UN AUTOGRAF MONGOLO-GERMAN

Pe 12 iunie 1989, m-am întâlnit cu un mongol neobişnuit; un mongol instruit în mediu german, ajuns să scrie poeme, proză şi în limba lui Goethe. Se numeşte Cinagiïn Galsan, era foarte interesat de perestroika din Uniunea Sovietică, dat fiind că în Mongolia, în ce priveşte democratizarea, lucrurile erau rău împotmolite. Pe scurt, în acea zi Galsan „mi-a cedat” un portret al lui Genghis Han, personalitate despre care în ţara sa de origine încă nu se permitea a se vorbi deschis. Plus un autograf în nemţeşte pe verso imaginii. Le reproduc aici, după care reproduc un fragment dintr-un eseu-portret al lui Cinagiïn Galsan, pe care,a cum mai mulţi an, l-am publicat în „România literară”.

FRAGMENT DESPRE GALSAN
(vezi mai mult: http://www.romlit.ro/un_important_scriitor_mongol_galsan_tschinag)

Ei bine, subiectul propriu-zis al prezentei naraţiuni-portret, să-i zic astfel, începe după o săptămână de călătorie, când ne întorsesem deja din imensităţile stepei la Ulan Bator şi, în preamiaza penultimei zile a prezenţei noastre în „ţara cerului albastru”, cum mai este numită Mongolia, avuserăm o întâlnire la Uiunea Scriitorilor, unde, printre prezenţele cam clişeizate ale şefilor, se remarcă prozatorul Cinagiïn Galsan, secretar responsabil la revista „Sătguulci” („Jurnalistul”). Spre deosebire de ceilalţi colegi al săi, el se arătă deschis, reverberând „făţiş” la cele ce se întâmplau în URSS – perestroika, glasnost’, altele. Ceilalţi, însă, ocoleau temele de actualitate... transfrontalieră, şovăind sau schimbând vorba.

Mongolul Galsan e neobişnuit şi prin biografia sa. La 18 ani, avusese norocul să ajungă deţinătorul unei burse... Dar o să-i ofer cuvântul mărturisitor chiar lui, ceva mai la vale, pentru că deţin un text autobiografic, pe care mi l-a înmânat în acea pre-amiază zilei de 12 iunie a anului 1989, acolo, la Ulan Bator. Iar peste zece ani, l-am reîntâlnit pe Galsan într-o notă din revista „România literară” (Nr. 37, 1999), din care aflam că el de fapt poartă un pseudonim, numele său adevărat fiind Irgit Schynykbaz-oglu Dshuruk-Uwaa, şi nu numele unui oarecare cetăţean, ci al unui prinţ, descendent dintr-un popor montan-nomad, tuva. Bine, în URSS exista chiar Republica Autonomă Tuvină (DEX-ul, deocamdată, nu atestă noţiunile: tuvin, tuvină; nici chiar – tuva), însă Galsan se trage din  tuvinii Altaiului mongol. Când nimeri la  o şcoală internat, i se schimbă numele, cel de obârşie ajungând ca şi interzis. Nu mai vorbea nici limba sa maternă, ci doar mongola. Cunoştea şi limba kazahă, a poporului cu care tuvinii coabitează în Altai.

Cu toate restricţiile şi „reorientările” ideologice, ex-prinţişorul a avut şansă, totuşi: la 18 ani, este deţinătorul unei burse, pentru ca să studieze chimia în Republica Democrată Germană. Şi, faţă

(NOMENKLA)TURIŞTII

15.IV.1987

Timp mohorât. Chiar în faţa geamului la care îmi este aşezat biroul, scriu şi citesc la lumina lămpii. Am redactat traducerile din proza gruzină pentru copii – patru nuvelete. Excepţional de fremătătoare „Frunza roşie de arţar” a lui Revaz Inanişvili. O naraţiune din cele pentru – cum spunea cineva – cititori de la şapte la şaptezeci de ani. Atmosfera ei de aşteptare, tângă, nostalgie e foarte înrudită sentimentului nostru pe care l-am defini drept „dor”. E o doină alegorică în prag de iarnă şi nefiinţare vegetală – a frunzei sortite inevitabilei plecări, dar care mai aşteaptă, totuşi, se opune intemperiilor; aşteaptă, aşteaptă ceva sau pe cineva.  Muget strident de cerb. Şi cade flacăra sângerie a frunzei pe albul zăpezii. Trei pagini cât trei romane…

STĂNESCU ÎN BULGARĂ

          Pe 31 martie a.c., Nichita Stănescu ar fi împlinit 80 de ani. Din păcate, tot anul acesta se adună şi 30 de ani de la trecerea sa în nefiinţă. De fapt, trecerea-i deplină în suflul Poeziei dintotdeauna şi pentru totdeauna. 

         Din Bulgaria, colegul şi prietenul Ognian Stamboliev îmi scrie că, zilele acestea, aşteaptă apariţia unui volum din 300 de poeme stănesciene, pe care le-a tradus. Precum se vede pe copertă, cartea se numeşte "Редът на думите" - adică celebrul titlu stănescian "Ordinea cuvintelor". 

            Felicitări şi mulţumiri, dragă Ognian! 

FOTBAL... DAR ŞI POEZIE?

Din câte mi-a fost dat să traduc din poezia lumii, am românizat şi două poeme ale lui Osip Mandelştam, intitulate „Fotbal” şi „Fotbal secund”. Dar iată că poezia chiar îşi face loc în vălmăşagul comercial fotbalistic din lume. Astfel, după ce echipa „Zenit” (S.-Petersburg) a fost eliminată din Liga Europei, miliardarul (cred) Miller (Aleksei; preşedintele „Gazporm”-mului, care finanţează echipa în cauză) şi-a zis să-l încurajeze pe Spalletti, antrenorul italian, cu versuri din Eugenio Montale! Dau în ruseşte fragmentul de poem „Na plavu” (Linia de plutire):

В пучине морской остановку,
Для нас в море нет перерыва,
По-прежнему рейс бесконечен,
И путь твой всего лишь начался,
Свершившись – всего лишь начался!

            Să-i fi venit miliardarului în minte Montale; chiar este Miller un cititor de poezie? Sau, precum se întâmplă de cele mai multe ori cu boşii, ideea porni de la un consilier?…

DE ACUM 21 DE ANI

În ultima decadă a lunii iunie a anului 1992 dialogam cu doi colegi, Mircea Nedelciu şi Sorin Preda, cărora le eram amfitrion la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Atunci fotograful Nicolae Răileanu a şi surprins instantaneele inserate aici.

Reproduc două secvenţe din interviurile care au intrat în cartea „Spunerea de sine” („EUS”, 1994).

Cu Sorin Preda

Leo Butnaru: – Ce a însemnat şi ce înseamnă în proza românească generaţia optzecistă?

Sorin Preda: – Era mai bine dacă l-ai fi întrebat pe Mircea Nedelciu.

 – Să ştii că am făcut-o. cunosc opiniile lui, cărora aş vrea să le alături şi pe ale tale.

– Eu, ca autor inclus în această generaţie, după primul meu volum de povestiri, apărut în 1981, nu cu voie m-am trezit în avangarda optzeciştilor. Pur şi simplu, eram unul dintre puţinii care avuseseră şansa să debuteze. Generaţia luată în ansamblul ei s-a format în următorii 4-5 ani… În primul rând, este o generaţie nesituată corect în cadrul literaturii române. Ea a fost catalogată ca generaţie tânără, deşi majoritatea scriitorilor care o alcătuiesc au depăşit sau depăşesc vârsta de patruzeci de ani… Din diferite motive, am fost o generaţie aparte, în sensul că toate facilităţile, toate posibilităţile de a găsi un serviciu cât de cât convenabil scrisului – mă refer la timpul liber, la un grad mai redus de stres şi participare nervoasă la cotidian, – deci, aceste posibilităţi dispăruseră şi noi am fost obligaţi să mergem la alte locuri de muncă, aflate în marea lor majoritate la ţară. Am făcut naveta, ne-am chinuit în felul nostru, citind şi încăpăţânându-ne să credem în propriul har şi destin literar.

Cu Mircea Nedelciu

          Leo Butnaru: – Parcă nu mai este ideologie dictată de sus, parcă e ceva mai puţina cenzură. Dar cum crezi, mai dăinuie vreun fel de conformism literar şi intelectual?

MAGNETOFONUL ŞI SECRETARUL DE PARTID

 29.III.1987

La Kuialnik, nu departe de Odessa, obsesia că, iată, pe aici, pe iarba înmormântată sub lespezi de ciment, sub asfalt, a păşit Eminescu. Complexul arhitectural al vechii staţiuni balneare în situaţie deplorabilă: un turn în ruină, pereţi coşcoviţi, coteleţii se macină. Ici-acolo, încercări derizorii de renovare – nici tu amploare, nici tu mare dorinţă, din câte se vede. Dar când te gândeşti că această staţiune balneară are venituri de sute de mii de ruble lunar… Medicii supravegheaţi sub toate aspectele – iau mită, libidinoşi, corupţie generalizată… Iată şi impresiile de la Marea Neagră… Impresii negre, precum nămolul limanului. Ceea ce vindecă nămolul, traumatizează atmosfera generală.

O raită pe la librăria „Drujba” după carte românească.

CÂNTEC DIN FRUNZĂ LA ŞCOALA DE PARTID

                 14.III.1987

          În colectivul redacţiei a apărut turnătorul. Păcat că e ascultat şi încurajat de cel care-i  primeşte informaţiile. Poate chiar i le-a comandat. De, fiecare îşi câştigă pâinea cum poate: unul muncind, altul – minciunind, defăimând. La prima întrunire a colectivului trebuie să iau atitudine. Să nu se uite faptul că turnătorul nu toarnă doar pe cineva, ci, reieşind din circumstanţe şi interese, până la urmă îl toarnă şi pe cel căruia până mai ieri i-i turna pe toţi. Un colectiv sănătos se poate ţine doar pe poziţii deschise, sincere, de chibzuinţă în comun. Dar urechile suspiciosului nu „dorm”…