marți, 22 ianuarie 2013

UN INTERVIU


Ziarul "Ceahlăul", 22 ianuarie 2013

–  Leo, ai împlinit la acest început de ianuarie 64 de ani. La mulţi ani! Care consideri tu că este vârsta optimă pentru un poet de a scrie capodopere?
– Mulţumesc pentru urare. Aşa e, m-am născut pe 05.01.1949… – iar în autobiografii, precum în logica obligatoriu formală a poeziei, şi cifrele sunt jocuri de cuvinte…                  Vârsta optimă pentru un poet?... Ca şi pentru un cititor de poezie, adică nelimitată în atât de limitata, totuşi, durată a vieţii omeneşti. E de presupus că dacă Walt Wuitman ar mai fi trăit 73 de ani, scria poeme până la 146 de ani. Nu, nu e o vârstă... fantastică. Într-un eseu din cartea „Şlefuitorul de lentile” am inclus şi ceva statistică... parabolică, să zic, care vorbeşte de generozitatea Împărţitorului de zile ce l-a copleşit pe ţăranul japonez Mampe, dându-i 242 de ani de trai; pe londonezul Thomas Korn (207). În 1980, indoneziana M. Ketipopila împlinise 183 de ani – cam cât Creangă, Eminescu, Mateevici, Labiş şi Stănescu în dimpreunul-lor-a-fi, precum şi sunt, de altfel, în panteonul literaturii. Registrele bisericeşti din Moldova Estică dau numele mai multor codreni care au trăit 130, 140, 150 de ani. Iar dacă am reveni la vârsta longevivului din Ţara Soarelui Răsare, ar fi loc şi pentru plusarea celor 27 de ani, câţi i-a trăit Ciprian Porumbescu, şi altor 41, ai lui Urmuz, acesta preţuit atât ca scriitor de valoare, cât şi ca unul din pionierii absurdului în literatură – pentru că absurdă se pare şi dărnicia-zgârcenia cu care Parcele lasă în voie sau retează de la fus firele vieţilor omeneşti...

După un respiro (şi un italienesc... sospiro) statistic, apare o notă uşor polemică în legătură cu censul de vârstă (55 de ani) „instituit” de Turgheniev ca limită pentru o viaţă de creaţie activă. Însă prozatorul rus este uşor de combătut, dacă ne amintim că bătrânul Goethe, pe când avea deja peste 70 de ani, se îndrăgosteşte de tânăra de 19 ani Ulrike von Levetzow, pe care chiar o cere în căsătorie. Propunerea însă îi este declinată şi, în drum spre casă, poetul dezamăgit  scrie „Elegia din Marienbad”. Apoi, aflat la limita puterilor, reia lucrul la Faust II. Nu mai putea scria manu propria, ci dicta... Deci, am putea spune că poezia nu ţine de vârstă, ci de cu totul altceva.
– Ce amintiri ai din copilăria ta de la Negureni, raionul Teleneşti, unde te-ai născut? Ai vreo amintire care ţi-a marcat viaţa sau te-a îndreptat spre poezie?
– Ah, frumoasă întrebare ce mă dă în duioşie, însă la care, la atâţia ani (i-ai divulgat), am tot răspuns. Hai să apelez la ajutorul fascinantului internet care tezaurizează multe lucruri, rugându-i pe eventualii noştri cititori să caute pe google romanul memorialistic „Copil la ruşi”, care a apărut în variantă de revistă în minunata publicaţie „Sud-Est”. Împreună cu alte scrieri ale mele („Românii şi enciclopedia sufletului rus” sau „Lista basarabeană”, apărute şi ele în aceeaşi revistă), naraţiunea în cauză pare a fi unică în felul ei (şi al meu, bineînţeles...), deschizând şi înfăţişând un mediu mai mult presupus, dar necunoscut atât cititorului, cât şi istoricului literar din dreapta Prutului. În mare, discursul e unul autobiografic, dar al... mai multora, care se recunosc în timpurile de acum 50-60 de ani sau în perioada Represans (a represiunilor comuniste de tot soiul, numită: a căluşului în creier). Este cartea ce poate servi de imbold declanşator pentru alte cărţi despre copilăria, juneţea şi maturitatea fiecăruia dintre noi.
– Când şi cum ai aflat prima oară despre poeţii români „de dincolo de Prut”, cine ţi i-a adus în casă, de la cine ai aflat despre existenţa lor?
– Cât timp m-am aflat în sat, despre autori şi evenimente din literatura română aflam de la radio Bucureşti sau Iaşi. Dar de clasici ştiam încă din şcoala medie, în care învăţam Eminescu, Creangă, Alecsandri, Hasdeu, Russo, Cantemir, câte ceva din cronicari etc. E drept, în abecedarul meu încă nu figurau numele lui Eminescu sau Creangă, ci, de vreo 7 ori într-un text de opt fraze, se mai amintea de Stalin. Lucrurile au început să revină la oarece normalitate de istorie literară naţională începând cu anii 1956-1957. Iar odată intrat la facultate, în 1967, se părea că nu aveam şi nici nu voi avea vreo problemă de înaintare în cunoaşterea literaturii române contemporane. Unii dintre studenţii de la cursurile superioare erau abonaţi la „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Viaţa românească”, la alte reviste, până când, în 1968 sau 1969, au fost „limitate”, aproape interzise definitiv abonamentele la presa românească. Deja la cursuri nu ni se mai recomanda drept literatură obligatorie Călinescu, Vianu sau Graur (studii lingvistice). Tot atunci a fost închis şi raionul de carte românească de la librăria „Meridian”, de unde deja reuşisem să procur mai multe cărţi ale poeţilor noştri, dar şi ale celor din lumea mare, apărute în prestigioasele colecţii „Luceafărul” (a debutanţilor), „Orfeu”, „Poesis”, „Cele mai frumoase poezii” etc. Apoi mi-am mutat solo-bivuacul la Biblioteca Naţională… „Krupskaia”, unde puteai comanda cărţi româneşti, chiar dacă ştiai că de fişa ta de cititor se interesează cei de la KGB. Aici aveam mai toată presa literară din România, inclusiv celebrissima revistă „Secolul 20”, căreia îi datorez mult în autodidaxia mea de atunci şi din care astăzi deţin o colecţie de peste 350 de numere în biblioteca personală. Mergeam după carte românească la Cernăuţi sau Odessa, primeam colete, prin aşa-numitul sistem „Cartea prin poştă” sau de la cunoscuţi, din Moscova sau Kiev, Leningrad sau Lvov. Cartea românească o puteai găsi până şi în… Siberia, în Extremul Orient, numai nu între Nistru şi Prut. Adică, după unele proteste contra regimului la Chişinău, cartea românească nu mai putea fi procurată aici, ci oriunde aiurea în fosta URSS.
Eşti printre primii scriitori din Basarabia care şi-au făcut, imediat după revoluţia din 1989, prieteni de condei în România. Care au fost primele impresii despre cei pe care, o bună bucată de vreme, i-ai cunoscut doar prin scris?
– Să ştii că, la început de septembrie 1987 – da, era vineri, pe data de patru, la Bucureşti, în casa actorului şi poetului Arcadie Donose, de stirpe pruto-nistrean, l-am cunoscut pe Matei Vişniec. Iar peste vreo două săptămâni de la radio „Europa liberă” am aflat că tânărul scriitor român ceruse azil politic în Franţa. Anul acesta i-am expediat una din fotografii în care ne regăsim, Matei întrebându-se: „Sa fi fost noi atât de tineri pe atunci?” Ei bine, până la acea primă permisiune de a trece Prutul – oricum, eram în plină perestroika, – mi s-a întâmplat ca la o şedinţă a cenaclului „Eminescu” de la redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei” din Chişinău să-l cunosc – pe cine crezi? – pe inveteratul promotor al criticismului sociologist Mihai Novicov, aflat în vizită în RSSM. Era pe la mijlocul lunii februarie a anului 1971. Nu ştiu cu ce ocazie se afla dl Novicov la Chişinău, însă momentele de la acea şedinţă de cenaclu, apoi cele de la o agapă amicală le-am fixat în jurnalul meu, „Student pe timpul rinocerilor”, publicat în anul 2000. Musafirul spusese cam aşa: „Fiţi siguri că o să vorbesc în Ţară despre dumneavoastră. O atare audienţă pentru poezie impresionează. Să stea lumea două ore în picioare, să asculte versuri...”
Iar peste ani, am avut norocul să-i întâlnesc, prin 1991-1992, pe Sergiu Adam, Laurenţiu Ulici şi Nicolae Manolescu, care m-au publicat generos în revistele „Ateneu”, „Luceafărul” şi „România literară”, acele ieşiri în lumea literaturii române autentice împrietenindu-mă cu mulţi alţi scriitori de valoare. Iar după premiul revistei „Ateneu” mi s-a acordat premiul revistei „Luceafărul” pentru anul 1992, pe care am avut onoarea să-l primesc alături de minunatul poet şi om Cezar Baltag. Apoi legarea de cunoştinţe, chiar de prietenii a fost înlesnită şi de neastâmpărul jurnalistului din mine care, la prime şi oportune ocazii, s-a năpustit cu întrebările asupra mai multor scriitori importanţi, discuţiile cu care au alcătuit una din cele cinci cărţi ale mele de interviuri/ dialoguri: Dumitru Radu Popescu, Marin Sorescu, Andrei Pleşu, Laurenţiu Ulici, Petre Stoica, Fănuş Neagu, Aurel Rău (e aici o... dezordine alfabetică), Dimitrie Vatamaniuc, Gheorghe Tomozei, Mircea Tomuş, Sorin Preda, Mircea Nedelciu, Ioanid Romanescu etc. etc. Iar acestui volum, „Spunerea de sine”, i-au urmat altele care de asemenea îi au de protagonişti pe reputaţii colegi şi distinşii mei prieteni din dreapta Prutului. În aceste domenii ale apropierii de suflete şi conştiinţe destinul m-a favorizat cu asupra de măsură, fapt pentru care îi sunt recunoscător, în primul rând – prin menţinerea prieteniei sui generis cu lumea bună a scrisului românesc de pretutindeni.
Şi tot la capitolul primelor cunoştinţe cu confraţii din dreapta Prutului permite-mi să transcriu din jurnalul meu alte câteva fraze: 25.XII.1990. Pe la USM trec în vizită trei poeţi din Piatra Neamţ: Constantin Acozmei, Nicolae Sava şi Daniel Corbu. Tratăm despre posibila participare a trei poeţi de la noi la Zilele Eminescu de la Piatra Neamţ. Inspectoratul pentru cultură al Judeţului Neamţ: Adrian Alui Gheorghe, Liviu Livescu, Daniel Corbu”. Se cam leagă timpurile, sentimentele întru dăinuirea prieteniilor...
– Dar cealaltă „aripă” a prieteniei, de acasă, să zic, din stânga Prutului?
– În timp, prin timpuri – pentru că am trăit şi trăim în două secole, nu? – gradul de simpatie sau de suportabilitate cu anumiţi colegi de la Chişinău a variat. În cazurile unora, în dependenţă dacă le scădea sau le sporea adrenalina intensităţii părerii bune de sine, să zic, sau, mai pe urmă, cea a invidiei de alţii, inclusiv de mine. Unii dintre ei, poeţi, dar şi prozatori, cu care parcă am fi fost în relaţii superioare de adâncă prietenie, la vreun chef îmi spuneau pe faţă că „să nu te crezi tu”, „că ştiu eu”, aşa şi pe dincolo. Au fost, unii mai sunt, din diferite vârste biologico-generaţioniste sau, poate… degeneraţioniste. Din păcate, unii dintre ei s-au dus cam supăraţi la Tatăl Ceresc, chiar înainte, parcă, de a le fi venit sorocul ce exclude adjectivul „prematur”. Astfel de şicane le-am simţit cam din tinereţe, de la „alese feţe”, pe atunci, se credea, ale literaturii dintre Prut şi Nistru. Iar dezamăgirile faţă de unii pe care îi consideram prieteni au venit cu anii. Astfel că, de la un timp încolo, am şi încetat de a mai spune publicului de la USM ce cărţi am editat în lumea mare, ce premii sau burse mi s-au acordat, unde am călătorit etc. De ce să le stric şi mai mult inima?... Unora. Uneori, le spun doar prietenilor adevăraţi, fie aceştia şi foarte puţini…
Şi totuşi, într-o mai mare sau mai mică măsură, nu pot să nu te preocupe reacţiile faţă de opera ta, dar şi faţă de fapta, de caracterul tău „extraliterare”…
– În visul său ideal, în dorinţa lui sacramentală, un artist este naivul care ar dori să aibă o aderenţă general-pozitivă, încuviinţătoare şi, dacă se poate, chiar admiratoare. Însă lumea e diferită, poate fi şi indiferentă sau rău intenţionată, arogantă şi orgolioasă, invidioasă şi cârcotaşă, iar parte componentă a acestei lumi sunt şi colegii săi, ai artistului, şi ei de diverse categorii şi reacţii, nici pe departe toate încuviinţătoare. Şi chiar dacă artistul conştientizează aceste diferenţe, această alteritate, precum o facem noi acum, el mai crede în adâncul său secret că dânsul ar putea fi o excepţie. Dar nu poate fi, totuşi, şi nu o singură dată reacţiile care îl privesc chiar îl… ţintesc, îl atacă, îl otrăvesc. La o adică, nici el nu e cheie de biserică, nu-şi agreează colegii ca într-o generală acceptare, adeziune. Astfel că şi eu, şi scrisul meu ne aflăm în acest general-plural vorbit, mărturisit.
– Anul acesta, la Botoşani, Premiul „Opera prima” a fost acordat unui poet tânăr din Chişinău, Anatol Grosu. Cum vezi viitorul literaturii române scrise în Basarabia de mâine?
– Viitorul i-l văd ca şi prezentul: în deplin context al literaturii române propriu-zise. Ştii prea bine că în stânga Prutului creează scriitori demni de toată consideraţia valorică panromânească, iar dacă e să dau unele nume, din mai multe, aş aminti de Vladimir Beşleagă, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Vasile Gârneţ, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Mircea V. Ciobanu, Eugen Cioclea, Grigore Chiper, Teo Chiriac, Iulian Ciuocan, Eugen Lungu, Nicolae Leahu, Ioan Mânăscurtă, Irina Nechit, Nicolae Popa, Nicolae Spărtaru, Andrei Ţurcanu, Liliana Armaşu şi alţii, aici amintind doar numele care sunt mai mult sau mai puţin cunoscute în întreg arealul literelor româneşti.
De la volumul tău de debut, „Aripă în lumină”, din 1976, ai publicat numeroase volume de poezie. Câte dintre acestea sunt tipărite cu caractere ruseşti? Care dintre ele consideri că este cel mai reprezentativ pentru creaţia ta?
– Până a mă întreba, presupuneam că ar fi fost vreo 6-7 cărţi, editate până în 1989 cu alfabetul elaborat de Kiril şi Metodiu în baza buchilor elineşti. Dar acum, încordându-mi niţel memoria, pot da o statistică precisă: am editat cinci volume de poeme, unul de proză –„De ce tocmai mâine-poimâine?” şi altul de interviuri – „Răspuns şi răspundere”. Care e mai reprezentativ?... În mai multe antologii pe care le-am editat pe parcursul anilor am inclus poeme şi proze din primele mele cărţi. Ba chiar unii colegi mai tineri, cum ar fi Dumitru Crudu în revista „Stare de urgenţă”, mi-au extras versuri din prima carte, publicându-le cu comentariul: „…de parcă ar fi fost scrise astăzi”… Atunci, în 1976, un critic remarca „alarmat” că în prima mea carte nu comisesem „nicio pereche de rime”! Adică, ţărănaşul de ieri, făcând facultate, bibliotecă şi intensă autodidaxie, s-a simţit absolut confortabil în fluxul poeziei moderne. De altfel, ca şi al prozei. Aici m-a ajutat, bineînţeles, permanentul contact cu literatura română descătuşată tot mai mult după 1961.
–  Ai deţinut, deţii încă, funcţii în Uniunea Scriitorilor din Chişinău? Cum trăiesc scriitorii din Basarabia? Îi ajută statul, guvernul?
– Între 1990-1993 am fost unul din cei doi vicepreşedinţi ai USM, responsabil de relaţiile literare. (De unde şi nota de jurnal reprodusă mai sus.) Între 1998-2005 am fost preşedinte al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România. Astăzi fac parte din consiliile acestor două organizaţii scriitoriceşti, dar nu am o funcţie oficială, cu toate că s-ar găsi de muncă pentru mine şi pe acolo, numai că – asta e – de la un moment încolo literatura personală devine tot mai geloasă, te vrea deplin în serviciul ei. Ba chiar, din acelaşi motiv, m-am retras şi de la pupitrul cenaclului literar-artistic „Perpetuum” de la Biblioteca „Transilvania” din Chişinău, pe care l-am vârfuit circa două decenii. În genere îmi vine greu să înţeleg scriitorii care nu fac tot posibilul ca să-şi câştige libertatea de creaţie, cu toate că azi e tot mai complicat să se întâmple aşa ceva, încât mulţi colegi mor… la post extra-literar. Crizele de tot soiul sunt cu mult mai dure decât trecătoarele crize de creaţie…
Asta e: chiar şi atunci când scriitorul trăieşte într-o suficient de maleabilă libertate socială, spirituală, neafectată de ideologie şi cenzură, el nu poate spune că are şi o „deplină” libertate de creaţie, odată ce, de cele mai multe ori şi în cazul celor mai mulţi scriitori, lipseşte o componentă deloc importantă a respectivei libertăţi: componenta ei economică, financiară. Ce te faci în deplină libertate cu portmoneul mai că gol? Nu poate să se facă abstracţie de relaţia creaţiei cu, pardon, buzunarul, punga.
Dar nu sunt sigur că pot da un răspuns „mulţumitor” la cele două întrebări adiacente, pentru că niciodată nu am fost un colectivist, chiar dacă am făcut şi fac parte din uniuni scriitoriceşti (cândva, din URSS, acum din Moldova şi din România); nu-mi place să încerc a răspunde pentru alţi colegi, dat fiind că, pe fiecare în parte, îl consider că este sau ar trebuie să fie o personalitate distinctă, inclusiv în relaţiile sale cu statul. 
–  Ai invocat noţiunea „perpetuum”. S-ar potrivi şi în existenţa literaturii?
–  Sigur. Pentru că revelaţia scrisului, creaţia ţi se întâmplă asistată de conştiinţa ştafetei, cum se spune, pe care ai preluat-o de la alţii şi, eventual, ai putea să o predai altora. Acesta e perpetuumul în literatură. Dar, probabil, nu şi… mobile (acest perpetuum). Fiindcă zice Eclesiastul – totul şi toatele au un final definitiv… Pentru că ce altceva ar însemna deşertăciunea deşertăciunilor şi vânarea de vânt?
– După deschiderea din anii 90, în Republica Moldova s-au petrecut unele evenimente destul de controversate. Care ar fi cauza? Spre ce crezi că se îndreaptă acest stat în viitorii ani?
– Nu aş vrea să trecem în teritoriile atât de întunecate şi respingătoare ale politicului, fie acesta pruto-nistrean sau pruto-dunărean. Pentru că aşa-numitele evenimente la zi sunt foarte repede duse de nisipurile mişcătoare ale efemerului şi la fel de iute înlocuite de tot alte şi alte deşertăciuni.
Însă o concluzie mai generală referitoare la ce mă întrebi aş putea să o trag: situaţia socio-politică între Prut şi Nistru, ca şi între Prut şi Dunăre e una de pat (e vorba de şah, nu de altceva…): populaţia nu prea ştie ce să facă cu puterea, puterea nu prea ştie ce să facă cu populaţia.
În ce te priveşte ca scriitor, chiar şi în timpuri de criză, literatura şi cultura îţi dau mai multă siguranţă, ele sunt mai indubitabile pentru conştiinţa şi sufletul tău. Şi totuşi, „acest stat”, cum zici, nu se poate îndrepta decât spre comuna globalizare, suportând şi el consecinţele de rigoare. Dar aici apare o altă temă de discuţie. Iar până a o aborda şi pe aceasta, pot spune un lucru aproape cert: ca şi în România, ca şi oriunde în altă parte a Europei şi nu numai, şi românul din Moldova Estică este antrenat tot mai mult în dimensionările aproape universale a micului său destin, întru a conştientiza efectele, bune ori triste, a tot mai intenselor schimburi internaţionale, dar, ca şi mai înainte, ca şi totdeauna, să jinduiască un echilibru liniştitor în lume şi, deci, unitatea umanităţii.      
Se vorbeşte mai des despre scriitorul profesionist, fără a se concretiza, dacă acesta e bun, valoros, sau doar… profesionist. Ce ar însemna uns scriitor… bun?                 
– Probabil, un scriitor bun este cel care îmbunătăţeşte starea de spirit, însuşi spiritul limbii, culturii şi, uneori, al istoriei naţiunii sale. În cazul nostru, şi integritatea, prin reîntregire, a acestei naţiuni, prin strădania sa ca Prutul să nu devină apa sâmbetei. Pentru că, probabil, apa sâmbetei e cea după trecerea căreia nu rămân nici chiar pietrele.

Nicolae Sava,
18-19.I. 2013
Piatra Neamţ – Chişinău

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu