LEGITIMAŢIA NR. 861

Printr-o mapă rătăcită sau doar nedeschisă ani la rând, găsesc şi prima legitimaţie (carnet) de membru al USR (au urmat şi altele, la schimbări de carnete, modele noi, vreo 2-3 de atunci). E din 1993, cu semnătura regretatului preşedinte Laurenţiu Ulici, având numărul 861. Aşadar, acum douăzeci de ani, nu erau (la evidenţă, cel puţin) nici o mie de membri USR, astăzi sunt vreo 2 400. Mulţi, puţini? Important e că printre ei sunt scriitori cu adevărat valoroşi care, precum e dat în orice domeniu, „au nevoie” de fundal, de anturaj… 

P.S. Cu 16 de ani mai înainte, în 1977, fusesem primit membru în Uniunea Scriitorilor din defuncta URSS. Ţin minte momentul: era 15 ianuarie (o spune acel carnet), de Ziua lui Eminescu! Cum le mai aranjează Magistra Vitae!... – care mi-a făcut un imens bine – în august 1991, când doboară URSS, apoi, de mai multe ori bine, după aceea… Cu toate umbrele care ne mai bântuie istoria, prezentul…

ULTIMUL MINISTRU DE EXTERNE AL FOSTEI URSS

     

                            (secvenţă de jurnal)

Grecia, Salonic.

20.V.1995

Printre participanţii la întrunirea PEN de la Salonic e şi Boris Pankin, ultimul ministru de externe al fostei URSS (august–noiembrie 1991). Până în 1993, a fost ambasadorul Federaţiei Ruse în Marea Britanie, în prezent – la pensie. Am stat la taclale cu el. În Suedia, a editat două cărţi (de aceea e aici în componenţa delegaţiei suedeze), „100 de zile” (despre ce s-a întâmplat la puciul din august de la Moscova, pe când Gorbaciov era în Crimeea, şi ce a urmat, cât a mai existat URSS) şi un roman, „A doua respiraţie”. Îmi spune cu oarecare mândrie că nordicii l-au făcut membru al 

Leo Butnaru şi Boris Pankin, mai 1995, Salonic
(fotografie de Florin Iaru)

Uniunii Scriitorilor. Va edita ceva şi la Londra. Întreabă de… Pavel Boţu (nu ştie că fostul prim-secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova s-a sinucis încă în februarie 1987), Andrei Lupan, iar după o pauză – despre Ion Druţă. Îşi aminteşte de activitatea sa de redactor-şef la ziarul „Komsomolskai pravda” (acum vreo douăzeci de ani şi ceva, până în 1973). Îi spun că, în acea perioadă, un corespondent de-al său mi-a luat un scurt interviu, pe când eram la o conferinţă unională a tineretului de creaţie la Tiraspol şi l-a publicat pe prima pagină (împreună cu opiniile altora). Despre Pavlov şi Teajelnikov, pe când deţineau (ca pe o… deţinută!) funcţia de prim-secretar la CC-ul komsomolului sovietic: „Erau unul mai redus ca celălalt". Despre Lucinschi „al nostru”: îi pare cam lunecos, superficial, cu toate că, la o şedinţă de birou la acel CC, i-a luat apărarea. Vine vorba şi despre jurnalista Kucikina (eu am făcut un schimb de scrisori cu ea): „Sigur că o cunosc, ba chiar am avut un roman cu ea”.

UN AUTOGRAF MONGOLO-GERMAN

Pe 12 iunie 1989, m-am întâlnit cu un mongol neobişnuit; un mongol instruit în mediu german, ajuns să scrie poeme, proză şi în limba lui Goethe. Se numeşte Cinagiïn Galsan, era foarte interesat de perestroika din Uniunea Sovietică, dat fiind că în Mongolia, în ce priveşte democratizarea, lucrurile erau rău împotmolite. Pe scurt, în acea zi Galsan „mi-a cedat” un portret al lui Genghis Han, personalitate despre care în ţara sa de origine încă nu se permitea a se vorbi deschis. Plus un autograf în nemţeşte pe verso imaginii. Le reproduc aici, după care reproduc un fragment dintr-un eseu-portret al lui Cinagiïn Galsan, pe care,a cum mai mulţi an, l-am publicat în „România literară”.

FRAGMENT DESPRE GALSAN
(vezi mai mult: http://www.romlit.ro/un_important_scriitor_mongol_galsan_tschinag)

Ei bine, subiectul propriu-zis al prezentei naraţiuni-portret, să-i zic astfel, începe după o săptămână de călătorie, când ne întorsesem deja din imensităţile stepei la Ulan Bator şi, în preamiaza penultimei zile a prezenţei noastre în „ţara cerului albastru”, cum mai este numită Mongolia, avuserăm o întâlnire la Uiunea Scriitorilor, unde, printre prezenţele cam clişeizate ale şefilor, se remarcă prozatorul Cinagiïn Galsan, secretar responsabil la revista „Sătguulci” („Jurnalistul”). Spre deosebire de ceilalţi colegi al săi, el se arătă deschis, reverberând „făţiş” la cele ce se întâmplau în URSS – perestroika, glasnost’, altele. Ceilalţi, însă, ocoleau temele de actualitate... transfrontalieră, şovăind sau schimbând vorba.

Mongolul Galsan e neobişnuit şi prin biografia sa. La 18 ani, avusese norocul să ajungă deţinătorul unei burse... Dar o să-i ofer cuvântul mărturisitor chiar lui, ceva mai la vale, pentru că deţin un text autobiografic, pe care mi l-a înmânat în acea pre-amiază zilei de 12 iunie a anului 1989, acolo, la Ulan Bator. Iar peste zece ani, l-am reîntâlnit pe Galsan într-o notă din revista „România literară” (Nr. 37, 1999), din care aflam că el de fapt poartă un pseudonim, numele său adevărat fiind Irgit Schynykbaz-oglu Dshuruk-Uwaa, şi nu numele unui oarecare cetăţean, ci al unui prinţ, descendent dintr-un popor montan-nomad, tuva. Bine, în URSS exista chiar Republica Autonomă Tuvină (DEX-ul, deocamdată, nu atestă noţiunile: tuvin, tuvină; nici chiar – tuva), însă Galsan se trage din  tuvinii Altaiului mongol. Când nimeri la  o şcoală internat, i se schimbă numele, cel de obârşie ajungând ca şi interzis. Nu mai vorbea nici limba sa maternă, ci doar mongola. Cunoştea şi limba kazahă, a poporului cu care tuvinii coabitează în Altai.

Cu toate restricţiile şi „reorientările” ideologice, ex-prinţişorul a avut şansă, totuşi: la 18 ani, este deţinătorul unei burse, pentru ca să studieze chimia în Republica Democrată Germană. Şi, faţă

(NOMENKLA)TURIŞTII

15.IV.1987

Timp mohorât. Chiar în faţa geamului la care îmi este aşezat biroul, scriu şi citesc la lumina lămpii. Am redactat traducerile din proza gruzină pentru copii – patru nuvelete. Excepţional de fremătătoare „Frunza roşie de arţar” a lui Revaz Inanişvili. O naraţiune din cele pentru – cum spunea cineva – cititori de la şapte la şaptezeci de ani. Atmosfera ei de aşteptare, tângă, nostalgie e foarte înrudită sentimentului nostru pe care l-am defini drept „dor”. E o doină alegorică în prag de iarnă şi nefiinţare vegetală – a frunzei sortite inevitabilei plecări, dar care mai aşteaptă, totuşi, se opune intemperiilor; aşteaptă, aşteaptă ceva sau pe cineva.  Muget strident de cerb. Şi cade flacăra sângerie a frunzei pe albul zăpezii. Trei pagini cât trei romane…

STĂNESCU ÎN BULGARĂ

          Pe 31 martie a.c., Nichita Stănescu ar fi împlinit 80 de ani. Din păcate, tot anul acesta se adună şi 30 de ani de la trecerea sa în nefiinţă. De fapt, trecerea-i deplină în suflul Poeziei dintotdeauna şi pentru totdeauna. 

         Din Bulgaria, colegul şi prietenul Ognian Stamboliev îmi scrie că, zilele acestea, aşteaptă apariţia unui volum din 300 de poeme stănesciene, pe care le-a tradus. Precum se vede pe copertă, cartea se numeşte "Редът на думите" - adică celebrul titlu stănescian "Ordinea cuvintelor". 

            Felicitări şi mulţumiri, dragă Ognian! 

FOTBAL... DAR ŞI POEZIE?

Din câte mi-a fost dat să traduc din poezia lumii, am românizat şi două poeme ale lui Osip Mandelştam, intitulate „Fotbal” şi „Fotbal secund”. Dar iată că poezia chiar îşi face loc în vălmăşagul comercial fotbalistic din lume. Astfel, după ce echipa „Zenit” (S.-Petersburg) a fost eliminată din Liga Europei, miliardarul (cred) Miller (Aleksei; preşedintele „Gazporm”-mului, care finanţează echipa în cauză) şi-a zis să-l încurajeze pe Spalletti, antrenorul italian, cu versuri din Eugenio Montale! Dau în ruseşte fragmentul de poem „Na plavu” (Linia de plutire):

В пучине морской остановку,
Для нас в море нет перерыва,
По-прежнему рейс бесконечен,
И путь твой всего лишь начался,
Свершившись – всего лишь начался!

            Să-i fi venit miliardarului în minte Montale; chiar este Miller un cititor de poezie? Sau, precum se întâmplă de cele mai multe ori cu boşii, ideea porni de la un consilier?…

DE ACUM 21 DE ANI

În ultima decadă a lunii iunie a anului 1992 dialogam cu doi colegi, Mircea Nedelciu şi Sorin Preda, cărora le eram amfitrion la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Atunci fotograful Nicolae Răileanu a şi surprins instantaneele inserate aici.

Reproduc două secvenţe din interviurile care au intrat în cartea „Spunerea de sine” („EUS”, 1994).

Cu Sorin Preda

Leo Butnaru: – Ce a însemnat şi ce înseamnă în proza românească generaţia optzecistă?

Sorin Preda: – Era mai bine dacă l-ai fi întrebat pe Mircea Nedelciu.

 – Să ştii că am făcut-o. cunosc opiniile lui, cărora aş vrea să le alături şi pe ale tale.

– Eu, ca autor inclus în această generaţie, după primul meu volum de povestiri, apărut în 1981, nu cu voie m-am trezit în avangarda optzeciştilor. Pur şi simplu, eram unul dintre puţinii care avuseseră şansa să debuteze. Generaţia luată în ansamblul ei s-a format în următorii 4-5 ani… În primul rând, este o generaţie nesituată corect în cadrul literaturii române. Ea a fost catalogată ca generaţie tânără, deşi majoritatea scriitorilor care o alcătuiesc au depăşit sau depăşesc vârsta de patruzeci de ani… Din diferite motive, am fost o generaţie aparte, în sensul că toate facilităţile, toate posibilităţile de a găsi un serviciu cât de cât convenabil scrisului – mă refer la timpul liber, la un grad mai redus de stres şi participare nervoasă la cotidian, – deci, aceste posibilităţi dispăruseră şi noi am fost obligaţi să mergem la alte locuri de muncă, aflate în marea lor majoritate la ţară. Am făcut naveta, ne-am chinuit în felul nostru, citind şi încăpăţânându-ne să credem în propriul har şi destin literar.

Cu Mircea Nedelciu

          Leo Butnaru: – Parcă nu mai este ideologie dictată de sus, parcă e ceva mai puţina cenzură. Dar cum crezi, mai dăinuie vreun fel de conformism literar şi intelectual?