4.III.1987
Reieşind din ceea ce ştiu, constat
că la începutul primăverii curente, faţă de cea a anului trecut, întâlneşti mai
multe persoane cu mărţişoare la piept. Cred că predispunerea faţă de simbolul
reînnoirii este stimulată şi de noile timpuri, de transformări spre bine, pe
care le trăim. Fără o comparaţie forţată, fără exagerări… Lume e tot mai
descătuşată.
Una din menirile magnetofonului –
şi cea de a dezvolta vorbirea cursivă, frumoasă, corectă a copiilor. În orice
caz, D. Mi. tocmai pentru aşa ceva şi-a procurat un minimagnetofon japonez.
Feciorul şi fiica sa deapănă basme, recită poezii, se aud de pe bandă,
ici-acolo intervine tăticul cu o luminare de vocală, cu o punere la loc a
accentului, de parcă ar dori încă de pe acum să-şi pregătească odraslele pentru
„crăinicie” la radio-televiziune unde, deocamdată, e dezastru de rostire
aiurea. Dar parcă nu arată mai simpatic un om simplu care vorbeşte frumos? De
ce să ne bunghim numai la boarfe-veşminte şi farduri străine şi să nu apreciem,
cu încântare, ceea ce este autohton şi frumos: graiul rostit cu respect şi
mândrie?
4-5.III.1987
Ion C. Ciobanu – ales preşedinte
al comitetului de conducere al US. Poziţiile nu se cedează, se recuceresc…
A. Cibotaru povesteşte că, pe când
I.C.C. deprindea meseria de şofer, făcea exerciţii de conducere a automobilului
pe o toloacă din preajma Durleştilor. Dar, oricât de întinsă ar fi fost acea
păşune, neofitul conducător auto pierdu controlul volanului şi al pedalelor,
dând peste un naiv de viţel, priponit pe acolo. Tărăboi! Stăpânii vitişoarei
sar cu gura şi ameninţările. Ca să scape de belea şi, mai ales, să muşamalizeze
chestiunea pe loc, să nu mai ajungă vestea comică şi la urechea limbuţilor, cam
zgârcitul I.C C se arată generos – plăteşte dublu pentru viţel, carnea le-o
lasă stăpânilor. Pentru aceştia – chilipir, nu glumă! Generozitatea
neîndemânaticului şofer-scriitor ajunge proverbială într-o singură seară, dând
ocol Durleştilor. Aşa că, pândind când venea din nou la lecţiile de şofaj colegul
nostru, gospodarii durleşteni îşi slobozeau şi alungau de prin ogrăzi viţeii,
vacile, tăuraşii; îi alungau în cale automobilului la volanul căruia era ICC,
că, poate, nu va putea evita şi de data aceasta vreun accident… Accident gras…
V. G.– numit redactor-şef la editura „Literatura artistică”. Nic. Vieru îi
face vehement portretul. În negru,
fireşte. Şi cam motivat, nu? Cine e Vas. ca personalitate? Partinic, şi atât.
7.III.1987
Cineva din „sfânta treime” – Aurel S., Ion M., Vitalie B. –
numeşte căminul Ministerului Culturii plin de doamne şi domnişoare cam zurlii
la ale lor: „De toate pentru toţi”. Alinătoare în cazuri de urgenţă.
9.III.1987
Acum câteva zile, am vizionat cutremurătorul film al lui
Abuladze „Pocăinţa”: cultul personalităţii în anatomia sa grotescă, sufocantă,
neomenească. Gata în 1984, abia astăzi pe ecrane. Eu unul ţin minte cum
reveneau în sat, peste ani, cei care fuseseră „ridicaţi”, „răsculăciţi” exact
în anul naşterii mele. Ce culaci? Oameni ceva mai gospodari, mai înstăriţi…
Muncitori…
Andrei Strâmbeanu povesteşte că acum o lună-două avea să-l sugrume
un ins de la securitate (născut în s. Gaşpar). De ce? Era la acesta în ospeţie
şi Strâmb. vede în raft 5 volume de Stalin. „Cum şi de ce îl păstrezi pe călăul
acesta de Stalin, dar n-ai şi cărţi de Lenin?”, întrebă. Atunci şi se repezi
Oposumul să-l sfâşie. Noroc de ceilalţi oaspeţi, care i-au despărţit. Oricum,
prin subteranele puterii psihologia exterminării staliniste există încă. Dar
cazul cu Goloşciapov, şeful veteranilor din RSSM, într-o delegaţie în Donbas,
când ne întorceam noaptea? Pilit cum era, ne spune nouă, mie şi fratelui lui B.
Marian, preşedintele sovietului sătesc din Găleşti/ Călăraşi, că în alte
timpuri ne-ar fi… împuşcat! Poftim rămăşiţe de sălbăticie cultistă.
10.III.1987
Când te văd pentru prima oară cu ochelari cocoţaţi pe nas,
unii amici sau cunoscuţi cred că… îi duci de nas. Cum, tu, să te dai cu
ochelariştii care parcă ar sfida condiţia general-umană? Şi iată-i, îţi probează
ochelarii, să se convingă că nu ar fi apanajul unei poze, un moft, ci sunt cu
adevărat optici. Probabil, suspiciunea e una veche: au nu care cumva vrea cu
tot dinadinsul să pară mai… rafinat? De, „a semăna cu majoritatea” e un
principiu adânc injectat în firea omenească… dar să porţi ochelari nu e o mare
bucurie. De aceea nu-i prea înţeleg pe inşii care, pentru importanţă, poartă
rame cu sticle fumurii sau, pur şi simplu, „albe”.
„Ani de ne-am iubi o sută,
Viaţa-i încă ne-ncepută.
Ani dacă-am trăi o mie,
Viaţa n-a spus tot ce ştie”.
(Dintr-un cântec.)
O persoană ţine să mă pună la curent că la concertul ţinut
pentru delegaţii congresului comsomolului actriţa Angela Iaşcenco (cunoscută
din filmul lui Loteanu „Lăutarii”) a citit două poezii lirice (subliniază:
lirice) de-ale mele. (Sigur că lirice, de cele retoric-angajate nu am scris.)
Eveniment? Nici pe departe. Doar vreun firuţ de bună dispoziţie. Şi unul de
amintire: prima dată, din versurile mele a citit de pe scenă Ninela Carnafil,
prin 1968-1969, la Casa Actorului.
11.III.1987
Pentru că a fost 8 martie, au fost şi momente de bună
dispoziţie la „şedinţa solemnă” a redacţiei. Auzim şi un banc hindus. Cică,
bărbaţii îl întreabă pe Atotputernic: „Doamne, de ce ai făcut femeile atât de
frumoase, dar şi atât de proaste?” Răspunsul: „Frumoase, pentru ca să le iubiţi
voi, proaste – pentru ca să vă iubească ele!” Fireşte, celeilalte părţi a lumii nu poate să nu-i placă ingeniozităţile de acest fel.
Iar francezul zice că, dacă o femeie i-a întors unui bărbat
spatele, acesta n-are decât să exclame: „Oh là là!, ce siluetă
frumoasă aveţi!” şi femeia numaidecât se va întoarce cu faţa spre el.
12.III.1987
Ieri, în troleibuz, alături de mine se aşează un bărbat
aflat la prima treaptă a senectuţii frumoase. Zic asta, pentru că arăta
stăpânit de demnitate. „Bună ziua”, mă salută. Prima dată un astfel de salut ce
ţi-l adresează, în troleibuz, un necunoscut. După câteva clipe: „Fiţi bun,
undeva lângă Chişinău este o localitate… Cum îi zice?... Sliuza… Nu?... Încolo
circulă autobuzul numărul 35…” „Poate, Kutuzov?” „Da!” „De unde sunteţi?” „Din
România”. „Unde aţi venit?” „La
Bravicea ”. „Orhei?” „Da”. Îmi spune că, acum câţiva ani, a
mai fost la nişte rude de la… „Sliuza?”… „Kutuzov… Ialoveni, aşa se numea”. Îi
arăt staţia autobuzului nr. 35. „Dacă întrebaţi de Ialoveni, zic, veţi fi
înţeles”.
Rebotezări stupide, agresive… Asta e… Deocamdată…
Restructurare, totuşi… Revenire… Şi în fire…
13.III.1987
Dau de o notiţă despre satele Căzăneşti şi Vadul lui Leca:
hrisoavele spun că localitatea Căzăneşti a fost întemeiată de Căzan, pârcălab
de Soroca, căruia Alexandru Vodă Lăpuşneanu i-a dăruit „loc de pustie”, spre a
porni o aşezare pe Răut, mai jos de Sărăţeni, pe valea Săgalei. Iar Vadul lui
Leca îşi trage numele de la serdarul Leca, căruia i s-a dat pământ din moşia
Flămânzenilor. De ce reţin aceste date de adâncă istorie? În primul rând,
pentru că, împreună cu Chiţcanii, sunt satele cele mai apropiate de Negurenii
mei de baştină; apoi, avem rude la
Căzăneşti şi la
Vadul lui Leca. La Căzăneşti , pentru prima dată în viaţă am văzut o
hidrocentrală – acum un sfert de veac Răutul era aproape râu falnic. La Căzăneşti văzusem prima
casă de cultură, cândva – una din cele mai frumoase în Moldova; primul spital,
unde, copil, am şi stat vreo două ori (îngrozitorul caz cu omul ce avea ţeasta despicată
de o lovitură de topor…); prima echipă bună de fotbal. Pe la Vadul lui Leca am trecut
Răutul, ducându-mă cu întreaga clasă spre pădure, cea a Rădiului. Primul ierbar
l-am adunat de acolo: pecetea lui Solomon, coada şoarecelui, lăcrămioare… Apoi,
pe când învăţam la Chiţcani
(clasa a IX-a), aveam colegi din Căzăneşti, cu care treceam împreună podul
peste Răut: Rabei, Ruban, Ţurcanu, Ciolac… Deci, Căzăneştii e unul din satele
căzute dragi inimii mele. Da, primul iarmaroc tot aici l-am văzut, primul „Selmag”
(magazin sătesc destul de mare)…
Leonida Lari se arată supărată-foc pe Marcela Benea şi pe
notiţele despre poezia acesteia scrise
de Vasile Romanciuc şi Iulian Filip. Ce grandomanie! Ce suspiciune pe toţi şi
pe toate care, chipurile, nu vor să-i ateste întâietatea, constrângând-o…
Doamnele poete au intrat în deloc frumoasa disputare a întâietăţii. Agnesa Roşca
se burzuluieşte că publicăm „pagini de aberaţii” de-ale Leonidei Lari etc. „Mititelele…”,
cum ar fi zis, compătimitor-ironic, Liviu Damian.
14.III.1987
Ieri, totalurile anului poetic 1987. Problemele s-au extins;
zgâlţâiţi cei care nu au idei, ci interese. Am fost sincer şi drastic. Susţinut
de Vodă, Cimpoi, Esinencu, Gheorghiţă, alţii. Când voi descifra banda
magnetică, voi readuce aici câteva gânduri. Oricum, nu văd un alt mijloc decât
cel al ofensivei consecvente, oneste. Altfel, huzuresc în continuare cei
cuibăriţi prin propriile lor interese, birocraţii din conducere, atrofiaţi de
nesimţire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu