DESPRE CANIBALISM LITERAR ŞI TRESTIA GÂNDITOARE

Pagini de jurnal

22.X.1984

Încântătoare privelişti şi metamorfoze pe fosta moşie a lui Vitebski. Sau, precum zicea Aureliu Busuioc, pe când era redactor-şef la „Tinerimea”: „Am trei lucrători exemplari – Stegaru, Croitoru şi Vitebski” (de fapt, unul şi acelaşi în trinitatea pseudonimelor). Pe acolo par a-şi face loc curăţenia şi bunul gust.

Cimpoi zice: „Universialitatea din Chişinău” pentru „Universitatea din (respectiv)”.

25.X.1984

Canibalism literar (ar fi o locuţiune inspirată de ciorovăielile de la adunările US.). În acest context – şi următoarele: La funeraliile lui Em. Bucov, un coleg se apropie şi mă întreabă: „Ce eşti trist? Îţi pare rău că toate astea vor lua prea mult loc în «Lit. şi arta»”? Sau alta: la funeraliile lui Vasile Coroban, C. Popovici se apropie de V. Senic şi-l întreabă, dacă nu care cumva s-a scurtat prea mult dintr-un articol al său.

Noi, la proporţiile păcatelor noastre, să ne amintim de pilda cu Isus, adaptând-o pe cât se poate la propria existenţă, lipsind-o de aeru-i mistic. În ultima seară, când Isus avea să cadă pradă duşmanilor săi, ucenicii îl întreabă: „Învăţătorule, în împărăţia Domnului Tu, fireşte, sta-Vei de partea dreaptă a Lui Dumnezeu, în dreapta tronului, – iar nouă ce ierarhie ne laşi? Cine va sta alături de Tine? Şi cine va urma alături de El?” Poftim! Îndrumătorul, Mult-iubitul curând va muri. Iar apostolii se dedau întrebărilor fariseice sau doar prosteşti…

Diferenţa dintre venirea pe lume şi plecarea din ea a omului este aproape de neluat în seamă: vine gol, dar pleacă îmbrăcat. Cam atât!

9.XI.1984

A decedat Petru Dudnic. Autojertfă. Om uitat de voinţă, sau atât de slab, încât nu şi-a putut supune şi, deci, impune voinţa, să-l supravegheze.

Petru Dudnic

Cine a spus: „Pentru Univers eu nu însemn nimic, pentru mine – totul”? Adagiul acesta pare a fi mai emotiv decât cel cu trestia gânditoare a lui Pascal, care lasă, totuşi, o umbră de umilinţă.

17.XI.1984

Eugen Doga

Melodia instrumentală a lui Eugen Doga „Pârâiaşul” (sau – „Izvoraşul”?). Acordeonul – limpede, sonor, te face să înregistrezi aproape vizual şerpuirea cristalină a unui firicel de apă. Dar îmi zic că a constata că pârâul aleargă zglobiu, murmură sonor, înveselitor e un fapt ce nu mai poate emoţiona, dat fiind că de milioane de ori s-au făcut asemenea epitetizări ce frizează deja banalitatea. Emoţionează însă altceva: conştientizarea că acest fir de apă, cristalin, copilăros, neogoit, fără griji, aleargă prin… Infinit, prin Univers! Nicio pretenţie de măreţie, nici umbră de orgoliu, nici semn de… scop, ca să ajungă undeva,

departe, – la orizont sau mai ştim noi unde. Pur şi simplu, un izvor(aş), un pârâiaş în sublimă, dezinvoltă zorire infantilă prin această înspăimântătoare depărtare-ne-depărtare ce se numeşte Univers, Infinit. Înspăimântătoare? Posibil. Însă firul de apă ce aleargă pare a fi anume însăşi despovărarea de griji şi gânduri asupritoare. Este expresia firescului, a „naturalului” în dialectica materiei în fascinanta taină a Vieţii, a fiinţării, conştientizării, consemnării, atestării şi acceptării cu evlavie a acestui suprem dar: Viaţa, Existenţa, Fiinţarea. A fi fiinţă şi a te putea bucura de mişcarea, fie şi inconştientă, din necuprinsul materiei – inconştient ar fi firuţul de apă, însă el ne solicită conştiinţa noastră, de a nutri, fie şi foarte vag, discretele forţe motrice ale Vieţii: Mişcarea.

30.XI.1984

În revista din Moscova „Literaturnoe obozrenie”, scriind despre arta traducerii, St. Zolotţev se referă şi la versurile mele care… i-au înlocuit o poezie ce tot vroia s-o scrie. Chipurile, l-am ajutat. De fapt, Stas zice: „Лео меня спас” (Leo m-a salvat). Ei, chiar aşa… Dar e bine că ţine minte ce traduce. Probabil, îi place ceva în poezia mea. Ar fi o simpatie reciprocă.

4.XII.1984

O vizită la atelierul Doamnei Margo, sculptoriţa Picunova, sora actriţei Constanţa Târţău. Sondăm perspectiva unui interviu, de dorit interesant… Şi i-aş propune să-i împlinesc numele: Picunova-Târţău.

De câte ori treceam pe lângă atelierul lui Aurel David, vedeam uşa sigilată de o comisie ce trebuia să constate ce a lăsat stăpânul după deces. Vedeam cum se usucă, neudate, florile din geam. Oricum, până acum câteva zile nu a intrat nimeni în atelierul sigilat. Astăzi, ieşind cu Andrei Burac şi Victor Dumbrăveanu, vedem lumină. Intrăm. Saşa, fiul lui Aurel, făcea ceva ordine… În atelier, unde acum câteva luni l-am intervievat pe David. Mai păstrez banda magnetică cu acea imprimare.

6.XII.1984

Cine dintre poeţi nu a publicat zeci de grupaje de versuri? Însă, de cele mai multe ori, după ele – tăcere. Numai că se dovedeşte că până şi la noi, în Moldova, un grupaj de versuri poate atrage atenţia. La ceea ce consemnam acum o zi-două, se adaugă, ieri, telefonul lui Vitalie Baltag. I-a plăcut grupajul din „Tinerimea”, vrea să-l traducă. Bucuros şi eu, şi el.

Intră pe la birou şi Leonida. A mai fost, nu eram: vroia să mă felicite, ceea ce şi face astăzi.

Cuvinte frumoase, şi tot credibile, din partea lui Bogdan Istru. Zice, rar citeşti aşa ceva.

Vorba însă e alta: dacă voi reuşi să mă menţin în această atmosferă poetică, pe care o consider  revelaţie personală adevărată; deocamdată – pentru mine.

31.I.1985

Mai alaltăieri, îl întâlnesc pe Mihai Cimpoi şi-i propun să mai scrie, din când în când, pentru „LA”, vreo recenzie despre cărţile „ce te-ar apuca de inimă”. El râde şi găseşte îndată replica: „Ei, de m-ar apuca ele cel puţin de piept, că nu prea există atâtea cărţi ce te-ar apuca de inimă”. Interviul cu Cimpoi îşi aşteaptă rândul. Cred că e un dialog interesant.

7.II.1985

Liviu Damian

Tată rămâne tată! (Tată – apelativul lui Liviu Damian – n.m.) Pe la orele 23, Senic, redactorul-şef, se pomeneşte cu o vizită, acasă. Venise flăcăul lui Damian, cu un grupaj de versuri. Surprinzător? Cine ştie… oricum, ar fi primul caz de acest gen în literele noastre. Astăzi apare o pagină întreagă, cu portretul grafic al lui G. Vrabie, cu potriviri mai speciale de caractere de literă şi reprize grafice. Bolnav fiind, Tată dirijă prin telefon întregul proces de plăsmuire a paginii. Odată, i-am dus corectura, vorbit-am de ţinuta versurilor. Aseară, suntem invitaţi, împreună cu Pavel Nică, secretarul tehnic, să-i ducem numărul de ziar proaspăt tipărit. „Nastea, copii, veniţi să vedeţi gazeta!” – le strigă tata. Curios şi tatauist comportament de poet, să-i zic aşa. Cheamă şi pe doctorul Dimitrov – are un poem dedicat secţiei de endocrinologie.  Medicul mă uimeşte – mândreţe de bărbat şi chiar dacă… aligneşte ici-acolo, are un limbaj corect, mustos, termenii medicali sunând ca nişte metafore misterioase.

Mi-a apărut cartea de poeme „Formula de politeţe”. Ştiu ei, mititeii de la diferite instanţe editoriale, să adumbrească firea autorului. În loc să o lumineze. Stare tehnică tristă a volumului.  Să sperăm că îl va salva conţinutul. La urma urmelor, poezia nu trebuie să se fălească, să se laude cu copertele. Cu esenţele sale – da! Mă autocalmez? Posibil… Dar faptul e fapt – mi-a apărut a treia carte.

Ca şi celelalte reviste literare din Uniune, şi săptămânalul nostru a trecut la un serviciu redacţional începând cu ora 12. Firesc, dacă ne ţinem de logică: serile unora dintre noi sunt ale spectacolelor, recitalurilor, cenaclurilor, concertelor. Serile prelungesc ziua de muncă.

Editura „Literatura artistică” îmi solicită să scriu câteva pagini de memorii despre Leonard Tuchilatu. Nu e uşor. Dar deja am aşternut ceva pe hârtie. Sâmbătă, duminică – să le închei.

Fac câte ceva pentru noul manuscris de poeme. Printr-o scrisoare oficială, editura mă anunţă că a fost inclus în planul din 1987 (tocmai!), însă trebuie să-l prezint până în mai a. c. (Ce termene bizare!)