ION CARAION - PENTRU ADRIAN MARINO

Azi, la ora 11, voi merge la deschiderea Zilelor Primăvara Europeană a Poeţilor. Şi ar trebui să le consemnez, cumva, simbolic, şi aici pe blog, îmi zic. Ar fi mai multe lucruri cu/ prin care aş putea face aceasta. Însă mă rezum la unul foarte simplu, la un autograf. La autograful pe care i-l acorda Ion Caraion lui Adrian Marino în anul 1974 (ziua, luna – lipsesc). Şi de data aceasta, ca de atâtea alte ori, apelez la Jurnal. La o notă de acum 10 ani.

„18.VIII.2003

Printre alte cărţi pe care le-am împrumutat vinerea trecută de la Biblioteca „Transilvania” din Chişinău e şi vol. 1 al Antologiei poeziei franceze (de la Rimbaud până astăzi), apărut în BPT, la ed. Minerva, în 1974. Şi – o surpriză: pe pagina de gardă stă, aproape elegant încondeiat, următorul autograf: „Lui Adrian Marino şi doamnei sale Lidia – început de călătorie prin ultimul veac al liricii franceze. Cu drag, Ion Caraion”. Nu e pusă data. Presupun periplul cărţii: ea a ajuns la Chişinău prin 1992, când B-ca judeţeană „Goga” din Cluj a adunat donaţie de carte pentru întemeierea unei biblioteci aici, între Nistru şu Prut. Presupun că, mai înainte, dl Marino oferise mai multe cărţi din biblioteca personală pentru biblioteca publică, printre care şi pe aceasta. Apoi, o parte din ele fuseseră adunate de regretatul Alexe Mare şi de Virgil Bulat, primul din ei fiind şi cel care a sosit cu un camion de cărţi la Chişinău.

Antologia... e un volum cu ceva istorie în el, nu? Are încă ştampila rusească a bibliotecii municipale chişinăuiene (încă nu reuşuie să o schimbe), şi pe cea românească, a „Transilvaniei”, bibliotecă ce apăruse, ca filială a primeia, ceva mai târziu.

În ce priveşte cărţile cu autograf pe care le primea dl Marino, unele din ele ni le propunea şi nouă, mie şi lui Arcadie Suceveanu, când, în 1995, ne invitase să-i facem o vizită. Pur şi simplu, primea f. multe cărţi, pentru care timpul şi forţele nu-i lăsau vreo şansă de-a le citi cândva şi cărturarul căuta să facă bine şi altora. „Vedeţi colo, în topurile de lângă perete, poate vă interesează ceva, le puteţi lua”, ne spuse atunci, când deja autograful lui Caraion era la Chişinău... Volumul are următoarele însemne bibliografice: cu creionul – 840-822/A 62. şi nr. 13 303. E o „ediţie întocmită de Ion Caraion şi Ov. Crohmălniceanu”, cu un cuvânt înainte al celui de-al doilea. (Deduc timpul acelei vizite după un detaliu ce mi se întipărise în memorie: nu mult timp după aceea, TVR-ul transmisese un interviu cu Adrian Marino, filmat la el acasă şi, pe masa lui de lucru, văzui volumul meu de dialoguri „Spunerea de sine” pe care i-l dăruisem. Cu autograf, fireşte, şi care, probabil, a fost şi el dăruit de cărturar cuiva, poate chiar vreunei biblioteci...)”

ÎNTOARCEREA FIICEI RISIPITOARE

Întoarcerea fiicei risipitoare

Evanghelia după Luca,  XV, 11-32

Femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei.

Pildele, XII-4

...Şi cea mai tânără dintre fiice i-a zis tatălui său:

Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.

Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile

fiica cea mai tânără s-a dus într-o ţara îndepărtată

şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări.
Şi după ce a cheltuit totul din avere

şi mult din trupul ei obosit în stricăciuni,

s-a făcut foamete mare în ţara aceea

şi ea a început să ducă lipsă.
Şi ducându-se, s-a alipit de unul din locuitorii acelei ţări,

şi acesta a trimis-o la spălat de rufe,

la curăţare de private,

la îngrijire de bătrâni neputincioşi,

ba mai târziu în ţara aceea a trimis-o la ţară să pască porcii.
Şi ea dorea să-şi sature pântecele

din roşcovele pe care le mâncau porcii,

dar nimeni nu-i dădea,

înainte de a se da în tot alt şi alt desfrâu cu ea,

încât pântecele care i se umplea de roşcove

i se umplea şi cu zămislire de plod…
Dar venindu-şi în sine,

fiica cea rătăcitoare şi risipitoare a zis:

Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine,

iar eu pier aici de foame,

iar eu ajung aici târâtoare!
Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune:

Tată, greşit-am Cerului şi faţă de tine;
nu mai sunt vrednică să mă numesc fiica ta.

Fă-mă ca pe unul din argaţii tai.
Şi sculându-se, a venit la tatăl său.

Şi încă departe fiind ea, tatăl său a văzut-o,

dar chiar dacă i s-a făcut milă,

el nu a alergat, să-i cadă pe grumaz şi să o sărute.
Chiar dacă fiica cea stricată cu desfrânările a zis: Tată,

greşit-am Cerului şi faţă de tine

şi nu mai sunt vrednică sa mă numesc fiica ta.
Astfel că tatăl nu a zis către slugile sale:

Aduceţi-i degrabă haina cea mai scumpă

şi îmbrăcaţi-o, şi inel puneţi-i pe mană,

şi încălţăminte în picioare;

nu a mai zis tatăl: şi aduceţi viţelul cel îngrăşat,

înjunghiaţi-l şi, mâncând dimpreună cu fiica mea

şi nepoţii care mi-i aduce cu ea

să ne veselim;
căci această fiică a mea era moartă şi a înviat,

pierdută era şi s-a aflat – nu a zis aşa,

pentru ce bucurie să aibă tatăl cel generos

la întoarcerea fiicei risipitoare de sine,

risipitoare de alţii?

Cu un plod în braţe,

cu un plod în sine,

cu altul de mână

înfăţişându-i lui, tatălui,

ca pe nişte nepoţi vitregi; lui

bunicului vitreg…

Şi nu au început să se veselească.
Iar fiica cea mare era la ţarină.

Şi când a venit şi s-a apropiat de casă,

nu a auzit cântece şi jocuri.
Şi chemând-o pe una din slugi, a întrebat: Ce sunt acestea ?
Iar ea i-a spus: Sora ta a venit…

Şi în acel moment a ieşit mama lor în pragul casei

şi văzându-şi fiica cea mică,

i s-a făcut milă,

şi ea a alergat spre poartă,

unde mai stătea încă fiica sa mică,

să-i cadă pe grumaz şi să o sărute.
Şi fiica a zis: Mamă,

greşit-am Cerului şi faţă de voi, părinţii mei,

şi nu mai sunt vrednică sa mă numesc fiica ta.
Iar mama a zis către slugile sale:

Aduceţi-i degrabă haina cea mai scumpă

şi îmbrăcaţi-o, şi inel puneţi-i pe mană,

şi încălţăminte în picioare,

şi aduceţi viţelul cel îngrăşat,

înjunghiaţi-l şi, mâncând dimpreună cu fiica mea

şi nepoţii care mi-i aduce cu ea

să ne veselim, – zise mama,

în vreme ce-şi săruta fiica,

în vreme ce-i mângâia pe cei doi nepoţi ai săi,

unul ţinut în braţe de fiică,

altul – de mână ţinându-l,

în timp ce-i mângâia fiicei pântecele rotunjit a plod,

şi i-a luat pe toţi în curte,

şi i-a luat pe toţi în casă.

Iar fiica mai mare venită de la arie s-a mâniat

şi nu voia sa intre; dar mama sa o ruga.
Iar ea, răspunzând, i-a zis mamei sale:

Iată, de atâţia ani vă slujesc şi niciodată nu v-am călcat porunca,

mamă şi tată. Şi mie niciodată nu mi-aţi dat un ied,

ca să mă veselesc cu prietenele mele;
dar când a venit această fiică a ta, mamă,

care ţi-a mâncat averea cu desfrânaţii,

pentru ea ai înjunghiat viţelul cel îngrăşat…
Iar ea i-a zis: Fiica mea, tu-ntotdeauna eşti cu mine

şi toate ale mele ale tale sunt.
Trebuie însa să ne veselim şi să ne bucurăm,

căci această soră a ta moartă era

şi a înviat,

pierdută era

şi s-a aflat.

Amin.

21.IV.2013
Duminică,
întru două săptămâni până la Paşte

ACUM JUMĂTATE DE SECOL...

17.VI.1988

Pe 15 iunie, la Moscova a avut loc, impusă de Egorov de la secţia de propagandă a CC al PCUS, o şedinţă a Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din URSS, referitoare la acţiunile „nelegitime” ale scriitorilor din Moldova. Situaţia „a prezentat-o” trogloditul de Bondarciuk, cel cu: „Nu, nu şi încă o dată nu!” urlat contra alfabetului latin şi necesităţilor de înnoire a societăţii. Ştabii nu s-au aşteptat la un deznodământ-bumerang: în luările lor de cuvânt, USM a fost susţinută de Vitali Korotici, Robert Rojdestevnski, Andrei Voznesenski, Evgheni Evtuşenko, alţii, – piese grele în literatura şi politica prezentului.

O CĂLĂTORIE

Deja în şapre numere din anul trecut şi anul curent, revista "Argeş" a inserat, în foileton, jurnalul meu de călătorie în Armenia. Serialul va continua cu alte zile şi nopţi trăite intens pe acele meleaguri biblice. Pentru a le înlesni eventualilor cititori accesul la text, postez aici ceea ce deja a apărut în "Argeş".

L.B.

DE LA ARCA LUI NOE – LA ARCA POEZIEI

(Jurnal de Armenia. 18 – 28 octombrie 2011)

18 octombrie

Acum două săptămâni, colegul armean Ghevorg Ghilanţ (ne-am cunoscut în prima decadă a lunii trecute, în Crimeea, la Koktebel) mă întreba, via mail, dacă nu sunt invitat, toamna aceasta, în Armenia. Doar atât, fără să dea detalii. Întru aflarea posibilei dezlegări a misterului întrebării cu răspunsul în suspensie, prind eu „a răscoli” prin internet, căutând posibile repere, evenimente ce ar motiva discreta ispitire a amicului şi chiar găsesc un eventual – presupun – punct de pornire: în jurul datei de 23 octombrie, la Erevan va avea loc întrunirea editorilor şi traducătorilor din CSI şi Ţările Baltice. Ei bine, nu cred să figureze şi numele meu printre cele ale invitaţilor. Pentru că, mai acum câţiva ani, în Armenia s-a ţinut un simpozion al traducătorilor, pentru care diriguitorii de la USM au recomandat vreo 5-6 inşi, dintre care doar unul sau, cel mult doi, aveau ce căuta acolo. Însă umila mea persoană, care a tradus şi traduce mii de pagini din literatura universală, care a elaborat antologia traducerii în Basarabia pe durata a unui secol, care… ei bine, eu nu am fost delegat nici la prima, nici la cea de-a doua întrunire de atare speţă. Ce să zici?... Pur şi simplu, mi-am luat de-o grijă…

În munţii Armeniei

Numai că acea grijă (…luată), transformată într-o cvasiveste bună mă găseşte la Suceava. Şi de data aceasta, Ghevorg o ia pe departe, dar totuşi ceva mai aproape de subiectul-incognito, spunându-mi că, iniţial, nu s-a hotărât să dezvăluie detalii, până în momentul când avea să se decidă ceva concret. Se gândea că putea fi târziu deja, însă parcă se luminase: în Armenia urmează să „plutească” „Arca literară”, un proiect european, susţinut de „German Literaturwerksttatt” care, de altfel, acum zece ani, a finanţat „Expresul literar 2000”. Concluzia colegului era simplă şi… abruptă: dacă doreşti să vii în Armenia în perioada 19-28 octombrie, expediază de urgenţă copia scanată a paşaportului, un CV în engleză, o fotografie. Păi, zic-răspund: dragă Ghevorg, azi e 11 octombrie, mă aflu la manifestările legate de 70 de ani ai revistei „Bucovina literară” (Suceava, Cernăuţi), iar la Chişinău, de unde aş putea trimite cele solicitate, nu mă întorc decât pe 15 octombrie. Cred că ratez şansa…

PESTE PATRU DECENII, ROMÂNII - ÎN LOCUL ITALIENILOR

                                                     SIMILITUDINI

Cică în Italia ar fi deja câteva sute de mii de imigranţi din Moldova Estică şi din România. Unii dintre ei deja s-au stabilit acolo, şi-au întemeiat familii sau şi-au adus acolo familiile. Bineînţeles, cu tot cu copii. Azi, mă gândesc în mod special la acest fenomen, deoarece, recitindu-mi jurnalul „Student pe timpul rinocerilor” (publicat în anul 2000), am găsit în el o filă a… similitudinilor: acum peste patru decenii, un destin asemănător celui prezent al miilor de basarabeni îl aveau sute de mii de italieni. Iar fila de jurnal:

29 ianuarie 1971

Am sosit acasă, la Negureni. Noroi. Venii cu un geamantan atât de greu, încât, la un moment dat, îmi ziceam: „Mai bine mi-1 fura cineva la Chişinău, până să fi ajuns cu el la gară”. Baliverne, în gând. Geamantanul era plin cu cărţi.

Seara, am ascultat un post de radio italian. Emisiune difuzată la ora unu de noapte, „Voci di’ italiani all’estero”. Originală, dar şi foarte dramatică: vorbesc, prin diverse apeluri, cei care au emigrat din Italia în alte ţâri în căutarea unei vieţi mai bune. Îmi zic că sunt foarte mulţi emigranţi, dacă, în cele 25 de minute afectate emisiunii, ei nu-şi dau rând să vorbească. Unii sunt întrerupţi la jumătate de cuvânt: „...a rivide…”, când, imediat, un altul începe cu „Cara mama, caro papa, nipote, sorella, fratello!...”. Unii îşi îneacă vorbele în sughiţuri de plâns, încheind cu: „Vostro figllio peregrinno”; „Spero per antranti” etc. Unii deja au o pronunţie nazonată şi un „r” francez în cuvinte. Se vede că aceştia au emigrat de multă vreme. Mai nuanţat, „înstrăinarea” se simte în vocea copiilor. Vede-se, mediul le oferă mai puţine condiţii de a comunica în limba străbunilor şi părinţilor, iată de ce ei se adresează cu „tante” în loc de „zia” (ital.). Altcineva, pe nume Virgilio Maria Teressa, le spune părinţilor un „bonjour” în loc de italianul „buon giorno”. Emisiunea începe şi se termină cu o muzică estompată, oarecum indefinită în frazare. Indefinită, cred, pentru că ea nu poate exprima „bucuria” dramatică a emigranţilor şi nici mâhnirea sau părerile lor de rău. Nu o dată, auzi cum, brusc, se întrerupe o voce, după care revine cu un: „Nu poti...” sugrumat.

De încercat de-a afla numărul emigranţilor italieni. O tabletă? Sau, eventual, o povestire?

TRADUCEREA DE DUMINICĂ

Acum un timp, când pregăteam antologia de poezie universală Traduceri din secolele XX-XXI, eram obsedat de un poem memorabil al ucraineanului Ivan Draci, Balada Cepei de Aur, pe care îl tradusesem cu mulţi ani în urmă, volumul de „Bibliografie” indicându-mi că l-am publicat în joia de 11 mai 1978 în săptămânalul „Literatura şi arta”, al cărui redactor-şef pe atunci era poetul Victor Teleucă. Caut, scotocesc în mai multe mape cu decupările din adânca mea tinereţe, însă nu găsesc textul. Să mă las păgubaş? Sau să merg la Biblioteca Naţională, să solicit colecţia revistei? Dar ce ar fi să dau o traducere nouă? mă întreb şi încep a căuta cărţi de Ivan Draci în biblioteca personală. Însă în cele găsite nu e şi Balada Cepei de Aur… Apelez la internet. Din păcate, textul ucrainean nu-mi iese în cale. Probabil, nu am fost destul de insistent. Ce e de făcut? Aha! Să apelez la prietenul Mihai Traista, poet de limbă ucraineană din România pe care, pe pagina sa de facebook, l-am văzut într-o poză cu Ivan Draci. Prin urmare, îi scriu lui Mihai care, iniţial, nu găseşte nici el textul, dar, la o revenire în perseverenţă, îl descoperă şi mi-l expediază. Mulţam! Îi mai solicit lui Mihai o lămurire a unei sintagme ucrainene mai puţin cunoscute, după care purced la a doua traducere a Baladei cepei de Aur, de la prima fiind trecuţi deja… 35 de ani! În antologia de care vă spuneam am introdus noua – a doua – traducere, pe care o public şi aici, pe blog. Între timp însă, ca de la sine, dintr-o mapă îmi apare şi decuparea din revistă cu prima traducere din Ivan Draci, pe care o românizasem cu litere chirilice, cum ni se impunea pe atunci. O reproduc şi pe ea, deja ca element muzeal.

În fine, îmi zic: bine am făcut că am dat o a doua traducere, de data aceasta din original şi nu prin intermediul unei terţe limbi , cum mi se întâmplase cu prima.

Ivan DRACI  (1936)

BALADA CEPEI DE AUR

Ceapa obişnuită –

Zorile nevoiaşilor.

         Pablo Neruda

Ea – zeiţa cu obraji rumeni a vândutelor bazaruri –

Pendul ce se clatină în legătura arcuitei cununi

Ce o cuprinde de după gât pe cocoşata lele Gorpina.

Ea – nimfă împletită-n veştezitele cozi ale prietenei

Devorată de milioane de ochi lacomi

Vrea cu tot dinadinsul să-şi piardă auria fetie!

Ea – cristelniţa bisericuţelor de la subsol –

Tremură pentru auriul său suflet credincios

Înaintea păgânei voracităţi a cuţitului tâmp!

Roşind – pentru aurul ei el îi întinde gunoiul paralelor de-aramă!

Ea deja simte cum îi amuţeşte sânul de aur

Prevăzând îmbrăţişările toxice ale Focului pierde-vară.

Ea – regina frumuseţii pieţelor săteşti în revărsatul zorilor –

Stă amuţită în arestul de garnizoană-a buzunarului soldăţesc

Ea, neprihănita zână a necruţătorului Apetit.

Dânsa-i sora dreaptă a uscatului Coltuc de secară

Şi sora geamănă a Usturoiului cu albă caţaveică

Ea – rodie de aur în căscătura foamei studenţeşti

Neîmpăcată adversară a Cartofului fiert din calea-afară

Prietenă fidelă a modestei Sări de bucătărie

O mică Ioana d’Arc contra tuturor microbilor anglo-saxoni

Ea – tandra Laură a unui cârn Petru Petrarca oarecare din

Şcoala de Meserii dintr-o mărginaşă mahala a Kievului

Tăinuită-n căldura de seră a geamantanului meşterit chiar de el

Sau poate ea nu-i decât o uitată, neglijentă Ceapă Cenuşăreasă

Care va degera anonimă în burta cine ştie cărui bonz

Ea, aurica-aurelelor, nu ştie cum îi va fi dat să moară

Sau poate că-i va fi să se resfire-n sfinte, albe nimburi

Peste nedezlegata taină a feliilor de pâine alb

Sau poate va trebui să se rotească-n hula-hoop înaintea sângerosului Şaşlâc

Pe fundalul argintiu al georgianului cneaz Ac-Ţeapă.

Începe agonia aurie a striptisului ce precede morţii:

Ea lasă să-i cadă şubuliţa aurie

Ea îşi scoate strălucitorul pulover auros

Îşi aruncă de pe ea auria rochiţă delicată

Se dezbară de auria cămăşuţă-petală

Şi, goală, albă, îşi deplânge fecioria violată

Ea – Ceapa de aur din grădina mamei

Ea – Vestala de aur din templul Tainei Existenţei

Strânsă ca un pumnişor al spaimei.  

REFUZUL

 7.IV.1988

La Moscova, pe o săptămână, la conferinţa tinerilor critici care scriu despre literatura pentru copii. Eu,mai mult, în calitate de redactor la o publicaţie de literatură şi artă, mai puţin „specializat” în domeniul luat în dezbatere.

Krapivin, care scrie despre tineret: „Onest până la încăpăţânare”. (Nu pun „cinstit”, în cazul ruşilor subînţelegându-se altceva.)

Conjunctura îi ademeneşte pe cei lipsiţi de personalitate.

În URSS există… 90 de mii de instructori de pionieri.

De ce publicaţiile pentru tineret îşi pierd autorii importanţi? Inclusiv din cauza onorariilor mizere. De regulă, publicaţiile destinate celor tineri aduc venituri considerabile, însă ele sunt „confiscate”, pentru retribuţia celor ce scriu lăsându-se sume derizorii.