MAGNETOFONUL ŞI SECRETARUL DE PARTID

 29.III.1987

La Kuialnik, nu departe de Odessa, obsesia că, iată, pe aici, pe iarba înmormântată sub lespezi de ciment, sub asfalt, a păşit Eminescu. Complexul arhitectural al vechii staţiuni balneare în situaţie deplorabilă: un turn în ruină, pereţi coşcoviţi, coteleţii se macină. Ici-acolo, încercări derizorii de renovare – nici tu amploare, nici tu mare dorinţă, din câte se vede. Dar când te gândeşti că această staţiune balneară are venituri de sute de mii de ruble lunar… Medicii supravegheaţi sub toate aspectele – iau mită, libidinoşi, corupţie generalizată… Iată şi impresiile de la Marea Neagră… Impresii negre, precum nămolul limanului. Ceea ce vindecă nămolul, traumatizează atmosfera generală.

O raită pe la librăria „Drujba” după carte românească.

30.III.1987

Vine V. Prohin, secretarul de partid la USM, să-i dau imprimările de la discuţia „Poezia 1986”. La CC, îmi spune, Valentina Lazarenco de la editură a trimis o plângere, că, cică, Ion Gheorghiţă ar fi jignit-o în luarea lui de cuvânt la amintita manifestare. Cu Gheorghe Vodă, dimineaţă, îi spunem lui Prohin că nu trebuie să susţinem o pâră. La o adică, Lazarenco a fost şi ea invitată la discuţie. De ce nu a venit? Apoi cum iese: fără a-l pune la curent pe cel vizat, Gheorghiţă, să lucrăm pe la spatele lui? În genere, astfel de metode necinstite au făcut rău multor oameni. Prohin se enervează: insistă să-i dau casetele. Nu i le dau. „Hai chiar acum la Ciobanu (I. C., prim-secretarul USM) sau la redactor, să te pună ei la punct”. Ne ducem la redactor. Acesta ajunge şi el la concluzia mea şi a lui Vodă. Prohin ţipă, că o să pună problema corespunderii mele în postul ce-l deţin. Poftim! Restructurare şi onestitate! El, redactor-şef adjunct la „Nistru”, revistă deplorabilă, criticată pretutindeni, inclusiv în presa unională, nu face nimic pentru a redresa situaţia, nu-şi pune întrebarea dacă persoana sa corespunde postului pe care îl deţine, ci ameninţă! Toţi îl credeau mâţă blândă. Aşa şi este: pentru că nărăveşte să zgârie rău. Jos măştile, chiar în pofida ne-vrerii purtătorilor lor. Leşinat c…os! Cu ei – perestoika?!

Citit logoreea debilă a lui Gav., replica – 40 de pagini  – la 4 fraze ale lui Nicolae Vieru. Cred că tipul de la academie nu are mult până să ajungă la balamuc…

31.III.1987

În vederea excluderii dublurii prin noi achiziţii, fac inventarierea discurilor cu muzică clasică. O colecţie aproape bunicică şi, deci, care poate fi completată, ca să ajungă bună. Achiziţia recentă: două din concerte brandenburgice ale lui Bach (3 şi 6), operele cele mai apropiate de suflul armoniilor lui Vivaldi. Numai că dezlănţuirea romantică este temperată, pusă în matricele calmului clasicist german. Alege în dependenţă de starea-ţi sufletească la momentul dat.

D. – „lacrimă de fidelitate conjugală” – povesteşte şi el din aventurile sale de cromatică mondenă. Cică, îi spune un prieten că la poşta centrală se adună cocotele numite „aviatoare”. Le întrebi: „Zburăm?” şi ele înţeleg parola. El nu prea credea în astfel de băsniri. Dar, odată, pe când îşi aştepta consoarta la poşta centrală, cum le fusese înţelegerea, de el se apropie o tipesă, întrebându-l: „Sunteţi aviator?” Lui îi pieri vocea.

1.IV.1987

Scandalul de la teatrul „Luceafărul”. Ion Sandri Şcurea atacat de Pâslaru şi Ciolpan. Trist spectacol în afara scenei…

2.IV.1987

Timpul de astăzi? O cascadă a căderii impostorilor din scaune. Dar la noi în Moldova încă nu e destul de energică această cascadă. Inclusiv la USM, se ţin cu dinţii de locul unde le stă fundul.

2.IV.1987

Mă caută la telefon compozitoarea Zlata Tcaci. La Moscova, îi apare o culegere de cântece, printre care şi o melodie pe un text de al meu. Are nevoie de coordonatele mele personale. Nici nu ştiu măcar ce melodie, ce text. Vreunele pentru copii, probabil.

9.IV.1987

Principiul alchimiştilor: cum e în conştiinţă, aşa e şi în lume.

În jurnalul său, Mircea Eliade vorbeşte despre perioada când încerca să-şi ascundă gândurile personale sub masca erudiţiei, zicând că acest camuflaj face parte din tradiţia filosofică occidentală.

12.IV.1987

La magazinul „Minsk” un bărbat cumpără pâine. „Depăşiţi cu mult norma, nu eliberăm atâta pâine”, face vânzătoarea, mai chemându-le în ajutor pe altele două. Bărbatul: „Fetelor, împlinesc 50 de ani”. „De unde ştim noi? Poate o folosiţi în alte scopuri”. Bărbatul scoate paşaportul: „Poftim, citiţi: născut la 12 aprilie 1937”. Vânzătoarele zâmbesc, cedează, felicitându-şi cumpărătorul.

În spatele literaturii se joacă multe cărţi suspecte. Fiecare pentru sine. Gheorghe Vodă îmi cere exemplarul 2 al consemnărilor de la discuţia Poezie ’86. Cică, se pregăteşte de plenara comitetului de conducere care va avea loc mâine, la Bălţi. Curios, plenarele de acest fel se ţin oriunde (la Institutul Pedagogic „Creangă”, să zicem), numai nu unde trebuie, între scriitori şi cu scriitorii – teama de adevăr, de probleme. Tot Vodă îmi spune că materialul nu va fi publicat – proteste că, chipurile, au participat puţini la discuţie. Oponentul proverbial prin insinuări şi neruşinare e Arh. Cibotaru. Pricep, a dat pentru consultare ex. 2 cuiva din cei interesaţi în tăcere şi satisfacere de hatâruri ce nu au nimic cu literatura. Să văd şi poziţia lui D… Oricum, două zile de transcriere de pe banda magnetică – să iasă că a fost muncă zădarnică?! Parcă îi trebuie conducerii USM reforme?! Da de unde! Clandestinii egoismului, meschinăriei şi blegismului nu cedează. De luptat! Cu partinicii ăştia rataţi.

13.IV.1987

 Ieri, consult ziarul „Chişinău, gazeta de seară”, plec la cinematograful „Patria”, să vizionez filmul de anvergură „Oare e uşor să fii tânăr?”. Ajung, dar dau de un anunţ imprevizibil: „În legătură cu lucrările urgente de reparaţie…”  Astăzi, Gh. Vodă, apoi Zinovia îmi spun noutatea: în timpul unui film s-a prăbuşit tavanul cinematografului. Printre spectatori – suferinzi, caliciţi…. Hai să căutăm vinovaţii… Ah, cum mai ştiu ăştia de a se camufla, de a se susţine reciproc în potlogării! Eh, perestroika, perestroika, unde eşti?!

 Într-un film, „Clipa de răgaz”, un personaj este cicălit pentru că, la un moment dat, nu i-a ajuns curajul să spună adevărul. Replica este excepţională, pentru totdeauna, dar mai ales pentru astăzi, pentru ceea ce trebuie să facem: „De ce e nevoie să rosteşti adevărul? Adevărul ar trebui spus simplu, firesc”. Chiar aşa! De ce fugim de ceea ce e vital, firesc? De ce – într-adevăr – trebuie curaj pentru a proceda simplu şi… adevărat? Iar pe aici sunt stimulaţi turnătorii, inclusiv în colectivul nostru…

14.IV.1987

 În salcâmul de lângă scările înalte, ce duc în curte şi scot din ea locuitorii blocului nostru, – trei gaiţe, sporovăind a primăvară. Cenuşiu-roşcate, cu albastru dens (de forma scoicii de Răut) pe aripi. Comportament agitat, ca totdeauna, când sunt trei fiinţe, dar e cazul să rămână numai două. Pretenţii la… aripa (mâna) dumneaei. Se mai ciondănesc, se mai fugăresc prin ramuri, îşi spun ceva supărat, răstit. Apoi toate trei se zburătăcesc.

Am vizionat scurt-metrajul documentar „Oare e uşor să fii tânăr?” Probleme acute, săgetate de pe ecran. Tinerii – în toată diversitatea preocupărilor lor ce ţin de şoc, indiferenţă, dezorientare… Foarte impresionant şi cu respect în faţa adevărului, faţă de adevăr. Timp de deschidere, timp prielnic pentru remodelarea caracterului nostru în conformitate cu sfântul adevăr, pentru soluţionări de probleme în mod civilizat. Ce luptă cu inerţia! Nu se cade să stai la o parte!

 Unii scriitori tineri şi nu prea tineri (gen Arh. Cibotaru) se dedau la ironii şi persiflări interminabile, cu sau fără motiv. E o totală aviditate de „relaxare” continuă care, evident, din lipsă de „praf de puşcă” în măsura în care şi-o doresc zeflemitorii, degradează în stupiditate ordinară. Fenomenul e de o mai largă răspândire, aiurea şi la noi şi în creaţia aşa-zisei „generaţii în blugi”. Dar bine, de unde se ia el în comportamentul generaţiei… la cravată şi în pantaloni la dungă, păstrată mai îndelung de căptuşeala moale a fotoliilor de post nomenclaturist? Nu poţi să nu cazi de acord cu cei care consideră că necontrolata, excesiva stare de ironie sterilă te poate face oarecum mai rezistent în faţa obstacolelor, intemperiilor, impasurilor de tot felul şi, înaintea tuturora, ale celor de ordin moral. Numai că, în continuarea acestei opinii, se constată cu deplin temei, cred, că această stare de băşcălie perpetuum mobile macină rumeguşul care, încetul cu încetul, se transformă în praf şi rugină ce destramă înclinarea spre creaţie autentică, spre poezia de valoare.

Cu părere de rău, un permanent duet de bavardaj îl formează Colca şi Babanschi, acesta din urmă fiind mai puţin agasant, căutând să evite provocările şubrede la bunăvoinţă suverană, aparent lipsită de griji. Mă rog, fiecare cu spiritul său şi, să nu uităm, – cu rugina sa ce i se depune pe cele mai sensibile porţiuni ale spiritului, menite a genera, alias – a crea autenticul artistic.