14.III.1987
În colectivul redacţiei a apărut turnătorul. Păcat că e
ascultat şi încurajat de cel care-i
primeşte informaţiile. Poate chiar i le-a comandat. De, fiecare îşi
câştigă pâinea cum poate: unul muncind, altul – minciunind, defăimând. La prima
întrunire a colectivului trebuie să iau atitudine. Să nu se uite faptul că
turnătorul nu toarnă doar pe cineva, ci, reieşind din circumstanţe şi interese,
până la urmă îl toarnă şi pe cel căruia până mai ieri i-i turna pe toţi. Un
colectiv sănătos se poate ţine doar pe poziţii deschise, sincere, de chibzuinţă
în comun. Dar urechile suspiciosului nu „dorm”…
La şedinţa cu totalurile poeziei ’87 se ia decizia de a se
înainta pentru concursul editurii Cea mai bună carte a anului „Dimineaţa
mărului” (I. Vatamanu), „Cuvinte de chemat fetele” (Esinencu), „Răsai” (M.I.
Ciubotaru). Părerea mea: rezista „Poezii şi poeme” de Damian. Dar, cică, Damian
a mai luat acest premiu. Ce importă? Altfel, cum rămâne cu… cea mai bună carte
a anului?
15.III.1987
Acum câteva zile, vine în redacţie
Iul. Nic. Îmi prezintă un dialog cu feciorul său, în care-l desfiinţează pe…
Călin Mânăscurtă. Cică, la şcoala nr. 1 se vorbeşte că versurile lui Călin
le-ar fi scris maica sa, Ludmila Sobieţchi. De, copiii sunt necruţători şi
geloşi (invidioşi), ca şi cei maturi, dacă nu chiar mai mult. Şi face oare ca
un coşcogea tătic trecut de 40 de ani să se bage atât de serios în ciondănelile
copiilor şi să ţină parte întărâtaţilor, suspicioşilor? Şi-apoi mai vrem
pedagogie? Pe de altă parte, Iulică îmi prezintă manuscrisul… feciorului său, o
poezie despre toamnă. Cum iese, deci: pe cineva îl stropeşti cu noroi, acesta
fiind un copil, iar pe de altă parte ţii să arăţi că odrasla ta e ruptă din
soare? I-am răspuns că Mânăscurtă Călin e net superior ca inteligenţă tuturor
colegilor săi. „Păi da, zice Nicuţă. Am ştiut că are să te doară…” Însă revolta e ceva mai mult decât durerea.
Ieri, câteva ore cu Vlad Pascaru.
Mi-a făcut o vizită. E la spital aici, la Chişinău. Discutăm
Cazul cu cântecul din frunză la Rostov-pe -Don, pe când
făcea studii la şcoala de partid. Iarna, trebuia să susţină un concert, fiecare
grup de cursanţi din republicile unionale. Vlad zice că ar cânta din frunză, – dar
de unde să iei tu frunză în mijlocul iernii? Găsesc un trandafir chinezesc.
Frunza – zimţată. Taie zimţii cu foarfecele. Ţine frunza într-un borcan cu apă,
să se moaie. Apoi interpretează un potpuriu din melodiile noastre populare. („Prima
dată chiar acolo am auzit de: potpuri”.)
Succes nemaipomenit! Curiozitate generală. Neiniţiaţii nu cred că se
poate cânta astfel la frunză. „Ei, – zicea câte unul, – el doar imită, de fapt
fluierând”. Cum să fluieri tu… astfel? Până la urmă, după multe solicitări de a
mai cânta cu diferite ocazii, pe scenă, pe holuri, pe culoarele de la cămin, de
a repeta „potpuriul”, arbustul de trandafir chinezesc rămâne fără nicio frunză!
Toate tuşinate de zimţi şi jertfite pentru artă! Îl sfătui pe Vlad să se gândească la o posibilă nuveletă despre cântăreţul din
frunză. S-o facă „cerc” cu prima sa proză publicată, „Pintilii Călătorul”, pe
care-l va întâlni pe undeva prin lumea mare. Să vedem ce iese. Însă motivul
permite dezlănţuirea fanteziei, depănarea imprevizibilă a subiectului.
17.III.1987
Ieri, împreună cu Nicolae Vieru şi
Gheorghe Mazilu – întâlnire cu elevi din Varniţa în cadrul zilelor limbii şi
literaturii. Organizator – G. Bâlici, tânăr pedagog şi poet. Dialogul a avut
loc. Reproduc dintre întrebările mai ieşite din „corsete”: „L. B., aveţi mult
umor. De unde l-aţi «împrumutat»?”
După ce le citesc catrenul „Ilena
Cosânzeana”:
„De multe ori o văd în
vis
Pe Ileana Cosânzena.
– Dar de unde ştii că-i
ea?
– Ştiu,
căci seamănă cu mama”
– vine întrebarea: Mamei D-voastră tot Ileana
Cosântzeana îi ziceţi?”
„Ce părere aveţi despre metall-rock, breakdance?”. „Cum înţelegeţi dragostea şi cum
aţi defini-o?” „Are vreo legătură Leo cu leul din pădure?” şi toate celelalte –
despre prima poezie, inspiraţie etc. Şi o rugăminte: „Scrieţi-ne spre amintire
poezia Cioroiul. Cl. a IV-a”.
19.III.1987
La şedinţa redacţională, D. critică o
împerechere de rime: fântâni / minuni
ale începătorului Bâlici. Judecând formal, ele, rimele, nu sunt perfecte. Din
punctul de vedere al sugestiei, însă, – lucru pe care poate că nici nu l-a
bănuit debutantul, – „fântâni/ minuni” deja conţin poezie aparte, în sine, fie
şi cam „demodată”. E un fel de a zice ca la Esinencu : „Bob/ glob”; „Dealuri/ valuri”. Cu
toate acestea, rimele conţin totuşi puţină „poezie”. Poezia e dincolo de rime…
24.III.1987
I-am dat dactilografei manuscrisul de
interviuri. Primul titlu ce mi-a venit: „Răspuns şi răspundere”. Parcă aş fi
încheiat-o şi cu manuscrisul pentru copii, la editură. Zilele acestea e posibil
să fie trimis pictorului.
26.III.1987
Visul de peste noapte. Ne-am adunat multă lume
pentru omagierea unui clasic de-al nostru. Pare-se Negruzzi. Pe jos, pornim cu
toţii peste un câmp de mirişte. În dreapta şi în stânga mea – Liviu Damian şi Gheorghe
Vodă. Ambii – fără încălţări, doar în
ciorapi albi. Mă gândesc că ţepii miriştii le pot însângera picioarele. Îi
întreb de ce păşesc numai în ciorapi. „Să ni se mai odihnească picioarele”,
răspunde Damian. Mă întreabă dacă o să vorbesc la omagiere. Da, o să vorbesc.
Şi chiar vorbesc. Vorbesc mulţi oameni. A mirării, dar e prima oară când văd că
Damian nu ia cuvântul la o manifestare palpitantă; pe el, care se aprindea şi
aprindea prin cuvânt publicul…
Am prezentat editurii cele trei nuvelete
traduse din V. Golîşkin. Între timp, redactorul i-a rebutat tălmăcirea lui T.
Rusu şi mă roagă să mai traduc un text. Şi iată-mă din nou printre dicţionare,
dar, ca totdeauna, nu pe deplin satisfăcu de ce am a face: impresia că
traducerea fură timpul necesar pentru oprea originală, pentru meditaţie. Dar ce
să-i faci? – Numai cu „originala” n-o scoţi materialiceşte la capăt…
Intră pe la redacţie amărâtul şi aproape
vagabondul Ge. Pop. Cică i s-a transmis că la uzină (acolo lucrează?) a
telefonat cineva să vină să-şi ia „poeziile” de la „LA”. Traduceri din Esenin,
Blok…
Naivităţi! Pur şi simplu, vrea să ştie la ce
stadiu, spre publicare, se află tălmăcirile sale şi recurge la vicleşuguri
copilăreşti… Alaltăieri, înaintasem ceva din Esenin. Revăzute, bine traduse.
Mai spune că aşa i-a zâmbit norocul: se însoară urgent! Pe 19 au făcut
cunoştinţă, pe 20 au depus cerere la starea civilă. Cu mari speranţe entuziaste
că i se va schimba viaţa spre bine. Să dea Domnul. Dar, din câte îi cunosc
caracterul, mă tem să nu iasă o aventură ordinară.
Îmi plac stilourile, pixurile bune, frumoase,
delicate, comode. Şi până astăzi regret un exemplar pierdut într-o iarnă de
ofiţerie prin zăpezile de pe poligonul de la Şiroki Lan, sau poate prin paiele
aşternute în cort, pentru căldură, fireşte, chiar dacă ofiţerii aveau paturi
din fier. De altfel, paiele, pleava m-au făcut să râd când, în baia din
apartamentul colonelului în retragere Gavriş din oraşul Nekolaev, lăsându-mi
uniforma, făcui, scuturat, puzderie de aur. Odrasla cinului se amuza. Plecasem la Nikolaev forţat de a-mi
repara un dinte ce-mi dăduse inflamaţie în obraz şi nopţi de insomnie. Ah,
tânărul ofiţer a lăsat la stomatologia din Nikolaev doi sau trei colţi! Apoi,
dârdâind de frig, simţea cum îi sar plombele prost aplicate. Îi cădeau în apa
rece a Bugului. File de roman şi alea, domn locotenent…
Boţu şi-a luat zilele. A lăsat o operă?...
Posibil… Dar, sigur, nu a mai lăsat ceea ce au pe urmele lor Coroban sau
Damian: trene de cultură, sau senzaţia acestora.
27.III.1987
Lipseşte simţul măsurii – lucru de căpetenie
pentru cineva dedat scrisului. Cu atât mai mult pentru cel ambiţionat să
aprecieze scrisul – prin scris. Adică aşa-numitul critic literar. N. Vieru, în
trei fraze (interviu), vorbeşte despre harababura ce se face într-un referat
(aşa se zise, nu: recenzie internă) la editură, când i se analizează un manuscris.
Şi ce credeţi? Cel vizat în interviu, rătăcind pe coridoarele USM, apare să aducă
replica la „LA”. Ei bine, la cele trei-patru fraze ale lui Nicolae, el, Gav.,
răspunde cu… 43 de pagini!!! Poftim simţul măsurii! Poftim inteligenţă şi simţ
realist! Plus la toate, îl susţine chioamba cu mustăţi. Aceleaşi neguri la
tulbură înţelegerea, făcându-i să nu înţeleagă pe ce lume se află. Deplorabilă…
tragi-comedie. Meschină, în stil contemporan… academizat.
În preajma „Casei Presei” îi întâlnesc pe Iu.
Filip şi C. Munteanu. Iulian îmi spune că, din iniţiativa redacţiei ruse a
editurii, se proiectează o antologie poetică a generaţiei noastre. Alcătuitori
– el şi Cimpoi. Circa o coală de autor de căciulă (şi… broboadă). „Dacă o generaţie
dă 9 poeţi, e bine, nu?” întreabă el. Sau poate eu cred că dă mai mulţi? Nu
cred…
29.III.1987
Călătorie la Odessa şi Kuialnik. Oraşul-port produce o
impresie deplorabilă: brutalitate, iz de negospodărire, agresiuni, furturi.
Astea din urmă i-au fost totdeauna caracteristice Odessei. Dar, zău, acum vreo
10-15 ani, oraşul era ceva mai îngrijit, mai civilizat. Ce să-i faci, stagnarea
s-a rostogolit peste toate. Impresia că Odessa poate ajunge o urbe ordinară,
periferică. Doar marea îi mai întreţine pulsul, mai trezeşte interesul, încolo –
boarfe şi borfăşie, şi… toate celelalte
necurăţenii…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu