SECURISTUL ATACĂ

4.III.1987

Reieşind din ceea ce ştiu, constat că la începutul primăverii curente, faţă de cea a anului trecut, întâlneşti mai multe persoane cu mărţişoare la piept. Cred că predispunerea faţă de simbolul reînnoirii este stimulată şi de noile timpuri, de transformări spre bine, pe care le trăim. Fără o comparaţie forţată, fără exagerări… Lume e tot mai descătuşată.

Una din menirile magnetofonului – şi cea de a dezvolta vorbirea cursivă, frumoasă, corectă a copiilor. În orice caz, D. Mi. tocmai pentru aşa ceva şi-a procurat un minimagnetofon japonez. Feciorul şi fiica sa deapănă basme, recită poezii, se aud de pe bandă, ici-acolo intervine tăticul cu o luminare de vocală, cu o punere la loc a accentului, de parcă ar dori încă de pe acum să-şi pregătească odraslele pentru „crăinicie” la radio-televiziune unde, deocamdată, e dezastru de rostire aiurea. Dar parcă nu arată mai simpatic un om simplu care vorbeşte frumos? De ce să ne bunghim numai la boarfe-veşminte şi farduri străine şi să nu apreciem, cu încântare, ceea ce este autohton şi frumos: graiul rostit cu respect şi mândrie?

CU MIEUNICA

Aceasta a fost Mieunica. Avea ochi ca Mediterana.

LA RETRAGEREA PAPEI

Un poem de 

        Osip MANDELŞTAM (1891-1938)

ABATELE 

O, companion al eternului roman,

Abate al lui Flaubert sau al lui Zola –

De la arşiţă roşcate-ţi sunt sutana,

Borul pălăriei de fetru, catifea.

Pe vechi, dânsul trece în preajmă, cu toane,

În ceaţa amiezii, în lung de mejdină,

Târând din resturile forţei romane

Prin lan de secară şi pâlc de neghină.

Distins, păstrând onestitate, tăcere,

Silit cu noi să bea, să ia din bucate

În haină civilă ferind de vedere

A tonsurii lucitoare demnitate.

El citeşte Cicero întins pe perină,

Până să meargă pocăit la culcare:

La fel multe păsări în vechea latină

Domnului îşi cântă rugi mari fiecare.

Eu îmi plecasem capul, dânsu-mi răspunse

Cu abia-abia a frunţii înclinare

Şi, vorbind cu mine, delicat îmi spuse:

– Veţi muri catolic, întru alinare! –

Pe urmă suspină: – Ce căldură, Doamne! –

Şi, ca semn că vorba lungă-l oboseşte,

Se-ndreptă spre parcul cu castani, castane,

Spre castelu-n care, zi de zi, prânzeşte.

1915
În româneşte de
    Leo Butnaru

CUM STĂM CU MEMORIA NAŢIONALĂ? CATASTROFAL!!!

Magda Ursache

SURPRIZELE POSTERITĂŢII SAU LISTA DE MARMORĂ

Hotărît lucru, spre osebire de cei ce văd doar suboameni în români şi-n scriitori doar hahalere, păcătoşi patenţi, „pragmatii”, caractere deformate de comunism (nu că n-ar fi destui şi din ăştia), Ion Lazu, spirit independent, dar şi idealist, nu suferă de depresie naţională, nici de indiferenţă la martiriu, ba chiar taxează apăsat aceste maladii, vrînd să le vindece. Cum? Luptînd pentru aducere aminte corectă, rememorînd eliticidul (Virgil Nemoianu îi spune astfel) din vremi de coşmar social-politic.

Lazu are „o părere înaltă” (sintagma sa) despre scris şi scriitori. Şi nu se întreabă, ca atîţia alţii, cum e posibil să ai o satisfacţie etică atunci cînd eşti scriitor român. Conu Ionu face parte din categoria condeierului modest-orgolios (ca Mircea Ivănescu, neezitînd să spună despre un cobreslaş, Marin Sorescu: „Oricum, era un poet mai bun decît mine”). Deloc lipsit de ceea ce s-ar putea numi gust afectiv, are vocaţia rară a prieteniei (ca Breban, Alec Ivasiuc şi Nini Stănescu, Ioan Lăcustă şi Costi Stan, Adrian Alui Gheorghe şi Aurel Dumitraşcu...). RecomandHimera literaturii, scrisă la două mîini de cărţarii parteneri de dialog, Ion Lazu ;i Ion Murgeanu, ce-şi ţin himera aproape, ca pe un animal de casă.

Poetul Ion Lazu nu este „un fel de spirit pedepsitor în lumea scriitorilor” ca poetul Cezar Ivănescu; îi vede pe ceilalţi cum trebuie să-i vadă şi ne ajută şi pe noi s-o facem: cu înţelegere, stimă, respect, cu preţuire colegială. Recunoaşte harul înaintaşilor de scenă naţională ca Arghezi, dar ţine cu victimizaţii de soartă; pune accent, în jurnale, pe cei care n-au cedat doctrinei roşii, nu pe fricoşi, laşi, adaptaţi, oportunişti.

Vă avertizez: Odiseea plăcilor memoriale (Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2012), aşezată sub un motto din Mircea Vulcănescu: „Vreau să mă devotez, nu să poruncesc”, nu-i carte reconfortantă. Gib I. Mihăiescu, mort la 41 de ani, a fost dus pe umeri la groapă de „greii” Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic, Ovidiu Papadima, fapt ce-l provoacă pe Lazu să întrebe: „solidaritate de breaslă. Unde mai întîlneşti aşa ceva?” La înmormîntarea Hortensiei Papadat-Bengescu, stinsă în mizerie, n-au ajuns decît N. Balotă şi Ion Negoiţescu. Iar placa în memoria marii doamne a prozei e nefinalizată: zonă în renovare. Nefericitul N. Caradino a trăit (altă închisoare decît cea politică) sechestrat în apartament cam trei ani, pînă-n moarte, de „o nebună”. Postum, e nedreptăţit, ca şi-n viaţă. Măcar Victor Kernbach a fost dăruit cu un subit: a murit în seara cînd a încheiat cea de-a şaptea corectură la Dicţionar mitologic; a mers la fereastră, a respirat adînc de două ori şi s-a stins. Subitul dorit de Şerban Cioculescu. V. Nicorovici, însă, a făcut atac de cord în  baie; opărit, l-au scos într-un sac... Ioan Lăcustă n-a apucat să ofere ultima carte cu dedicaţie. Exemplarele dinLuminare au rămas pe rafturile ticsite, în apartamentul pustiu.

UN ESEU DIN BULGARIA

        

   IPOSTAZELE UNEI POEZII

Poetul nu are biografie. Biografia lui este de fapt propria lui opera, mai buna sau mai rea, mai mareata sau mai putin mareata.”     

                            Nichita Stanescu

          Lirica asociativa si complicata a lui Nchita Stanescu /1933-1983/ a provocat aprinse discutii inca din momentul debutului sau in 1960 cu volumul “Sensul iubirii”. Era inceputul celei de a doua infloriri a literaturii romane din secolul XX, dupa perioada interbelica. Cu acest volum, si mai ales, cu cel de al doilea “O viziune a sentimentelor” /1964/, poetul si-a declarat predilectia catre “poezia cunoasterii”. Si mai tarziu, indiferent de 

tematica, genurile si mijloacele artistice, el a ramas fidel scopului sau principal: sa patrunda in “tainele Facerii”. Aceasta dorinta a fost caracteristica si marilor sai premergatori din poezia romana: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia, dar la Nichita Stanescu ea a capatat un sens deosebit, iar mijloacele poetice s-au dovedit a fi neobisnuite si complet noi. In sensul cel mai general, cu toata bogatia de mijloace artistice carateristice lui Nichita Stanescu, in poezia lui predomina metafora desfasurata – intruchiparea gandurilor si a sentimentelor, inrudita cu mitologizarea pagana. Cuvantul la acest poet, original si neasemuit cu nimeni, are nu atat o semnificatie narativa, cat  una mai degraba metaforica. Sunt convins, ca lectura acestei poezii deosebite, necesita o pregatire prealabila a cititorului. El este prea departe de poetii din generatia lui. Si ca orice geniu era un inovator.

TERMOMETRUL ŞI LUMÂNAREA

3.II.1987

Cu o sâmbătă în urmă – interviu cu Ion Suruceanu. Am descărcat pelicula vorbăreţii sale inspiraţii (nu pun aici nici pic de ironie…). Alegem noi ce trebuie. Comandat de revista „Moldova”.

14-20.II.1987

Deplasare la Cernăuţi. Sărbătorirea lui Ion Chilaru. Călătorie la Hotin. Fortăreaţă semeaţă, ici-acolo cu orgoliul potolit de ruinare. Am contemplat-o îndelung, ascultând explicaţiile dubioase ale bătrânelului ghid pre nume Snegur, raportându-le la adevărul adevărat. De altfel, asemănător cu ce ni se întâmplase acum câţiva ani la Cetatea Albă. Asta e, mulţi încă nu ţin cont de ceea ce se spune astăzi, că emiterea jumătăţii de adevăr e mai rea decât minciunea.

Vizite la Chilaru, Zegrea, Tărâţeanu, Crigan, Leviţchi. Ultimul a primit apartament nou. Aici şi auzim, la telefon, de la Lutic, cutremurătoare veste a sinuciderii lui Pavel Boţu. Presupuneri, versiuni, nedumeriri… Pe la trei-patru de noapte îmi telefonează Andrei Burac, bântuit de insomnie. Discutăm cazul, persistă starea de descumpănire.

CONU MIHAIL

    Acum patru zile, când am trecut pe Aleea Clasicilor din Grădina publică Ştefan cel Mare din Chişinău, am fotografiat doat un trio de chipuri emblematice pentru spiritualitatea românească. Pe Mircea Eliade şi pe George Călinescu i-am prezentat deja. Dar cum puteam să-l las în anonimatul "Canon"-ului digital pe cel care ne-a aprins imaginaţia copilăriei şi adolescenţei cu "Fraţii Jder", "Ion Potcoavă" sau "Neamul Şoimăreştilor"? Plus că subsemnatul locuieşte chiar pe strada Mihail Sadoveanu, unde şi plasez, iată, pe blog imaginea Ceahlăului literaturii române. 

      Conu Mihail vine imediat după George Călinescu, încolo diagonala aleii-branşă în unghi cu cea principă fiind liberă. Sigur, vor apărea acolo şi alte busturi ale ctitorilor de cultură românească, demni de omagiul generaţiilor în perindare.