Ziarul "Ceahlăul", 22 ianuarie 2013
– Leo, ai împlinit
la acest început de ianuarie 64 de ani. La mulţi ani! Care consideri tu că este
vârsta optimă pentru un poet de a scrie capodopere?
–
Mulţumesc pentru urare. Aşa e, m-am născut pe 05.01.1949… – iar în
autobiografii, precum în logica obligatoriu formală a poeziei, şi cifrele sunt
jocuri de cuvinte… Vârsta optimă pentru un poet?...
Ca şi pentru un cititor de poezie, adică nelimitată în atât de limitata, totuşi,
durată a vieţii omeneşti. E de presupus că dacă Walt Wuitman ar mai fi trăit 73
de ani, scria poeme până la 146 de ani. Nu, nu e o vârstă... fantastică.
Într-un eseu din cartea „Şlefuitorul de lentile” am inclus şi ceva
statistică... parabolică, să zic, care vorbeşte de generozitatea Împărţitorului
de zile ce l-a copleşit pe ţăranul japonez Mampe, dându-i 242 de ani de trai;
pe londonezul Thomas Korn (207). În 1980, indoneziana M. Ketipopila împlinise
183 de ani – cam cât Creangă, Eminescu, Mateevici, Labiş şi Stănescu în
dimpreunul-lor-a-fi, precum şi sunt, de altfel, în panteonul literaturii.
Registrele bisericeşti din Moldova Estică dau numele mai multor codreni care au
trăit 130, 140, 150 de ani. Iar dacă am reveni la vârsta longevivului din Ţara
Soarelui Răsare, ar fi loc şi pentru plusarea celor 27 de ani, câţi i-a trăit
Ciprian Porumbescu, şi altor 41, ai lui Urmuz, acesta preţuit atât ca scriitor
de valoare, cât şi ca unul din pionierii absurdului în literatură – pentru că
absurdă se pare şi dărnicia-zgârcenia cu care Parcele lasă în voie sau retează
de la fus firele vieţilor omeneşti...
După
un respiro (şi un italienesc... sospiro)
statistic, apare o notă uşor polemică în legătură cu censul de vârstă (55 de
ani) „instituit” de Turgheniev ca limită pentru o viaţă de creaţie activă. Însă
prozatorul rus este uşor de combătut, dacă ne amintim că bătrânul Goethe, pe
când avea deja peste 70 de ani, se îndrăgosteşte de tânăra de 19 ani Ulrike von
Levetzow, pe care chiar o cere în căsătorie. Propunerea însă îi este declinată
şi, în drum spre casă, poetul dezamăgit
scrie „Elegia din Marienbad”. Apoi, aflat la limita
puterilor, reia lucrul la Faust
II. Nu mai putea scria manu propria,
ci dicta... Deci, am putea spune că poezia nu ţine de vârstă, ci de cu totul
altceva.
– Ce amintiri ai din copilăria ta de la Negureni, raionul
Teleneşti, unde te-ai născut? Ai vreo amintire care ţi-a marcat viaţa sau te-a
îndreptat spre poezie?
–
Ah, frumoasă întrebare ce mă dă în duioşie, însă la care, la atâţia ani (i-ai
divulgat), am tot răspuns. Hai să apelez la ajutorul fascinantului internet
care tezaurizează multe lucruri, rugându-i pe eventualii noştri cititori să
caute pe google romanul memorialistic
„Copil la ruşi”, care a apărut în variantă de revistă în minunata publicaţie
„Sud-Est”. Împreună cu alte scrieri ale mele („Românii şi enciclopedia
sufletului rus” sau „Lista basarabeană”, apărute şi ele în aceeaşi revistă),
naraţiunea în cauză pare a fi unică în felul ei (şi al meu, bineînţeles...),
deschizând şi înfăţişând un mediu mai mult
presupus, dar necunoscut atât cititorului, cât şi istoricului literar din
dreapta Prutului. În mare, discursul e unul autobiografic, dar al... mai
multora, care se recunosc în timpurile de acum 50-60 de ani sau în perioada Represans (a represiunilor comuniste de
tot soiul, numită: a căluşului în creier).
Este cartea ce poate servi de imbold declanşator pentru alte cărţi despre
copilăria, juneţea şi maturitatea fiecăruia dintre noi.
– Când şi cum ai aflat prima
oară despre poeţii români „de dincolo de Prut”, cine ţi i-a adus în casă, de la
cine ai aflat despre existenţa lor?
–
Cât timp m-am aflat în sat, despre autori şi evenimente din literatura română
aflam de la radio Bucureşti sau Iaşi. Dar de clasici ştiam încă din şcoala
medie, în care învăţam Eminescu, Creangă, Alecsandri, Hasdeu, Russo, Cantemir,
câte ceva din cronicari etc. E drept, în abecedarul meu încă nu figurau numele
lui Eminescu sau Creangă, ci, de vreo 7 ori într-un text de opt fraze, se mai amintea
de Stalin. Lucrurile au început să revină la oarece normalitate de istorie
literară naţională începând cu anii 1956-1957. Iar odată intrat la facultate,
în 1967, se părea că nu aveam şi nici nu voi avea vreo problemă de înaintare în
cunoaşterea literaturii române contemporane. Unii dintre studenţii de la
cursurile superioare erau abonaţi la „România literară”, „Luceafărul”,
„Contemporanul”, „Viaţa românească”, la alte reviste, până când, în 1968 sau
1969, au fost „limitate”, aproape interzise definitiv abonamentele la presa
românească. Deja la cursuri nu ni se mai recomanda drept literatură obligatorie
Călinescu, Vianu sau Graur (studii lingvistice). Tot atunci a fost închis şi
raionul de carte românească de la librăria „Meridian”, de unde deja reuşisem să
procur mai multe cărţi ale poeţilor noştri, dar şi ale celor din lumea mare,
apărute în prestigioasele colecţii „Luceafărul” (a debutanţilor), „Orfeu”,
„Poesis”, „Cele mai frumoase poezii” etc. Apoi mi-am mutat solo-bivuacul la Biblioteca Naţională…
„Krupskaia”, unde puteai comanda cărţi româneşti, chiar dacă ştiai că de fişa
ta de cititor se interesează cei de la KGB.
Aici aveam mai toată presa literară din România, inclusiv
celebrissima revistă „Secolul 20”,
căreia îi datorez mult în autodidaxia mea de atunci şi din care astăzi deţin o
colecţie de peste 350 de numere în biblioteca personală. Mergeam după carte
românească la Cernăuţi
sau Odessa, primeam colete, prin aşa-numitul sistem „Cartea prin poştă” sau de
la cunoscuţi, din Moscova sau Kiev, Leningrad sau Lvov. Cartea românească o
puteai găsi până şi în… Siberia, în Extremul Orient, numai nu între Nistru şi
Prut. Adică, după unele proteste contra regimului la Chişinău, cartea
românească nu mai putea fi procurată aici, ci oriunde aiurea în fosta URSS.
– Eşti printre primii scriitori din Basarabia
care şi-au făcut, imediat după revoluţia din 1989, prieteni de condei în
România. Care au fost primele impresii despre cei pe care, o bună bucată de
vreme, i-ai cunoscut doar prin scris?
–
Să ştii că, la început de septembrie 1987 – da, era vineri, pe data de patru, la Bucureşti, în casa
actorului şi poetului Arcadie Donose, de stirpe pruto-nistrean, l-am cunoscut
pe Matei Vişniec. Iar peste vreo două săptămâni de la radio „Europa liberă” am
aflat că tânărul scriitor român ceruse azil politic în Franţa. Anul acesta i-am
expediat una din fotografii în care ne regăsim, Matei întrebându-se: „Sa fi fost noi atât de tineri pe atunci?” Ei bine, până la acea primă permisiune de a trece Prutul – oricum, eram
în plină perestroika, – mi s-a întâmplat ca la o şedinţă a cenaclului
„Eminescu” de la redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei” din Chişinău să-l
cunosc – pe cine crezi? – pe inveteratul promotor al criticismului sociologist
Mihai Novicov, aflat în vizită în RSSM. Era
pe la mijlocul lunii februarie a anului 1971. Nu ştiu cu ce ocazie se afla dl
Novicov la Chişinău,
însă momentele de la acea şedinţă de cenaclu, apoi cele de la o agapă amicală le-am
fixat în jurnalul meu, „Student pe timpul rinocerilor”, publicat în anul 2000.
Musafirul spusese cam aşa: „Fiţi siguri că o să vorbesc în Ţară despre
dumneavoastră. O atare audienţă pentru poezie impresionează. Să stea lumea două
ore în picioare, să asculte versuri...”
Iar peste ani, am avut norocul să-i
întâlnesc, prin 1991-1992, pe Sergiu Adam, Laurenţiu Ulici şi Nicolae
Manolescu, care m-au publicat generos în revistele „Ateneu”, „Luceafărul” şi
„România literară”, acele ieşiri în lumea
literaturii române autentice împrietenindu-mă cu mulţi alţi scriitori de
valoare. Iar după premiul revistei „Ateneu” mi s-a acordat premiul revistei
„Luceafărul” pentru anul 1992, pe care am avut onoarea să-l primesc alături de
minunatul poet şi om Cezar Baltag. Apoi legarea de cunoştinţe, chiar de prietenii
a fost înlesnită şi de neastâmpărul jurnalistului din mine care, la prime şi
oportune ocazii, s-a năpustit cu întrebările asupra mai multor scriitori
importanţi, discuţiile cu care au alcătuit una din cele cinci cărţi ale mele de
interviuri/ dialoguri: Dumitru Radu Popescu, Marin Sorescu, Andrei Pleşu,
Laurenţiu Ulici, Petre Stoica, Fănuş Neagu, Aurel Rău (e aici o... dezordine
alfabetică), Dimitrie Vatamaniuc, Gheorghe Tomozei, Mircea Tomuş, Sorin Preda,
Mircea Nedelciu, Ioanid Romanescu etc. etc. Iar acestui volum, „Spunerea de
sine”, i-au urmat altele care de asemenea îi au de protagonişti pe reputaţii
colegi şi distinşii mei prieteni din dreapta Prutului. În aceste domenii ale
apropierii de suflete şi conştiinţe destinul m-a favorizat cu asupra de măsură,
fapt pentru care îi sunt recunoscător, în primul rând – prin menţinerea
prieteniei sui generis cu lumea bună
a scrisului românesc de pretutindeni.
Şi
tot la capitolul primelor cunoştinţe cu confraţii din dreapta Prutului
permite-mi să transcriu din jurnalul meu alte câteva fraze: „25.XII.1990. Pe la USM
trec în vizită trei poeţi din Piatra Neamţ: Constantin Acozmei, Nicolae Sava şi
Daniel Corbu. Tratăm despre posibila participare a trei poeţi de la noi la Zilele Eminescu de
la Piatra Neamţ.
Inspectoratul pentru cultură al Judeţului Neamţ: Adrian Alui Gheorghe, Liviu
Livescu, Daniel Corbu”. Se cam leagă timpurile, sentimentele întru dăinuirea
prieteniilor...
– Dar cealaltă „aripă” a prieteniei, de acasă, să zic, din stânga
Prutului?
–
În timp, prin timpuri – pentru că am trăit şi trăim în două secole, nu? –
gradul de simpatie sau de suportabilitate cu anumiţi colegi de la Chişinău a variat. În
cazurile unora, în dependenţă dacă le scădea sau le sporea adrenalina
intensităţii părerii bune de sine, să zic, sau, mai pe urmă, cea a invidiei de
alţii, inclusiv de mine. Unii dintre ei, poeţi, dar şi prozatori, cu care parcă
am fi fost în relaţii superioare de adâncă prietenie, la vreun chef îmi spuneau
pe faţă că „să nu te crezi tu”, „că ştiu eu”, aşa şi pe dincolo. Au fost, unii
mai sunt, din diferite vârste biologico-generaţioniste sau, poate…
degeneraţioniste. Din păcate, unii dintre ei s-au dus cam supăraţi la Tatăl Ceresc, chiar înainte,
parcă, de a le fi venit sorocul ce exclude adjectivul „prematur”. Astfel de
şicane le-am simţit cam din tinereţe, de la „alese feţe”, pe atunci, se credea,
ale literaturii dintre Prut şi Nistru. Iar dezamăgirile faţă de unii pe care îi
consideram prieteni au venit cu anii. Astfel că, de la un timp încolo, am şi
încetat de a mai spune publicului de la
USM ce cărţi am editat în lumea mare, ce premii sau burse mi
s-au acordat, unde am călătorit etc. De ce să le stric şi mai mult inima?...
Unora. Uneori, le spun doar prietenilor adevăraţi, fie aceştia şi foarte
puţini…
–
Şi totuşi, într-o mai mare sau mai mică
măsură, nu pot să nu te preocupe reacţiile faţă de opera ta, dar şi faţă de
fapta, de caracterul tău „extraliterare”…
– În visul său ideal, în dorinţa lui
sacramentală, un artist este naivul care ar dori să aibă o aderenţă general-pozitivă,
încuviinţătoare şi, dacă se poate, chiar admiratoare. Însă lumea e diferită,
poate fi şi indiferentă sau rău intenţionată, arogantă şi orgolioasă,
invidioasă şi cârcotaşă, iar parte componentă a acestei lumi sunt şi colegii
săi, ai artistului, şi ei de diverse categorii şi reacţii, nici pe departe
toate încuviinţătoare. Şi chiar dacă artistul conştientizează aceste diferenţe,
această alteritate, precum o facem noi acum, el mai crede în adâncul său secret
că dânsul ar putea fi o excepţie. Dar nu poate fi, totuşi, şi nu o singură dată
reacţiile care îl privesc chiar îl… ţintesc, îl atacă, îl otrăvesc. La o adică,
nici el nu e cheie de biserică, nu-şi agreează colegii ca într-o generală
acceptare, adeziune. Astfel că şi eu, şi scrisul meu ne aflăm în acest
general-plural vorbit, mărturisit.
– Anul acesta, la Botoşani, Premiul „Opera prima” a fost acordat
unui poet tânăr din Chişinău, Anatol Grosu. Cum vezi viitorul literaturii
române scrise în Basarabia de mâine?
–
Viitorul i-l văd ca şi prezentul: în deplin context al literaturii române
propriu-zise. Ştii prea bine că în stânga Prutului creează scriitori demni de
toată consideraţia valorică panromânească, iar dacă e să dau unele nume, din
mai multe, aş aminti de Vladimir Beşleagă, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc,
Vasile Gârneţ, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Mircea V. Ciobanu, Eugen
Cioclea, Grigore Chiper, Teo Chiriac, Iulian Ciuocan, Eugen Lungu, Nicolae
Leahu, Ioan Mânăscurtă, Irina Nechit, Nicolae Popa, Nicolae Spărtaru, Andrei Ţurcanu,
Liliana Armaşu şi alţii, aici amintind doar numele care sunt mai mult sau mai
puţin cunoscute în întreg arealul literelor româneşti.
– De la volumul tău de debut, „Aripă în
lumină”, din 1976, ai publicat numeroase volume de poezie. Câte dintre acestea
sunt tipărite cu caractere ruseşti? Care dintre ele consideri că este cel mai
reprezentativ pentru creaţia ta?
–
Până a mă întreba, presupuneam că ar fi fost vreo 6-7 cărţi, editate până în
1989 cu alfabetul elaborat de Kiril şi Metodiu în baza buchilor elineşti. Dar
acum, încordându-mi niţel memoria, pot da o statistică precisă: am editat cinci
volume de poeme, unul de proză –„De ce tocmai mâine-poimâine?” şi altul de
interviuri – „Răspuns şi răspundere”. Care e mai reprezentativ?... În mai multe
antologii pe care le-am editat pe parcursul anilor am inclus poeme şi proze din
primele mele cărţi. Ba chiar unii colegi mai tineri, cum ar fi Dumitru Crudu în
revista „Stare de urgenţă”, mi-au extras versuri din prima carte, publicându-le
cu comentariul: „…de parcă ar fi fost scrise astăzi”… Atunci, în 1976, un
critic remarca „alarmat” că în prima mea carte nu comisesem „nicio pereche de
rime”! Adică, ţărănaşul de ieri, făcând facultate, bibliotecă şi intensă
autodidaxie, s-a simţit absolut confortabil în fluxul poeziei moderne. De
altfel, ca şi al prozei. Aici m-a ajutat, bineînţeles, permanentul contact cu
literatura română descătuşată tot mai mult după 1961.
– Ai deţinut,
deţii încă, funcţii în Uniunea Scriitorilor din Chişinău? Cum trăiesc
scriitorii din Basarabia? Îi ajută statul, guvernul?
–
Între 1990-1993 am fost unul din cei doi vicepreşedinţi ai USM, responsabil de
relaţiile literare. (De unde şi nota de jurnal reprodusă mai sus.) Între
1998-2005 am fost preşedinte al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din
România. Astăzi fac parte din consiliile acestor două organizaţii
scriitoriceşti, dar nu am o funcţie oficială, cu toate că s-ar găsi de muncă
pentru mine şi pe acolo, numai că – asta e – de la un moment încolo literatura
personală devine tot mai geloasă, te vrea deplin în serviciul ei. Ba chiar, din
acelaşi motiv, m-am retras şi de la pupitrul cenaclului literar-artistic
„Perpetuum” de la
Biblioteca „Transilvania” din Chişinău, pe care l-am vârfuit
circa două decenii. În genere îmi vine greu să înţeleg scriitorii care nu fac
tot posibilul ca să-şi câştige libertatea de creaţie, cu toate că azi e tot mai
complicat să se întâmple aşa ceva, încât mulţi colegi mor… la post
extra-literar. Crizele de tot soiul sunt cu mult mai dure decât trecătoarele
crize de creaţie…
Asta e: chiar şi atunci când scriitorul trăieşte într-o suficient de
maleabilă libertate socială, spirituală, neafectată de ideologie şi cenzură, el
nu poate spune că are şi o „deplină” libertate de creaţie, odată ce, de cele
mai multe ori şi în cazul celor mai mulţi scriitori, lipseşte o componentă
deloc importantă a respectivei libertăţi: componenta ei economică, financiară.
Ce te faci în deplină libertate cu portmoneul mai că gol? Nu poate să se facă
abstracţie de relaţia creaţiei cu, pardon, buzunarul, punga.
Dar nu sunt sigur că pot da un răspuns
„mulţumitor” la cele două întrebări adiacente, pentru că niciodată nu am fost
un colectivist, chiar dacă am făcut şi fac parte din uniuni scriitoriceşti
(cândva, din URSS, acum din Moldova şi din România); nu-mi place să încerc a
răspunde pentru alţi colegi, dat fiind că, pe fiecare în parte, îl consider că
este sau ar trebuie să fie o personalitate distinctă, inclusiv în relaţiile
sale cu statul.
–
Ai invocat noţiunea „perpetuum”. S-ar potrivi şi în existenţa
literaturii?
– Sigur. Pentru că revelaţia scrisului, creaţia ţi se întâmplă asistată
de conştiinţa ştafetei, cum se spune, pe care ai preluat-o de la alţii şi,
eventual, ai putea să o predai altora. Acesta e perpetuumul în literatură. Dar, probabil, nu şi… mobile (acest perpetuum). Fiindcă zice Eclesiastul
– totul şi toatele au un final definitiv… Pentru că ce altceva ar însemna deşertăciunea deşertăciunilor şi vânarea de
vânt?
– După deschiderea din anii
90, în Republica Moldova s-au petrecut unele evenimente destul de
controversate. Care ar fi cauza? Spre ce crezi că se îndreaptă acest stat în
viitorii ani?
–
Nu aş vrea să trecem în teritoriile atât de întunecate şi respingătoare ale
politicului, fie acesta pruto-nistrean sau pruto-dunărean. Pentru că
aşa-numitele evenimente la zi sunt foarte repede duse de nisipurile mişcătoare
ale efemerului şi la fel de iute înlocuite de tot alte şi alte deşertăciuni.
Însă
o concluzie mai generală referitoare la ce mă întrebi aş putea să o trag:
situaţia socio-politică între Prut şi Nistru, ca şi între Prut şi Dunăre e una
de pat (e vorba de şah, nu de altceva…): populaţia nu prea ştie ce să facă cu
puterea, puterea nu prea ştie ce să facă cu populaţia.
În
ce te priveşte ca scriitor, chiar şi în timpuri de criză, literatura şi cultura
îţi dau mai multă siguranţă, ele sunt mai indubitabile pentru conştiinţa şi
sufletul tău. Şi totuşi, „acest stat”, cum zici, nu se poate îndrepta decât
spre comuna globalizare, suportând şi el consecinţele de rigoare. Dar aici apare
o altă temă de discuţie. Iar până a o aborda şi pe aceasta, pot spune un lucru
aproape cert: ca şi în România, ca şi oriunde în altă parte a Europei şi nu
numai, şi românul din Moldova Estică este antrenat tot mai mult în
dimensionările aproape universale a micului său destin, întru a conştientiza
efectele, bune ori triste, a tot mai intenselor schimburi internaţionale, dar,
ca şi mai înainte, ca şi totdeauna, să jinduiască un echilibru liniştitor în
lume şi, deci, unitatea umanităţii.
– Se
vorbeşte mai des despre scriitorul profesionist, fără a se concretiza, dacă
acesta e bun, valoros, sau doar… profesionist. Ce ar însemna uns scriitor… bun?
–
Probabil, un scriitor bun este cel care îmbunătăţeşte
starea de spirit, însuşi spiritul limbii, culturii şi, uneori, al istoriei
naţiunii sale. În cazul nostru, şi integritatea, prin reîntregire, a acestei
naţiuni, prin strădania sa ca Prutul să nu devină apa sâmbetei. Pentru că,
probabil, apa sâmbetei e cea după trecerea căreia nu rămân nici chiar pietrele.
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu