Pagini de
jurnal
13.II.1985
Gr.Vieru la 50 de
ani. Apoteoza sa civică – un interviu în revista „Moldova”. Curaj şi precizie
în depistarea problemelor care, rezolvate fiind, ar spori randamentul
literaturii. Dă şi sfârle frunţilor obtuze. Pe de altă parte, e destul de
obosit. Se simte hărţuit de neînţelegerile cu diriguitorii unor săli, care n-au
vrut să-i satisfacă dorinţele întru sărbătorirea pe larg a zilei de
naştere. Dar ne-a mărturisit-o (la
redacţie) lucid: e conştient de faptul că pe o vreme s-a retras din poezia cărţii, lucrând pentru poezia
cântecului de estradă. Unii îi cer permanenţă. El vrea diversitate. Este cineva
în drept să-i ceară, să-i impună ceva? El unul e în drept să ştie ce are de
făcut.
Pentru „LA” a adus
trei texte menite formaţiilor de muzică folclorică. Citindu-le, unul din ele nu
a plăcut (cel cu „Jiguliul”) şi am avut curajul să spunem acest lucru. Gr. Vieru
a retras bucata, aducând alta. Senic, redactorul-şef, a fost pus în gardă de
rândurile cam de acest fel: „Nu mai avem lacrimi nici pentru morţii noştri
măcar” şi „Tot mai mult viitor,/ Dar de unde şi ţară atâta?” Parţial, autorul a
revăzut aceste rânduri. Apar. Dar e obosit.
(Meditaţii de ieri-alaltăieri.)
Unii scriitori, chiar pe cale bună aflaţi, observând că cititorul sau critica
nu reacţionează la litera lor aşa, precum şi-ar dori-o ei înşişi, şi fiind
nerăbdători de a capta bunăvoinţa, atenţia, recurg la metode de creaţie străine
firii lor (spre exemplu, Liviu Damian); le-aş zice metode de selecţie în urma cărora să obţină soiuri hibride (de literatură). Dar, vai, ceea ce e posibil şi
oferă rezultate scontate în agricultură şi vitărit mai totdeauna are
repercusiuni lamentabile în artă. (Inflaţie de rimă-tori sonori şi… boşturi / găunoşi.)
14.II.1985
Nu ştiu dacă acest
detaliu merită atenţie, însă îl reproduc, deoarece este vorba de trei scriitori
ajunşi/ trecuţi de 50 de ani. Aseară, Petru Cărare îşi sărbătorea aniversarea
jos, la barul Uniunii. Trec să-mi procur ţigări. Se apropie Vladimir Beşleagă
şi-mi vorbeşte despre pagina de versuri a lui Liviu Damian. „Prea multe, foarte
multe cuvinte”, – zice Beşleagă. Încerc să-l apăr pe Damian, însă aceeaşi
frază, repetată de un chip de sfinx mă dezarmează. Nici nu ştiu cine are
dreptate – Damian, Beşleagă? Agonici scriitorii noştri la 50 de ani. O febră a
vrerii de mai mult, invidia faţă de aproape; poate a conştiinţei că, totuşi,
bătrâneţea e aproape. Iar ieri Damian îmi zice: „Ai auzit că V. Roşca nu-i
mulţumit că la Orizontul ţi-au dat
atât de multe versuri, ca şi lui? Băieţii îl pun lângă oameni, iar el dă cu
râtul…” Şi altele, şi altele. Era prezent şi M. I. Ciubotaru. (E în spiritul
discuţiei de sâmbăta trecută cu Ion Vatamanu, când născut-am sintagma: panorama necazurilor literaturii noastre.)
Tot ieri îmi telefonează Leonida, emoţionată de paginile pe care le-am scris
întru amintirea fratelui ei, a poetului Leonard Tuchilatu.
Ziarele intenţionau să
prezinte câte o pagină despre G. Vieru, ajuns la 50 de ani. Se comandaseră, ba
se machetaseră deja, însă, subit, vine o dispoziţie „discretă”, să se reducă
volumul materialelor omagiale, să se „pieptene” tonul laudativ, aducându-se
aprecierile la justa valoare. Atacurile ascunse asupra lui G. Vieru se ştiu, se
simt. Invective din partea unor răutăcioşi, invidioşi. El simte şi suferă. Mamă-mamă,
de-ar fi şi dânsul ceva mai indiferent la glasul de trâmbiţe, şi-ar cruţa
sănătatea şi nervii. Apărut-a ukazul (decretul) de conferire a
titlului de Maestru emerit al artelor. Certitudine şi suspiciune insinuate
între om şi creaţia sa. Tristă situaţie.
Coloratura criticii
noastre, în măsura în care ea se afirmă totuşi: Cimpoi – renunţare la emotiv,
calm academic în conjugare cu evidente elemente din dezinvoltura
teoreticienilor moderni ai artei; Senic – mai impulsiv, mai aproape de „proza”
operei, şmecher şi neconsecvent (conştient de asta).
Badiu – mozaical, dar
lipsit de culoare; nu e un croitor ce reiese dintr-o pânză integră, ci unul
care operează cu bucăţele/ petece – ba punând o manşetă, ba reverul, ba
gulerul. Nu cred că e în stare să facă un costum întreg.
Dolgan – emotiv, dar
foarte dezorientat, când trebuie să găsească esenţele; multă ambiţie şi puţină
sinteză, angajamente dubioase, supus lui Corbu. Lunecos-ideologic. Îndoctrinat.
Am reţinut un detaliu
comun mai multor oameni, poate că chiar majorităţii lor, care au trecut de 50
de ani: ei îşi amintesc rudele duse din viaţă care au trăit cel mai mult.
Aseară, Ax. Blanovschi, la sărbătorirea zilei sale de 51 de ani, zicea: „Mama
are 86 de ani, şi se simte încă bine; bunicul meu a trăit 95 de ani, iar bunica
– 116…” Nu cred să fi înflorat, exagerat vârstele. Dar, vorbind de ele, câtă
speranţă îşi turna el însăşi în suflet!
15.II.1985
O deplasare frumoasă
la şcoala pedagogică din Orhei, împreună cu Vladimir Beşleagă şi Mihai Cimpoi. La
conferinţa cu cititorii, lui Beşleagă îi vine un bileţel din sală: „Care-i
părerea dvs. despre dragoste, iubire?”
– Dar oare există vreo
deosebire între dragoste şi iubire?, întreabă prozatorul.
Cimpoi intervine
prompt:
– Între dragoste şi
iubire trebuie să existe, cel puţin, o virgulă.
Beşleagă priveşte în
bileţel.
– Dar să ştii că
virgula există. Cel ce a scris bileţelul cunoaşte gramatica… iubirii,
dragostei.
Sala, tânără, veselă!
 |
| Vladimir Beşleagă |
Beşleagă povesteşte un
caz:
– Acum un timp, pe un
cunoscut, preşedinte de soviet sătesc, îl întreb despre cum sunt astăzi
oamenii. Iată, zic, dacă s-ar întâmpla să vină în sat un cerşetor, oamenii l-ar
milui cu ceva, i-ar da o bucăţică de pâine?
– Ei, nu cunoşti cerşetorii,
– zice preşedintele. – Astăzi cerşetorii nu iau pâine, cer bani. Oamenii au
rămas buni, generoşi, dar s-a schimbat psihologia… cerşetorilor.
22.II.1985
Ieri – deplasare de
creaţie la şcoala pedagogică din Călăraşi, împreună cu G. Malarciuc, I. Ciocanu
şi S. Celac. Ciocanu – răcit, Celac – plângându-se de umărul scrântit: acum
câteva zile, traversa în fugă strada, alunecă şi – leziunea umărului. „Stăteam
tolănită în mijlocul străzii, maşinile mă ocoleau cuminţi…” Malarciuc –
dispoziţie sub nivel. Găseşte numărul recent al „Lit. şi arta”. Dă cu ochii de
interviul cu Valeriu Cupcea. Îl citeşte atent, vrând probabil să vadă ce spune
regizorul despre „Marseilleza” lui. Ajungem cu avans de o oră. Mai dăm o raită
prin târg. Şcoala – nouă, frumoasă, ca şi la Orhei. Pretutindeni
au fost limitate rezervele de combustibil. Întreţin doar temperatura necesară pentru
ca să nu îngheţe apa în calorifere. Dar iarna e serioasă!
 |
| Gheorghe Malarciuc |
Manifestarea-colocviu
– ceva mai palid ca la Orhei. Darla Orhei , şeful de studii –
bărbat, matematician de profesie – tot aproape de limbă, istorie, literatură.
Când să servim la
botul calului, cineva constată că la… botul maşinii, deoarece au mai rămas
foarte puţini cai în republică. Şi aici vorbi practicismul codrean, care ştie
ce înseamnă pământuri cleioase, desfundate: „Dar şi mai puţini boi de tracţiune
au rămas”. Aici Malarciuc reproduce epigrama lui Păstorel Teodoreanu cu ocazia
trimiterii unui nou ambasador român în Spania:
Ţara a trimis la mauri
Un ministru nou,
Ca să fie printre tauri
Şi un bou.
În genere, colocviul
s-a desfăşurat la un nivel bun. Elevii ne adresară întrebări mature: „Ce urâţi
cel mai mult?”, îl întreabă pe Malarciuc. Banda magnetofonului tremură de
încordare, în locul în care Malarciuc apasă cuvintele: „Urăsc trădarea! În
viaţă mi s-a întâmplat să fiu trădat de cel mai apropiat prieten, cu care
împărţisem bucăţica de pâine, am dormit pe acelaşi pat. Urăsc trădătorii şi vă
sfătuiesc să-i urâţi şi dumneavoastră!” Da, îl doare, şi pe drept, tristul caz
de acum un sfert de secol, când el, Malarciuc, a rămas fără o bucăţică de
pâine. Se zice că P. Boţu, pe atunci şef de secţie la „Moldova socialistă”,
semna prozele lui Malarciuc cu numele său, pentru ca amicul să aibă un ban
pentru pâine.
În Gruzia a apărut
antologia poeziei contemporane din Moldova. Nu se regăsesc toţi doritorii.
Printre cei incluşi – şi eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu