conştientizarea că acest fir de apă, cristalin, copilăros, neogoit, fără griji, aleargă prin… Infinit, prin Univers! Nicio pretenţie de măreţie, nici umbră de orgoliu, nici semn de… scop, ca să ajungă undeva,