ISTORIA UNOR VIEŢI...

Mihail Grecu, "Istoria unei vieţi" (1967)

Din istoria unei vieţi, iarna 2013

20 DE ANI DE LA PLECAREA LUI ION VATAMANU

OMUL ŞI POETUL SPECTACULOS

Ion Vatamanu (1937–1993) a fost un om şi un poet spectaculos. Şi la singular, şi la plural. Ambii. Nu de puţine ori, surprinzător în opţiuni, preferinţe, afirmaţii, „pretenţii” tandre, spuse cu voce uşor cântată, jucată-modelată, articulată, cu inflexiuni de virtual actor de convingătoare probă. (De altfel, era unul din cei care îşi citea splendid poemele.) Nu de puţine ori – reiau contrapunctic nuanţarea – părea a se afla pe o scenă, pe un podium imaginar, de unde, neostentativ, parcă ar fi predicat, ar fi „indicat”, re-modelat, opinat – uşor sau ceva mai ferm – contradictoriu. În compania lui, viaţa devenea... shakespeareană, adică – teatrală. Dar nu înfrumuseţată cu tot dinadinsul, ci înnobilată. Mai ales, în tinereţile sale de poet deschis modernităţii, bărbat înalt, cu conturul feţii gen byronian, precum surprinzător de adevărat (şi, concomitent, uşor ficţional, creator, adică) l-a surprins pictoriţa Elena Bontea într-un portret, pe care nu mă tem a-l crede – raritate (...de plasticitate); un portret poate că chiar... celebru. Posibil. Istoria mai e în permanentă (şi prezentă, la zi) plămadă, iar la timpul oportun va pune accentele necesare, va semna decizii, ca şi relativ... definitive.

ÎN LOC DE SCEPTRU - BÂTA

29-30.X.1991

Retro: Cu două zile înainte de sus-amintita adunare a scriitorilor, N. îşi ia inima în dinţi, trece peste supărări, apropiindu-se şi spunându-mi cu un zâmbet difuz: „Leo, am auzit că vrei să mă critici la adunare”. Îi spune că la mijloc o fi o elementară şi perfidă iudire-insinuare a cuiva, precum se obişnuieşte pe aici. „Mă gândeam eu… că doar am fost colegi, ne-am împăcat bine, de ce ne-am ataca reciproc?”… Îi spun că nu am intenţii de gherilă. Zău că se bucură. După ce meseşte, se apropie din nou, zicând: „Să ştii că ai dreptate cu iudirea. Eu chiar pricep de cine a fost ea pusă la cale. Ştii, trebuia să apară un atac la adresa ta, eu am respins perfidia. Autorul în cauză a şi lansat zvonul…”

Confuz, un pic viclean, dar… ce să-i faci?

Zinovia îmi spune că Ioana de la Iaşi s-a bucurat de concilierea care a intervenit între mine şi N. Acesta şi-a dus feciorul la studii şi a vorbit la telefon cu familia Ierimia, printre altele găsind de cuviinţă să o pună la curent cu „normalizarea situaţiei”.

Deplorabila, animalica năvală a bâtelor minere în Parlamentul României… Greu de imaginat altceva mai sinistru şi mai malefic. Brute.

REVENIND LA UN AUTOGRAF

Vezi: http://www.romlit.ro/istoria_unui_autograf_pagin_de_jurnal

PESTE BARIERE

4.IX.1991

Şi – ceea ce s-a interpus între notele de la 19 iulie – 19 august: am scris la o bună parte din cartea „Şlefuitorul de lentile”, cca 10 coli de autor (250 de pagini manuscris), însă am rămas unde am rămas, la jumătatea capitolului despre tinereţea scriitoricească, în urma derutei-şoc pe care mi-a produs-o mie, ca şi foarte multora, dezlănţuirea gorilelor militariste, puciste din Kremlin. Nu pot şti când voi fi în stare să revin la manuscris… În cheia comportamentului „cucerirea de sine” din volumul „Umbra ca martor” şi în „Şlefuitorul de lentile”, regizez reflecţii despre fenomenologia procesului de creaţie axate pe exemplele maeştrilor cu netăgăduită autoritate în literatura universală. E ceva între eseistică şi nuvelistică, amintind de teoretizările elitiste, fără a face concesii celor cu condiţie intelectuală elementară. Discursul mi se pare interesant până la captivant.

Iar pe 1 septembrie, duminică, i-am avut de oaspeţi acasă pe Aurel Rău, Doina Cetea, Tudor Dumitru Savu, soţii Adam, Ioan şi Georgeta, Horia Bădescu, Mihai Cimpoi, soţii Ţurcanu (el – preşedintele unei bănci importante).

TRADUCERI PE VERSANTE DE SECOLE

Am primit de la Iaşi volumul de „Traduceri din secolele XX – XXI” (peste 500 de pagini, format academic) în care am adunat românizările pe care le-am făcut, pe parcursul a patru decenii, din creaţia unor poeţi din 36 de ţări. Prezint câteva pagini din carte.

Ovanes GRIGORIAN (1945 – 2013), Armenia

DIN CRONICA POLIŢISTĂ

Atenţie,

iată încă o veste destul de curioasă:

spre sfârşitul secolului douăzeci,

la ora paisprezece şi un sfert,

poporul armean a ieşit din propria ţară

şi nu s-a mai întors…

Semnalmente: antic, multpătimit,

talentat, muncitor, răbdător,

în ochi – o tristeţe nesfârşită,

în inimă – rupturi, plesnituri adânci…

Cei care l-au văzut sunt rugaţi

să anunţe de urgenţă parlamentul

care pe câteva zile

are nevoie de popor

în legătură cu apropiatele alegeri repetate

Antun Branko  ŠIMIĆ    (1898-1925), Croaţia

AVERTISMENT

Omule fii atent

să nu mergi tupilat

pe sub stele!

Lasă-te pătruns

pe de-a-ntregul

de dulcea lumină astrală!

Să nu te lamentezi

când va veni clipa cu ultimă privire

să te desparţi de stele!

La urma-urmelor

în loc de a o termina ca pulbere

vei deveni de-a-ntregul stea!

(1920)

DEJUNUL SĂRACILOR

Sunt ruşinaţi de a se aşeza unul în faţa celuilalt

la o atare masă

şi în timp ce mănâncă le este teamă

nu cumva unul să-i devoreze viaţa celuilalt.

Când se ridică de la masă

                                          tăcerea şi apăsarea

le provoacă silă de ei înşişi

tulburându-le trăsăturile feţelor

şi fiecare se gândeşte că ar fi asasinul celuilalt

şi că sângele ce-i curge prin trup

e sângele celuilalt

                             (de parcă într-adevăr unul

l-ar fi devorat pe celălalt)

GREU PE SUFLET

Ah unde o să mă mai duc şi astăzi?

Mama intră în odaie

                                 se aşează

şi mă scrutează cu o privire mută

Las cartea la o parte şi ies din casă

La marginea câmpiei, printre tulpinile negre

  spânzură soarele învineţit a moarte

Mă postez în mijlocul drumului

                        şi strig

                   din răsputeri

  

 (1920)

Arvo METS (1937-1997), Estonia/ Rusia

*     *     *

Ceasul ticăie în tihnă.

Suntem în doi.

Eu

Şi ochii tăi mari.

Noi prindem coadă

La fericire.

*     *     *

Motoarele

asamblate de noi

semănau leit

unele cu altele.

Nu poţi deosebi

munca delicventului

de munca

poetului.

ZARAZA? - LEGENDĂ ROMÂNEASCĂ, ADEVĂR ARGENTINIAN...

Citisem povestea „Zarazei” a lui Mircea Cărtărescu. Da, o poveste.

Azi dau de o altă poveste, dusă adânc spre legendă, despre aceeaşi Zaraza care, cică... – dar citiţi textul de mai jos:

„O altă curtezană de lux a cărei frumuseţe a pus pe jar sufletele bărbaţilor sofisticaţi şi bogaţi ai vremii a fost ţiganca Zaraza. Povestea ei încă se mai cântă şi astăzi în localurile care ne fascinează cu poveşti triste, dar frumoase, ale Bucureşti-ului interbelic. Cel care a transformat-o în legendă este un renumit cântăreţ interbelic, Cristian Vasile, care a făcut o mare pasiune pentru Zaraza şi a compus romanţe în care a cântat frumuseţea acesteia. Focoasa ţigancă era o femeie senzuală, cu părul lung, negru, uns cu ulei de nuci, cu ochii verzi şi buze roşii, cărnoase.

Purta o rochie de culoarea prazului, din urechi ii atarnau cercei lungi in stil baroc, iar in picioare purta pantofi împodobiţi cu ştrasuri care faceau ca fiecare pas al ei sa fie o tainica melodie pentru privitori. În 1944  Cristian Vasile era un renumit cantaret care canta alaturi de Titi Botez, Jean Moscopol şi Zavaidoc, cel cu care avea să lupte pentru inima Zarazei, in cele mai renumite cercuri si cele mai cautate birturi din capitala. Povestea de dragoste s-a nascut în localul „Vulpea roşie”, de pe Lipscani, unde lautarul performa. Cand a vazut-o prima data,  nu şi -a mai putut dezlipi ochii de pe ea. Se spune ca a fost dragoste la prima vedere si din acea noapte, Zaraza a devenit femeia lui timp de 2 ani. Dar frumuseţea ei continua să atragă privirile barbatilor care îl invidiau pe Cristian Vasile pentru partenera care se sprijinea pe bratul lui.

Istoricii consemnează rivalitatea dintre el şi Zavaidoc care a plănuit să-l ucidă pe lăutar ca sa îi fure femeia, dar a renunţat la planul lui din cauză că Vasile era un cântăreţ celebru şi ar fi riscat să se afle repede cine ar fi plănuit crima. În schimb, acesta a pus la cale s-o omoare pe Zaraza, motiv pentru care, l-a tocmit pe  Borilă, un ţigan din anturajul lui Zavaidoc, “antrenat” să ucidă. „A fost omorâtă de un ţigan gelos, pe malul Dâmboviţei, în timp ce mergea să cumpere tutun. Cristian Vasile a fost devastat. Pentru că o iubea atât de mult, se zice că, după ce a fost incinerată, lăutarul ar fi furat din crematoriu urna cu cenuşa ei şi ar mâncat-o cu linguriţa”, spune istoricul Dan Falcan.  Celebrul lăutar a murit la Sibiu în 1974”.

De, asta e – o povestioară nu prea bine articulată, trasă de păr; poate chiar o... prostioară... frumoasă. Adevărul, însă, e cu totul altul: „Zaraza” este numele unui celebru tagou argentinian, care a traversat atlanticul, ajungând în Europa, prin ţările căreia s-a răspândit cu texte deja traduse. Până la Cristian Vasile el se cânta, în 1939, la Varşovia, în Polonia. (Binevoiţi de vedeţi acest clip: http://www.youtube.com/watch?v=-r6NO4u3hrI.)

Iar originalul partiţiei „Zaraza“ îl vedeţi mai jos, pentru a vă convinge că pe el nu e nicidecum numele lui Cristian Vasile, precum brodează (cu acul) într-o ureche vreun autor oarecare de pe la noi. Autorii sunt argentinienii A. Perrotti şi B. Tagle-Lara.

Aşadar, să ne potolim orgoliul nostru protocronist şi să ascultăm acest frumos tangou argentinian, „Zaraza“, în interpretarea polonezilor