UCRAINA: DIFERENŢE ŞI APARENŢE

Pagini de jurnal

26.IX.2012

Figuri de şah pe tabla istoriei. Castelul Liubertas, sec. XV, Luţk

Prima diferenţă Crimeea – Volânia: dacă acolo, în sud, la simpozionul „Septembrie la Maksimilian Voloşin”, timp de o săptămână nu am auzit decât un singur scriitor care să vorbească în limba ucraineană, aici asta o face toată lumea, localnicii considerând că oaspeţii lor, cei care îi vizitează cunosc sau trebuie să le cunoască graiul. Ucraina e în plină campanie electorală şi, acolo, în Crimeea, printre alte slogane ale vreunui partid în lung de drumuri apăreau şi bannere cu îndemnul: „De la limba rusă regională – la limba rusă de stat”. Iar la Luţk, în genere în partea occidentală a Ucrainei, o atare agitaţie este imposibilă, considerată adevărat sacrilegiu. În Crimeea nu vei vedea punctele de propagandă electorală ale opoziţiei unite „Bat’kivşcina” (Patria) ce are de simbol chipul Iuliei Timoşenko, fostă prim-ministru, astăzi în închisoare, iar la Luţk reprezentanţii acestei formaţiuni politice te apelează frecvent, oferindu-ţi diverse publicaţii, mici drapele cu sigla lor, solicitându-ţi semnătura întru susţinerea opoziţiei şi a liderului ei. Sudul şi estul Ucrainei sunt mult mai „roşii”, mai refractare noilor realităţi. Prin oraşele Crimeii, în lungul şoselelor sale citeşti „ziua de ieri”, gen: „Să reîntoarcem statului întreprinderile strategice!” (Deci, o nouă naţionalizare.); „Ucraina – înainte!” (Ca pe timpuri URSS, nu?) Nu e de crezut că astfel de slogane vorbesc şi despre 

Camapnie electorală la Luţk

psihologia socio-populară, de o filozofie civică la zi, ci sunt mai curând nişte improvizaţii anacronice ale unor candidaţi în deputăţie de extracţie ideologică cvasi marxist-leninistă; în orice caz, specimenele respective vin (încă) din rândurile PCUS şi ale comsomolului de acum două decenii. Dar şi în Crimeea, şi în Volânia se pot vedea bannerele partidului „Lovitura” al boxerului Vitali Kliciko, deviza căruia e: „Bate ceasul loviturii!” Chiar dacă nu e clar pentru multă lume ce e cu izbitura sporto-politică.

Monumentul Lesei Ukrainka

Acest prolog al zilei de azi (marcată drept Ziua europeană a limbilor naţionale!) este impus de situaţia concretă: pentru a ajunge la locul primei noastre întruniri în plen, Palatul culturii, trebuie să străbatem piaţa centrală a Luţkului, unde se şi află corturile pestriţe ale mai multor formaţiuni politice angajate în campania electorală. Trecem şi pe lângă statuia maiestuoasă a poetei Lesea Ukrainka, plasată însă în faţa teatrului de dramă ce poartă numele lui… Taras Şevcenko. Da, e un paradox al acestui oraş care, în compensaţie, în faţa Universităţii „Lesea Ukrainka” a plasat monumentul lui – da, aţi ghicit! –… Taras Grigorievic Şevcenko. În genere, aceste două figuri emblematice ale culturii şi literaturii ucrainene sunt suprasolicitate, lucru ce vorbeşte, implicit, de tragismul istoriei spirituale a vecinilor: pe timpul ţarismului,

LAGĂRUL DE CONCENTRARE A(L) KITSCHULUI

Din jurnalul de Volânia // Crimeea

28.IX.2012

Ieri spre chindie, simpaticele noastre ghide ne spun că, întregul nostru efectiv, legiunea străină de la atât de amical-colegialul Magnus Ducatus Poesis este invitată de „un scriitor localnic” la casa lui de vacanţă, situată cam la 15 kilometri nord-vest de Luţk. Unii colegi îşi pun problema: să meargă, să nu meargă? Câţiva renunţă şi, probabil, ar fi avut motive să regrete. Dar îi priveşte. În schimb, priveliştile care s-au deschis ochilor merită atenţie, meditaţie şi atitudine.

Ajungem la cătunul Filkiv, localitate-model pentru istoria şi componenţa etnică a Volâniei: pe aici s-au perindat slavii vechi, apoi mai mulţi pani polonezi, la unul dintre ei, în 1929, chiar găzduind şi rămânând de mas preşedintele Poloniei Ignacy Mościcki întâmpinat triumfal de băştinaşii ce înălţaseră un arc floral, pe sub care să treacă gloriosul prim-demnitarul statului, presărându-i drumul cu flori. (Nu exagerăm numai noi, românii…) O vreme, aici au locuit cehi, pe care ţarul Aleksandul al II-lea i-a invitat în condiţii avantajoase; ei trebuiau să ridice economia ţinutului. După război, polonezii şi cehii au fost expulzaţi, unii ajungând în lagărele staliniste, în locul lor fiind aduşi ucraineni „de dincolo de Bug”. În vederea dramaticelor „optimizări” şi concentrări „rentabile” de populaţie în socialism, ţăranii din micile cătune au fost împinşi la grămadă, impuşi să-şi construiască adăposturi în doar două localităţi. În timpurile numite perestroika, Vasil Prostopcik 

Întâmpinaţi în "lagărul de concentrare"

cumpără de la stat un grajd cehesc, construit încă la 1918, şi 36 de ari de pământ, toate astea costându-l tocmai… 53 de dolari (la cursul curent al grivnei ucrainene). Mai apoi şi-a extins domeniul, pe vreo 3 hectare făcând agricultură. La început, a prins a aduna diverse obiecte ce ţineau de traiul şi activitatea săteanului de demult sau de mai dincoace, iar după 1991 a început să „vâneze” relictele realismului socialist, adunând în curtea spaţioasă a grajdului reconstruit şi devenit o coşcogea casă de vacanţă deplin funcţională fel de fel de monumente mai mult sau mai puţin hidoase sau doar hazlii, monstruoase sau doar curioase prin ce şi pe cine reprezintă. E aici un fel de „lagăr de concentrare” a kitschului „artei monumentale sovietice”. Mai multe statui şi busturi ale lui Lenin, dintr-o sculptură uriaşă rămânând doar partea de jos, pantalonii granitului cam de 3 metri înălţime. Integral, acel oribil stat de om cântărea… 20 de tone! Împreună cu colegul Nicolae Popa ne vine ideea (cabotin-teatrală) să intrăm în dialog chiar cu aceşti V. I. Lenin încremeniţi în diverse poze. Într-un dialog ce s-ar înţelege doar din fotografii. Astfel, lângă Lenin în deplină statură ce artă cu mâna spre – bineînţeles! – „viitorul luminos al omenirii” mă postez în aceeaşi poză, cu mâna întinsă, însă indicând exact în sens invers (în sensul: ba nu, direcţia corectă e astălaltă…). Iar unde „bunicul” Lenin stă la sfat cu un copil pionier (ambii sunt dintr-un material întunecat de-a binelea, astfel că Prostopciuk le-a desenat cravatele în alb), mă postez înde ei şi-i fac dojenitor din deget conducătorului: „Fii atent, nu mai spune prostii tinerei generaţii”. Apoi mă agăţ de mâna lui întinsă „spre viitor”, sforţându-mă la gândul: „Da lasă, bre, odată braţul ista în jos!” Sunt pe aici şi busturi de-ale lui Stalin, şi unul al lui Frunză, consângeanul nostru, sângeros erou al armatei bolşevice 

Tandemul Lenin-porumbacul la Koktebel

ce lupa când în vest, cu polonezii, când în Crimeea, cu albgardiştii. Statuile bizare ale unui mecanizator alături de cea a unei ţărance radioase cu un snop de spice în braţe, dar… desculţă! Însă toate astea (de)ţinute în lagărul de concentrare a bizareriilor comunismului în chip destul de… uman, amfitrionul, poetul Vasil Prostopciuk gândindu-se mereu cum să le regizeze mai efectiv, cum să le plaseze, să le „împerecheze”/ alăture, având chiar şi un „Zidul Kremlinului” sub care, se ştie, sunt înmormântaţi foştii lideri sovietici. Şi aici chipurile lor se perindă însoţite de epigrame hazlii cărora, însă, e greu să le prinzi întorsăturile paradoxale de sens, dacă nu cunoşti ucraineana destul de binişor. Una e limba vorbită, în care te descurci, şi alta – cea scrisă.

ALEX ŞTEFĂNESCU DESPRE AURELIU BUSUIOC

Ce ruşine! În România n-a avut niciun ecou moartea, în seara zilei de 8 octombrie 2012, a scriitorului român din Basarabia, Aureliu Busuioc (n. 26 octombrie 1928). L-am cunoscut, la Chişinău, după ce îi citisem cărţile la Bucureşti şi fusesem cucerit de farmecul lor. Aureliu Busuioc contrazicea imaginea consacrată a scriitorului basarabean. Nu era patriarhal, ci monden, nu era patetic, ci ironic.

Înalt şi masiv, cu părul negru uşor cârlionţat, cu sprâncene groase, desenate decis, cu un cap de împărat roman, aducea aminte de Toma Caragiu. Avea, ca şi el, o voce melodiosbărbătească şi domina, prin inteligenţa sa efervescentă şi umorul demistificator, pe cei aflaţi în jurul lui.

Scrisul său se remarcă, înainte de toate, printr-o ironie elegantă. Textele persiflatoare din volumul „O sumă de cuvinte” (parafrază a titlului lui Ion Neculce „O samă de cuvinte”) le-am citit încă dinainte de apariţia cărţii (mi le trimitea autorul ca să le public în „România literară”). 

PRIN CE NE ASEMĂNĂM NOI CU LITUANIENII?

Dintr-un jurnal baltic

Aflarea în acest spaţiu catolic al evlaviei îmi readuce în minte momente din cele câte le-am discutat în ajun cu Donatas Petrošius. Tânărul coleg îmi vorbea cu o anumită veneraţie, dar şi nostalgie, parcă, de timpurile când Lituania se mai închina zeităţilor păgâne. Vreau să spun că nu vibră/ tresări la invocarea de către mine a ideii că, dacă am fi fost catolicizaţi şi noi, românii, sigur că destinul ne era cu totul altul. Pentru că, într-un mod sau altul, catolicizarea Lituaniei a însemnat şi dependenţa ei (fără… independenţă) ba de nemţi, ba de polonezi (şi aceştia catolici) care, având ambiţii imperial-colonizatoare, atentau la suveranitatea balticilor, supunându-i deznaţionalizării. De aici şi incertitudinea în atitudinile colegului meu care, probabil, nu ar fi susţinut că păgânismul strămoşilor săi ar fi fost o cale de salvare (pur şi simplu, istoria a neantizat ireconciliabil o atare formă de spirit religios), dar nici nu poate să uite şi unele umbre pe care le-a lăsat catolicismul în destinul lituanienilor…

Donatas Petrošius şi Leo Butnaru

Care ar mai fi similitudinile dintre români şi letoni, dincolo de tandemul muzical „Doina”, la noi, şi „Daina” la ei?..

În după-amiaza zilei, la Muzeul Naţional, fac câteva ore de istorie comparată carpatino-baltică. Iar prima surpriză adevărată vine de la constatarea, de la aflarea că nu doar noi „De la Râm ne tragem”, ci, ipotetic, acelaşi lucru l-au crezut, au vrut să-l creadă şi lituanienii! Astfel că pe la mijlocul secolului XV, deci cam pe când la noi şi-a început domnia Ştefan, viitor – cel Mare, pe aceste meleaguri baltice „descalecă” o legendă conform căreia lituanienii descind din romani. Conform ei, înaltul demnitar roman Palemonas (Publius Libon), salvându-se de urmăririle tiranului Nero, a debarcat pe ţărmurile baltice, de unde a şi pornit seminţia principilor lituanieni. (Adică, a principilor şi… principiilor de întemeiere etnică.) Deci,  asemenea nouă, şi lituanienii au avut obsesia grigoreurecheană conform căreia de la Râm ne tragem. Scopul acestei legendomitizări fiind similar cu al nostru: a se distinge ca personalizare etnică, pentru a nu se pierde în oceanul slav (vorba lui Nicolae Iorga). Astfel că acest mit trece din cronicile lituaniene în opere istorico-publicistice, artistice, utilizate în lupta ideologică cu şleahta poloneză. Reieşind din teoriile retro-romantice-romanice, se propunea ca limba latină („moartă…”) să devină limba oficială (vie; reînviată!) a Marelui Ducat al Lituaniei, astfel că, pe la mijlocul secolului XVI, ea era folosită pe larg în scrisul din Lituania, pregătindu-se perspectivele pentru o mişcare generală reformatoare. În ce priveşte opinia slavilor despre geneza acestui popor baltic, o legendă rusească spune că Sfântul Petru i-a plămădit/ frământat pe lituanieni din făină de grâu. În timp ce aluatul se usca la soare, veni un dulău ce-l mâncă. Sfântul aleargă după patruped şi, de cum îl prinde, îl izbeşte de pământ, ca să salveze neamul lituanian. Iar dacă acel înalt demnitar roman Publius Libon în ortografierea şi rostirea celor pe care i-a propulsat ca popor se numeşte Palemonas, lituanienii i-au rămas adânc recunoscători legendarului lor proto-părinte: în diferite colţuri ale Lituaniei apar 25 de localităţi, oraşe şi sate, care se numesc anume aşa – Palemonas, una din ele aflându-se la 84 de kilometri de Vilnius, iar o alta – la 11 kilometri de Kaunas, vechea capitală a ţării.

Catedrala din Vilnius

Într-o altă sală a muzeului, într-un alt spaţiu al Istoriei, aflu că ne asemănăm cu lituanienii până şi în scris, în toate implicaţiile şi imprecaţiile slavone din acest domeniu. Marele Ducat Lituanian a început să se dezvolte începând cu sfârşitul secolului XIV, fiinţând până la finele secolului al XVIII-lea, când, în 1569, Lituania şi Polonia formează Uniunea Statală polono-lituaniană (Žečpospolita ori Abiejų tautų respublika). Marele Ducat Lituanian era polietnic şi policonfesional, în componenţa sa intrând pământuri ruseşti, beloruse, ucrainene. Chiar dacă nucleul statal îl formau lituanienii, nu putea să nu se întâmple aproape o predicţie, o axiomă, poate: cei care „intră” în tine, sau pe care îi aduci tu la sânul tău, până la urmă îţi fac bucata! Prin urmare, „nucleul” rămânând ca şi… minoritar, pe parcursul a circa trei secole limba oficială a ducatului baltic a fost slavona 

DIN POEZIA AVANGARDEI

UNA DIN CELE MAI INTERESANTE POETE RUSE

 Nina Petrovna Komarova, după căsătorie – Obolenskaia, pseudonimul – Habias, s-a născut în anul 1892 la Moscova. Tatăl său a fost colonel care, de altfel, şi-a făcut o parte din stagiu la Chişinău. Mort în primul război mondial (1914). Atât bunicul său, cât şi fratele acestuia, au fost figuri importante în armata rusă, ambii având grad de general. Sora tatălui său, Olga Forş, avea să ajungă o scriitoare demnă de toată atenţia, iar unul din unchii săi, Vladimir Komarov, botanist celebru, a deţinut mai mulţi ani funcţia de preşedinte al Academiei de Ştiinţe a URSS. Nina Habias este nepoata celebrului filosof şi teolog Pavel Florenski. Bunica pe linie maternă, Elena Veniaminova, a fost printre primele femei medic în Rusia. Familia Komarov a mai avut legături de rudenie armeneşti şi lituaniene.

Nina Habias

Viitoarea poetă a absolvit Institutul din Smolnâi, în primul război mondial fiind soră de caritate (de unde, poate, şi duritatea unor texte ale ei).

În perioada debutului, Nina Habias este acceptată şi remarcată în cercurile literare din Moscova, în special printre imagişti (Serghei Esenin, Anatoli Mariengof, Vadim Şerşenevici). 

După 1917 a locuit în Siberia, acolo cunoscându-l pe David Burliuk, părintele futurismului rus,  considerându-se discipolul acestuia.

La începutul anilor ’20 revine la Moscova, participând activ la viaţa literară,

colaborând cu poeţii de diverse orientări estetice. În nonconformismul său se asociază cam scandalos cu imagistul Ivan Gruzinov cu care se şi căsătoreşte, sfidând tabieturi şi tabuuri, atât literare, cât şi sociale.

A  publicat volumele de versuri „Stihettî” şi „Poeme” (1926). La începutul anului 1922, împreună cu Ivan Gruzinov, este supusă unui proces judiciar (literar!), ambii fiind acuzaţi de pornografie. Sentinţa: o provizorie excludere din Uniunea Poeţilor din Rusia.  

În anul 1924 este arestată împreună cu un grup de scriitori, curând însă fiind eliberată, fără a i se înainta acuzarea, precum avea să i se întâmple şi la a doua arestare, în august 1928, după care  cazul e scos de pe rol. Dar la a treia arestare, în noiembrie 1937, este condamnată la 10 ani de privaţiune de libertate, incriminată de „agitaţie contrarevoluţionară şi pro-fascistă”. Până în 1942 se află în detenţie în regiunea Novosibirsk, de aici încolo nemaiştiindu-se nimic de ea. Sigur, aveau să se piardă şi textele pe care le scrisese în detenţie sau mai târziu, astfel că prezentul volum inserează poemele care au putut fi salvate, purtând semnătura uneia dintre cele mai interesante poete ruse.

Traducere de Leo Butnaru. Ed. "Carmides", 2012

Creaţia Ninei Habias poate fi cercetată sub două aspecte, primul – futurist şi cubofuturist, din perioada de ucenicie, când se aflase, precum declară, sub îndrumarea lui David Burliuk, apoi – sub cea a „maestrului nr. 2” Aleksei Krucionâh care, la începutul anilor ’20, întorcându-se la Moscova din Caucaz (la Tbilisi formase asociaţia avangardist „Compania 41⁰”), încerca să adune un nou grup de autori trans-raţionalişti, în care o include şi pe Habias, identificând în versurile acesteia deplasări/ dislocări sintactice ce ar duce spre zaum’ (transmental), deci – spre efecte semantice originale, înnoitoare, de real efect estetic. Al doilea aspect ţine de perspectiva (sau – de ce nu? – retro-perspectiva) din care trebuie citite poemele Ninei Habias, permiţând să se înţeleagă cum a fost receptată, dar şi asimilată, creator, poetica imagiştilor în varianta ei radicală, pe care o promova Vadim Şerşenevici, futurist „transfug” în imagism. Iar creaţia poetică a Ninei Habias se înscrie anume printre discursurile oarecum ciudate, exotice, paradoxale. De aceea e bine să ne amintim despre ce scria Mircea Eliade, referindu-se la fenomenologiile paradoxale – inclusiv la alchimie (şi cea a cuvântului, zicem noi) – „înainte de a le judeca, este important să le înţelegem bine, să le asimilăm ideologia, 

MAESTRUL GLEBUS SAINCIUC, 19.VII.1919 - 16.X.2012, AR FI AJUNS LA CENTENAR

Jurnal cu vărjitorul măştilor

2.I.1986

Revelion de… proporţii în atelierul Eleonorei Romanescu, împreeună cu Glebus Sainciuc şi Valentina Rusu-Ciobanu, Lenuţa Bontea şi Andrei Burac, plus alte 4-5 persoane, printre care şi Dinu Romanescu, urător de 4 ani care, la un moment dat, s-a dovedit a fi un excelent jucător de măşti. După ce maestrul Glebus a prezentat masca Sofiei Rotaru, pe cea a actorului Evgheni Leonov, a altora, Dinu le-a jucat şi el, măştile ajungându-i până la… brâu, acoperindu-l pe jumătate – inventiv, cu destul spirit de improvizaţie. Sigur că mai văzuse şi altă dată cum proceda maestrul Sainciuc.

Au venit băieţii şi fetele de la filologie cu „Cerbul”. Muzica – din traistă, unde aveau magnetofonul portabil.

De cu seară, Sainciuc se arătă deghizat într-un fel de muşchetar oriental: pălărie tip-francez, bucle roşii şi halat de la Taşkent, unde a fost în delegaţie. Şi-a vopsit tâmplele, obrajii, barba. Stătea la micul-minusculul ecran al televizorului său portabil şi… tot desena ce vedea acolo, vrând să prindă şi să pună pe hârtie chipurile artiştilor antrenaţi în emisiunea de revelion.

            16.II.1986

La Glebus Sainciuc în atelier. Prezent şi Serafim Saka. Pe măsuţă – cărţi de joc. „Oare ce ghiceşte maestrul în cărţi?” – întreb. Răspunde Serafim, paradoxal, dar şi ingenios, cum i se întâmplă multe ori: „Sainciuc îşi citeşte trecutul”. Zâmbim, dar ştim, – chiar la cei 67 de ani ai săi maestrul e plin de vigoare, mobil, reuşeşte să fie prezent… pretutindeni, la diverse manifestări cu atingere culturală, primeşte în atelier foarte mulţi oaspeţi. Alaltăieri a fost cu un spectacol de măşti la Băcioi.

28.II.1987

Acum două ore am revenit de la atelierele pictorilor. Împreună cu Andrei – vizită la maestrul. La minitelevizor privim serata de creaţie a lui Gr. Vieru, transmisă pe programul doi unional. De cum vede vreun om, maestrul – desenator virtuos, îi transferă chipul pe fila de hârtie. De data aceasta, ca şi alte dăţi, omul… sunt eu. Îmi face un portret „autentic”, nu şarjat. Intră şi pictorul Mihail Petric, intenţionând să privească „Studio nr.9”, însă se conformează predilecţiilor în curs: seara de creaţie.

Glebus Sainciuc: Portretul lui Leo Butnaru (A fost achiziționat de un muzeu din Chișinău, însă i s-a pierdut urma...)

Între timp, discutăm – în van, fireşte, – ceea ce discută foarte mulţi: cine are şansa să devină prim-secretari la Uniunea scriitorilor. Mai multe candidaturi, dar nicio siguranţă în determinări. Andrei „îl înaintează” pe Vieru.

SCARĂ LA CER

                                                     Dintr-un jurnal baltic

22 mai 2012, Vilnius

O iau fără grabă, uşor pieptiş, prin partea veche a oraşului. Clădiri de patrimoniu, dar… ne-făloase, adică deloc înalte, masive, ci cadrând cu buna măsură în arhitectură şi necesităţi funcţionale umane, instituţionale. Cele mai impunătoare sunt bisericile, inclusiv cele ortodoxe, ce amintesc că, nu cu mult timp în urmă, pravoslavnicii în Vilnius erau în număr considerabil. Surprize de tot felul: chiar pe zidul de vizavi al unui locaş de cult cineva a încleiat, „păgâneşte”,  un fel de abţibild ce reprezintă un… mădular bărbătesc cu aripi! E o sfidare, o profanare, o?... De toate câte puţin. După care dispoziţia mi-o înseninează o sculptură nu foarte arătoasă, dar destul de ingenioasă: „Scară la cer”. Un om cu picioarele pe ultimii doi fuscei ai scării şi cu braţele întinse spre cer, pe albăstrimea căruia se şi profilează distinct, încadrat de crenelurile clădirilor de pe o parte şi cealaltă a străzi înguste, sculptura aflându-se într-o piaţă miniaturală cam de 10 metri pătraţi. Sculptura mă face să-mi amintesc de titlul romanului lui Mircea Eliade „Scară la cer”, aflat în biblioteca mea 

şi însemnat, pe cotor, de o pată cafenie, urmă lăsată de mama sau de tatăl meu acolo, la Negurenii de baştină, unde îmi ţineam biblioteca agonisită în studenţie şi câţiva ani după aceea: au dat cu peria pe marginile poliţelor, dar fără a lua cărţile de pe acestea. Şi iată că, azi, şi acea pată întâmplătoare de vopsea mi se pare un semn atât de scump rămas de la părinţi…

Îmi continui plimbarea, timpul trece, lumea se înmulţeşte pe stradă, eu – cu ochii şi pe chipurile matinale ale oamenilor, după o vreme trăgând concluzia că, chiar de sunt baltici, lituanienii nu se deosebesc, vizibil, de cei care populează Chişinăul – e un amestec de tenuri, bucle, culori ale ochilor etc. Păi da, ieri seară Donatas îmi spusese cam aşa: „Uite, când merg la Riga, dintr-o dată se face remarcată deosebirea dintre noi, lituanienii, şi ei, letonii. Dânşii sunt balticii puri. Blonzi, cu ochi albaştri. Pe când noi venim dintr-un conglomerat de popoare care au convieţuit aici, în pace sau… război”. Asta e: şi războaiele, sau mai ales ele, contribuie la modificarea substraturilor etnice ale lumii. Ce zicem noi, cei care „de la Râm ne tragem”?...