vineri, 8 martie 2013

CÂNTEC DIN FRUNZĂ LA ŞCOALA DE PARTID




                 14.III.1987

          În colectivul redacţiei a apărut turnătorul. Păcat că e ascultat şi încurajat de cel care-i  primeşte informaţiile. Poate chiar i le-a comandat. De, fiecare îşi câştigă pâinea cum poate: unul muncind, altul – minciunind, defăimând. La prima întrunire a colectivului trebuie să iau atitudine. Să nu se uite faptul că turnătorul nu toarnă doar pe cineva, ci, reieşind din circumstanţe şi interese, până la urmă îl toarnă şi pe cel căruia până mai ieri i-i turna pe toţi. Un colectiv sănătos se poate ţine doar pe poziţii deschise, sincere, de chibzuinţă în comun. Dar urechile suspiciosului nu „dorm”…


            La şedinţa cu totalurile poeziei ’87 se ia decizia de a se înainta pentru concursul editurii Cea mai bună carte a anului „Dimineaţa mărului” (I. Vatamanu), „Cuvinte de chemat fetele” (Esinencu), „Răsai” (M.I. Ciubotaru). Părerea mea: rezista „Poezii şi poeme” de Damian. Dar, cică, Damian a mai luat acest premiu. Ce importă? Altfel, cum rămâne cu… cea mai bună carte a anului?

15.III.1987

Acum câteva zile, vine în redacţie Iul. Nic. Îmi prezintă un dialog cu feciorul său, în care-l desfiinţează pe… Călin Mânăscurtă. Cică, la şcoala nr. 1 se vorbeşte că versurile lui Călin le-ar fi scris maica sa, Ludmila Sobieţchi. De, copiii sunt necruţători şi geloşi (invidioşi), ca şi cei maturi, dacă nu chiar mai mult. Şi face oare ca un coşcogea tătic trecut de 40 de ani să se bage atât de serios în ciondănelile copiilor şi să ţină parte întărâtaţilor, suspicioşilor? Şi-apoi mai vrem pedagogie? Pe de altă parte, Iulică îmi prezintă manuscrisul… feciorului său, o poezie despre toamnă. Cum iese, deci: pe cineva îl stropeşti cu noroi, acesta fiind un copil, iar pe de altă parte ţii să arăţi că odrasla ta e ruptă din soare? I-am răspuns că Mânăscurtă Călin e net superior ca inteligenţă tuturor colegilor săi. „Păi da, zice Nicuţă. Am ştiut că are să te doară…”  Însă revolta e ceva mai mult decât durerea.

Ieri, câteva ore cu Vlad Pascaru. Mi-a făcut o vizită. E la spital aici, la Chişinău. Discutăm multe şi de toate.
Cazul cu cântecul din frunză la Rostov-pe-Don, pe când făcea studii la şcoala de partid. Iarna, trebuia să susţină un concert, fiecare grup de cursanţi din republicile unionale. Vlad zice că ar cânta din frunză, – dar de unde să iei tu frunză în mijlocul iernii? Găsesc un trandafir chinezesc. Frunza – zimţată. Taie zimţii cu foarfecele. Ţine frunza într-un borcan cu apă, să se moaie. Apoi interpretează un potpuriu din melodiile noastre populare. („Prima dată chiar acolo am auzit de: potpuri”.)  Succes nemaipomenit! Curiozitate generală. Neiniţiaţii nu cred că se poate cânta astfel la frunză. „Ei, – zicea câte unul, – el doar imită, de fapt fluierând”. Cum să fluieri tu… astfel? Până la urmă, după multe solicitări de a mai cânta cu diferite ocazii, pe scenă, pe holuri, pe culoarele de la cămin, de a repeta „potpuriul”, arbustul de trandafir chinezesc rămâne fără nicio frunză! Toate tuşinate de zimţi şi jertfite pentru artă! Îl sfătui pe Vlad să se gândească  la o posibilă nuveletă despre cântăreţul din frunză. S-o facă „cerc” cu prima sa proză publicată, „Pintilii Călătorul”, pe care-l va întâlni pe undeva prin lumea mare. Să vedem ce iese. Însă motivul permite dezlănţuirea fanteziei, depănarea imprevizibilă a subiectului.

17.III.1987

Ieri, împreună cu Nicolae Vieru şi Gheorghe Mazilu – întâlnire cu elevi din Varniţa în cadrul zilelor limbii şi literaturii. Organizator – G. Bâlici, tânăr pedagog şi poet. Dialogul a avut loc. Reproduc dintre întrebările mai ieşite din „corsete”: „L. B., aveţi mult umor. De unde l-aţi «împrumutat»?”
După ce le citesc catrenul „Ilena Cosânzeana”:
„De multe ori o văd în vis
Pe Ileana Cosânzena.
– Dar de unde ştii că-i ea?
– Ştiu, căci seamănă cu mama”
– vine întrebarea: Mamei D-voastră tot Ileana Cosântzeana îi ziceţi?”
„Ce părere aveţi despre metall-rock, breakdance?”. „Cum înţelegeţi dragostea şi cum aţi defini-o?” „Are vreo legătură Leo cu leul din pădure?” şi toate celelalte – despre prima poezie, inspiraţie etc. Şi o rugăminte: „Scrieţi-ne spre amintire poezia Cioroiul. Cl. a IV-a”.

19.III.1987

La şedinţa redacţională, D. critică o împerechere de rime: fântâni / minuni ale începătorului Bâlici. Judecând formal, ele, rimele, nu sunt perfecte. Din punctul de vedere al sugestiei, însă, – lucru pe care poate că nici nu l-a bănuit debutantul, – „fântâni/ minuni” deja conţin poezie aparte, în sine, fie şi cam „demodată”. E un fel de a zice ca la Esinencu: „Bob/ glob”; „Dealuri/ valuri”. Cu toate acestea, rimele conţin totuşi puţină „poezie”. Poezia e dincolo de rime…

24.III.1987

I-am dat dactilografei manuscrisul de interviuri. Primul titlu ce mi-a venit: „Răspuns şi răspundere”. Parcă aş fi încheiat-o şi cu manuscrisul pentru copii, la editură. Zilele acestea e posibil să fie trimis pictorului.

26.III.1987

Visul de peste noapte. Ne-am adunat multă lume pentru omagierea unui clasic de-al nostru. Pare-se Negruzzi. Pe jos, pornim cu toţii peste un câmp de mirişte. În dreapta şi în stânga mea – Liviu Damian şi Gheorghe Vodă.  Ambii – fără încălţări, doar în ciorapi albi. Mă gândesc că ţepii miriştii le pot însângera picioarele. Îi întreb de ce păşesc numai în ciorapi. „Să ni se mai odihnească picioarele”, răspunde Damian. Mă întreabă dacă o să vorbesc la omagiere. Da, o să vorbesc. Şi chiar vorbesc. Vorbesc mulţi oameni. A mirării, dar e prima oară când văd că Damian nu ia cuvântul la o manifestare palpitantă; pe el, care se aprindea şi aprindea prin cuvânt publicul…

Am prezentat editurii cele trei nuvelete traduse din V. Golîşkin. Între timp, redactorul i-a rebutat tălmăcirea lui T. Rusu şi mă roagă să mai traduc un text. Şi iată-mă din nou printre dicţionare, dar, ca totdeauna, nu pe deplin satisfăcu de ce am a face: impresia că traducerea fură timpul necesar pentru oprea originală, pentru meditaţie. Dar ce să-i faci? – Numai cu „originala” n-o scoţi materialiceşte la capăt…

Intră pe la redacţie amărâtul şi aproape vagabondul Ge. Pop. Cică i s-a transmis că la uzină (acolo lucrează?) a telefonat cineva să vină să-şi ia „poeziile” de la „LA”. Traduceri din Esenin, Blok…
Naivităţi! Pur şi simplu, vrea să ştie la ce stadiu, spre publicare, se află tălmăcirile sale şi recurge la vicleşuguri copilăreşti… Alaltăieri, înaintasem ceva din Esenin. Revăzute, bine traduse. Mai spune că aşa i-a zâmbit norocul: se însoară urgent! Pe 19 au făcut cunoştinţă, pe 20 au depus cerere la starea civilă. Cu mari speranţe entuziaste că i se va schimba viaţa spre bine. Să dea Domnul. Dar, din câte îi cunosc caracterul, mă tem să nu iasă o aventură ordinară.

Îmi plac stilourile, pixurile bune, frumoase, delicate, comode. Şi până astăzi regret un exemplar pierdut într-o iarnă de ofiţerie prin zăpezile de pe poligonul de la Şiroki Lan, sau poate prin paiele aşternute în cort, pentru căldură, fireşte, chiar dacă ofiţerii aveau paturi din fier. De altfel, paiele, pleava m-au făcut să râd când, în baia din apartamentul colonelului în retragere Gavriş din oraşul Nekolaev, lăsându-mi uniforma, făcui, scuturat, puzderie de aur. Odrasla cinului se amuza.  Plecasem la Nikolaev forţat de a-mi repara un dinte ce-mi dăduse inflamaţie în obraz şi nopţi de insomnie. Ah, tânărul ofiţer a lăsat la stomatologia din Nikolaev doi sau trei colţi! Apoi, dârdâind de frig, simţea cum îi sar plombele prost aplicate. Îi cădeau în apa rece a Bugului. File de roman şi alea, domn locotenent…

Boţu şi-a luat zilele. A lăsat o operă?... Posibil… Dar, sigur, nu a mai lăsat ceea ce au pe urmele lor Coroban sau Damian: trene de cultură, sau senzaţia acestora.

27.III.1987

Lipseşte simţul măsurii – lucru de căpetenie pentru cineva dedat scrisului. Cu atât mai mult pentru cel ambiţionat să aprecieze scrisul – prin scris. Adică aşa-numitul critic literar. N. Vieru, în trei fraze (interviu), vorbeşte despre harababura ce se face într-un referat (aşa se zise, nu: recenzie internă) la editură, când i se analizează un manuscris. Şi ce credeţi? Cel vizat în interviu, rătăcind pe coridoarele USM, apare să aducă replica la „LA”. Ei bine, la cele trei-patru fraze ale lui Nicolae, el, Gav., răspunde cu… 43 de pagini!!! Poftim simţul măsurii! Poftim inteligenţă şi simţ realist! Plus la toate, îl susţine chioamba cu mustăţi. Aceleaşi neguri la tulbură înţelegerea, făcându-i să nu înţeleagă pe ce lume se află. Deplorabilă… tragi-comedie. Meschină, în stil contemporan… academizat.

În preajma „Casei Presei” îi întâlnesc pe Iu. Filip şi C. Munteanu. Iulian îmi spune că, din iniţiativa redacţiei ruse a editurii, se proiectează o antologie poetică a generaţiei noastre. Alcătuitori – el şi Cimpoi. Circa o coală de autor de căciulă (şi… broboadă). „Dacă o generaţie dă 9 poeţi, e bine, nu?” întreabă el. Sau poate eu cred că dă mai mulţi? Nu cred…

29.III.1987

Călătorie la Odessa şi Kuialnik. Oraşul-port produce o impresie deplorabilă: brutalitate, iz de negospodărire, agresiuni, furturi. Astea din urmă i-au fost totdeauna caracteristice Odessei. Dar, zău, acum vreo 10-15 ani, oraşul era ceva mai îngrijit, mai civilizat. Ce să-i faci, stagnarea s-a rostogolit peste toate. Impresia că Odessa poate ajunge o urbe ordinară, periferică. Doar marea îi mai întreţine pulsul, mai trezeşte interesul, încolo – boarfe şi borfăşie,  şi… toate celelalte necurăţenii…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu