poeme din "veacul de argint" rusesc

Marina ŢVETAEVA 
(1892 – 1941)

S-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De la vârsta de şase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci şi în poloneză, finlandeză. Învaţă la Moscova, apoi în pensioane din Elveţia şi Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenţia lui V. Briusov, M. Voloşin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătoreşte cu Serghei Efron care avea să lupte în unităţile albgardiste, mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil, colaborează cu NKVD-ul). Între 1914-1917, Marina Ţvetaeva are un roman cu poetesa Sofia Parnok, „trădat” şi în mai multe poeme. În 1922 – emigrează: Berlin, Praga. În 1925, se stabileşte în Franţa. În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestaţi soţul şi fiica, acesta fiind împuşcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să se afle peste 16 ani.  Ţvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, ci se dedică traducerilor. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga (Tatarstan). Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941 se sinucide. Precum cu, respectiv 11 şi 16 ani mai înainte, alţi mari colegi ai ei – Maiakovski şi Esenin.

A editat cărţile de poeme: „Album de seară” (1910), „Verste” (1921), „Tabăra lebedelor”, „Profesia”, „Psyche” (toate – 1923), „După Rusia” (1928), poemul satiric „Vânătorul de şobolani” (1925), „Poemul sfârşitului” (1926). Proză, eseuri, memorii.

 

*      *      *

În fatalele foliante

Nu există ademenire nicicând

Pentru femeie. – Ars amandi

Pentru femeie – întregul pământ.

Inima – a otrăvurilor de iubire

Otravă – mai fidelă ca toate.

Încă din leagăn, femeia

Poartă-ale oarecui fatale păcate.

Ah, e departe până la cer!

Buzele – apropiate-n beznă şi vânt...

– Doamne, nu judeca! – Tu nu ai fost

Femeie pe pământ!

29.IX.1915

MEMORIE ŞI ADEVĂR

13.VII.1986

Lumea – îngrijorată de starea sănătăţii lui Liviu Damian. Pentru că tată a fost un om al ghemului de nervi, al impulsivităţii. Bun şi păcătos, totodată, ca majoritatea dintre noi. Scriitor de valoare, fără îndoială.

Cimpoi se dă cu părere că nu este exclus să se fi contaminat de această boală stranie, greu  de diagnosticat, în timpul călătoriei pe care o făcuse în Africa. Cine ştie… Doar o minune ar putea să-l salveze. Cimpoi a scris un amplu eseu despre D.: „Piramida logică a lui Platon”.

Un coleg zurliu de redacţie zice să ne ducem acasă la L. D. şi, în lipsa lui, să căutăm ceva versuri noi. Nu ştiu dacă i-ar plăcea lui Damian – celui care îşi organizează textele pentru tipar atât de principial, meticulos… Acum, probabil, i-ar fi totuna.

POETA ŞI VEGHEA

Anna Ahmatova (portret de Natan Altman, 1914) şi supraveghetoarea. 

Noul Adam nu ar fi fost el însuşi, trădându-şi propria misiune – cea de a da nume în lume, prin aceasta scoţând din întunericul umed toate lighioanele Africii şi chipurile provinciei ruseşti; nu ar fi observat nici omul născut de cultura rusă contemporană. O, cât de istovit, de frânt, de încovoiat e acest om! Adam, ca un adevărat artist, a înţeles că aici trebuie să-i cedeze locul Evei. Aici sunt mult mai potrivite mâna de femeie, simţul femeii, privirea ei... Astfel, lirica Annei Ahmatova s-a apropiat de această problemă destul de complicată într-un mod ingenios şi tandru. Despre cartea ei „Seara” s-a scris destul de mult. Chiar de la prima lectură, multora le-au devenit scumpe delicata tristeţe, sinceritatea şi simplitatea poemelor. Însă foarte puţini au observat că pesimismul din „Seara” e unul akmeist, că autoarea numeşte mici monştri ai neurasteniei oarece nuanţe de tristeţi. În aceste fiare mărunte, Anna Ahmatova iubeşte nu ceea ce a fost schilodit în ele, dar ceea ce a mai rămas încă de la Adam, cel ce jubilează în raiul său. În poezia sa, aceste „rămăşiţe” dânsa le mângâie cu o mână aproape de maestru.

Serghei Gorodeţki,   „Unele curente în poezia rusă contemporană”, 1913

                        Anna Ahmatova (1889 – 1966)

*     *     *

Bun găsit! În dreapta mesei

Auzi foşnet uşor, cumva?

Aste rânduri nu le mai duci la capăt –

Eu venii la tine, spre-a te vedea.

Oare mă vei ofensa din nou,

Ca data trecută? Mai ştii? –

Spui că nu-mi vezi mâinile,

Mâinile şi ochii negrii?

Aici la tine-i luminos şi simplu.

Nu mă goni, nu mă trimite iară

Sub năbuşitoarea arcadă de pod

Unde se răceşte apa murdară.

1913

                                           *     *     *

                                     Văd peste vamă steagul decolorat

                                     Şi peste oraş galbenă tulbureală.

                                     Inima deja mai prudent se-nfioară

                                     Şi e tot mai dureros de respirat.

                                     De-aş deveni iar fetiţa de la mare,

                                     Să încalţ pantofii pe piciorul gol,

                                     Şi gâţele să le aranjez coroană-rotocol,

                                     Cântând emoţionat cu voce tremurătoare.

                                     La ale bisericii din Herson cupole smolite

                                     Să privesc din pridvor spre chindie

                                     Şi să nu ştiu cum de fericire şi glorie

                                     Inimile se şubrezesc, deznădăjduite.

                                       1913

Traducere: Leo Butnaru

UN CANDIDAT LA "OSCAR"

                                   VIAŢA LUI PI

Am vizionat filmul lui Ang Lee „Viaţa lui Pi”, nominalizat la „Oscar”. Unii înclină a-l crede revoluţionar. E ceva – nu? – să filmezi în aceeaşi barcă de salvare (după un naufragiu de vapor) un adolescent înfruntând un tigru agresiv, acesta, în respectivul spaţiu strâmt, „fără ieşire”, devorând o hienă şi o zebră – legea supravieţuirii. Iar tânărul hindus îşi foloseşte cunoştinţele enciclopedice despre comportamentul animalelor (e fiul unui fost director de grădină zoologică, ce s-a pierdut împreună cu soţia în valurile oceanului) pentru a ţine la distanţă tigrul, pentru a-l dresa, obişnuindu-l să-şi cunoască locul şi stăpânul – omul.

Filmul are la bază romanul omonim al lui Yann Martel care s-a vândut în milioane de exemplare, fiind prezent ani la rând în clasamentele bestsellerurilor, părând imposibil de ecranizat. Însă ingeniozitatea şi curajul regizorului în utilizarea uluitoarelor imagini 3D, a efectelor speciale în cascadă ne pun în faţa unei epopei ce şi-a câştigat deja milioane de fani „racolaţi” de mai multe imagini psihedelice-trăsnet.

Posibil să câştige la unele categorii ale premiului „Oscar”…

UN INTERVIU

Ziarul "Ceahlăul", 22 ianuarie 2013

–  Leo, ai împlinit la acest început de ianuarie 64 de ani. La mulţi ani! Care consideri tu că este vârsta optimă pentru un poet de a scrie capodopere?

– Mulţumesc pentru urare. Aşa e, m-am născut pe 05.01.1949… – iar în autobiografii, precum în logica obligatoriu formală a poeziei, şi cifrele sunt jocuri de cuvinte…                  Vârsta optimă pentru un poet?... Ca şi pentru un cititor de poezie, adică nelimitată în atât de limitata, totuşi, durată a vieţii omeneşti. E de presupus că dacă Walt Wuitman ar mai fi trăit 73 de ani, scria poeme până la 146 de ani. Nu, nu e o vârstă... fantastică. Într-un eseu din cartea „Şlefuitorul de lentile” am inclus şi ceva statistică... parabolică, să zic, care vorbeşte de generozitatea Împărţitorului de zile ce l-a copleşit pe ţăranul japonez Mampe, dându-i 242 de ani de trai; pe londonezul Thomas Korn (207). În 1980, indoneziana M. Ketipopila împlinise 183 de ani – cam cât Creangă, Eminescu, Mateevici, Labiş şi Stănescu în dimpreunul-lor-a-fi, precum şi sunt, de altfel, în panteonul literaturii. Registrele bisericeşti din Moldova Estică dau numele mai multor codreni care au trăit 130, 140, 150 de ani. Iar dacă am reveni la vârsta longevivului din Ţara Soarelui Răsare, ar fi loc şi pentru plusarea celor 27 de ani, câţi i-a trăit Ciprian Porumbescu, şi altor 41, ai lui Urmuz, acesta preţuit atât ca scriitor de valoare, cât şi ca unul din pionierii absurdului în literatură – pentru că absurdă se pare şi dărnicia-zgârcenia cu care Parcele lasă în voie sau retează de la fus firele vieţilor omeneşti...

CERNOBÂLUL ŞI CUCUL RĂGUŞIT DE ERBICIDE

                      Pagini de jurnal

30.III.1986

Ieri, invitaţia lui Mihai Dolgan la concertul „Contemporanului”. Prezenţi şi Vodă, şi Matcovschi, şi Senic. Ultimul urcă pe scenă cu flori. Finalul – cel de discuţie: una din parodiile cu „amore, amore”. Sentimente confuze…

Lăcrimează via curăţită. La peste optzeci de ani, bunica Ecaterina strângea această sevă şi îşi dădea cu ea peste ochiul beteag. Să-i fi ajutat oare?

Astăzi am definitivat povestioara pentru copii „Punguţa cu patru bani”, pe care doreşte să o scrie Gelu-de-trei-ani. Cu cinci bani – nu: argumentul – ar fi prea grea şi n-ar putea-o duce cocoşul moşului. O pregătesc pentru eventuala includere în volumul omagial dedicat lui Ion Creangă. M-a solicitat să colaborez Mihai Papuc. Să vedem ce vor decide cei de la editură.

1.IV.1986

Ieri, din nou la Străşeni. De data aceasta – şedinţă redacţională „LA” împreună cu pedagogii filologi din raion. Fără restricţii, instructivă. Întrunire de rezonanţă. Câţiva pedagogi au vorbit foarte bine: Ivanesi, Olga Nicolaevna, instructoarea în albastru, Luca… Participanţi: Senic, Dolgan, Anton, Cheianu, Zbârciog, Malaneţchi, Reniţă… Cam mulţi. Însă am vorbit doar trei: S – D – B.

4 SEPTEMBRIE 1987, BUCUREŞTI

                           DINTR-UN INTERVIU

– Eşti printre primii scriitori din Basarabia care şi-au făcut, imediat după revoluţia din 1989, prieteni de condei în România. Care au fost primele impresii despre cei pe care, o bună bucată de vreme, i-ai cunoscut doar prin scris?

Daniela Zeca, Matei Vişniec, Leo Butnaru, Teo Chiriac, Zinovia Butnaru,
Arcadie Donose. Bucureşti, 4 septembrie 1987

– Să ştii că, la început de septembrie 1987, la Bucureşti, în casa actorului şi poetului Arcadie Donose, de stirpe pruto-nistrean, l-am cunoscut pe Matei Vişniec. Iar peste vreo două  sau trei săptămâni de la radio „Europa liberă” am aflat că tânărul scriitor român ceruse azil politic în Franţa. Anul acesta i-am expediat una din fotografii în care ne regăsim, Matei întrebându-se: „Sa fi fost noi atât de tineri pe atunci?” Ei bine, până la acea primă permisiune de a trece Prutul – oricum, eram în plină perestroika, – mi s-a întâmplat ca la o şedinţă a cenaclului „Eminescu” de la redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei” din Chişinău să-l cunosc – pe cine crezi? – pe inveteratul promotor al criticismului sociologist Mihai Novicov, aflat în vizită în RSSM. Era pe la mijlocul lunii februarie a anului 1971. Nu ştiu cu ce ocazie se afla dl Novicov la Chişinău, însă momentele de la acea şedinţă de cenaclu, apoi cele de la o agapă amicală le-am fixat în jurnalul meu, „Student pe timpul rinocerilor”, publicat în anul 2000. Musafirul spusese cam aşa: „Fiţi siguri că o să vorbesc în Ţară despre dumneavoastră. O atare audienţă pentru poezie impresionează. Să stea lumea două ore în picioare, să asculte versuri...”

Iar peste ani, am avut norocul să-i întâlnesc, prin 1991-1992, pe Sergiu Adam, Laurenţiu Ulici şi Nicolae Manolescu, care m-au publicat generos în revistele „Ateneu”, „Luceafărul” şi „România literară”, acele ieşiri în lumea literaturii române autentice împrietenindu-mă cu mulţi alţi scriitori de valoare. Iar după premiul revistei „Ateneu” mi s-a acordat premiul revistei „Luceafărul” pentru anul 1992, pe care am avut onoarea să-l primesc alături de minunatul poet şi om Cezar Baltag. Apoi legarea de cunoştinţe, chiar de prietenii a fost înlesnită şi de neastâmpărul jurnalistului din mine care, la prime şi oportune ocazii, s-a năpustit cu întrebările asupra mai multor scriitori importanţi, discuţiile cu care au alcătuit una din cele cinci cărţi ale mele de interviuri/ dialoguri: Dumitru Radu Popescu, Marin Sorescu, Andrei Pleşu, Laurenţiu Ulici, Petre Stoica, Fănuş Neagu, Aurel Rău (e aici o... dezordine alfabetică), Dimitrie Vatamaniuc, Gheorghe Tomozei, Mircea Tomuş, Sorin Preda, Mircea Nedelciu, Ioanid Romanescu etc. etc. Iar acestui volum, „Spunerea de sine”, i-au urmat altele care de asemenea îi au de protagonişti pe reputaţii colegi şi distinşii mei prieteni din dreapta Prutului. În aceste domenii ale apropierii de suflete şi conştiinţe destinul m-a favorizat cu asupra de măsură, fapt pentru care îi sunt recunoscător, în primul rând – prin menţinerea prieteniei sui generis cu lumea bună a scrisului românesc de pretutindeni.

A consemnat

            Nicolae Sava