PRIETENUL, CĂRŢILE, ÎNTÂMPLĂRILE APROAPE FANTASTICE

  

1948 - 2013

În studenţia mea, unul dintre puţinii prieteni cu care discutam despre Camus şi Kafka era Eugen Cioclea, scriitorul de azi, pe atunci şi el debutant în ale poeziei, plecat să-şi continue studiile la Facultatea Fizică-Matematică a Universităţi „Lomonosov” din Moscova. Corespondam, primindu-i scrisorile la căminul nr. 7 al Universităţii moldave, pe strada Ismail din Chişinău. Din vreme în vreme, contra cost, Eugen îmi expedia sau îmi aducea personal unele cărţi „mai speciale”, pe care le procura de la renumita – cel puţin pentru noi, basarabenii, –librărie „Drujba” din Moscova (la Chişinău, cartea editată în România era interzisă). De pe atunci deţin şi volumul lui Camus „Exilul şi împărăţia”, apărut în BPT în anul 1968, una din atent şi repetat cititele cărţi ale juneţii mele. Azi, la plecarea spre pulberea stelelor a lui Eugen, găsesc foarte sugestive, parcă aplicate destinului său de om şi de poet, unele titluri din primul compartiment al cărţii în cauză: „Între da şi nu”, „Cu moartea în suflet”, „Dragoste de viaţă”, „Faţa şi reversul”… Însăşi denumirea volumului e mult spunătoare în contextul tragic al plecării colegului: „Exilul şi împărăţia”. Pentru că Eugen părea a fi un exilat în propriul sine, în singurătatea sa uşor taciturnă, iar împărăţia, de data aceasta, e cea a stelelor, cum se spune.

Uneori, când sosea de la Moscova în scurte sejururi la Chişinău, unde nu avea pe nimeni, decât câţiva prieteni, mă vizita la căminul studenţesc, uneori rămânând de mas. Pentru o noapte, pentru lungi nopţi de discuţii şi împărtăşiri de iluzii juvenile. Iar când, pe la anul patru universitar, fusesem angajat cu jumătate de normă în redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei”, primeam de la el versuri, ca, de altfel, de la alt „moscovit provizoriu”, Vasile Nedelciuc. Oricât ar fi fost de greu să publici pe atunci un tânăr poet scrisul căruia aducea a „de peste Prut”, sau – de ce nu? – de peste ocean, altfel decât cel al unor poetaştri-potentaţi ai zilei, am reuşit să-i plasez câteva texte în ziarul junimii.

Iar din cele pe care mi le povestea Eugen despre cum o duce el la Moscova, din câte auzeam de la tinerii scriitori basarabeni care îşi făceau studiile pe la diverse instituţii din capitala fostei URSS, în special la Institutul de Literatură „Gorki”, viaţa sa părea una cu adevărat kafkiană, atât de firească pentru un poet adevărat, cu irezistibile şi imprevizibile manifestări de boem. Bineînţeles, în acea existenţă, în acel comportament, mod de a fi, se insinua aproape misterios, însă şi uşor ironic-persiflant, suflul legendei poetului, dar şi personajului social Eugen Cioclea. Nonconformistul. Irepetabilul. Arzătorul de sine, uneori nu pentru cele mai inofensive cauze. Omul aventurilor existenţiale şi autorul poemelor abisale. Astfel că, după ani de kafkienizare prin Moscova, prin 1992, Eugen a revenit la Chişinău, schimbând nu prea reuşit, aş zice, garsoniera lui din metropola sovietică pe una din capitala RSSM – ar fi putut lua ceva mai bun, însă, din câte se ştie, poeţii nu prea sunt firi practice... În special cei care nu sunt străini de spiritul kafkian al existenţei... Când ne întâlnim, discutam şi despre „Castelul”, şi despre „Procesul”, şi despre „Metamorfoza”... Pentru că sensibilul scriitor Eugen Cioclea era şi un cititor avid, nu o dată, în grădina Uniunii Scriitorilor, retrăgându-se, solitar, la o masă, cu cafeaua şi ţigara, citind îndelung, ore în şir, absent la cele ce se întâmplau în jur.

De aici încolo, când va fi să deschid o carte de Camus sau Kafka, inevitabil îmi voi aminti de Eugen Cioclea; de viaţa sa între da şi nu, între faţă şi revers. Despre „Căderea”. „Exilul şi împărăţia”… – aste şi alte cuvinte ce vin „ca mănuşa”, parcă, unui destin de poet, care putea să ajungă matematician celebru; poet care şi-a dus existenţa în absurditatea exilului şi (a)logica boemei, în lumina cuvântului şi umbrele din abisurile singurătăţii, unde, cu un vers de litanie păgână, se autodefinea ca cel mai trist poet din Europa.

Julien Green mărturisea că tot ce priveşte ultimele momente petrecute pe pământ l-a pasionat întotdeauna, cu excepţia amănuntelor dezgustătoare. „Ultimele cuvinte, oricât de puţin impresionante ar fi, chiar banale, dobândesc adeseori un înţeles neaşteptat”, scria el. Noi nu vom şti niciodată care au fost cele din urmă cuvinte ale lui Eugen Cioclea. Din nenorocire, în ultimele sale zile de bântuire prin lume părea să fi ajuns aproape un afazic. O fi rostit el ultimul cuvânt, zvâcnit precum un jet sonor, luminos sau neguros, al curajului de conştientizare lucidă a inevitabilului deznodământ?...

Sau nu schiţase decât cel din urmă gest mut ca o tresărire de nedumerire în faţa definitivei absenţe, domnilor Camus şi Kafka…

14 octombrie 2013

  

Eugen CIOCLEA

Poeme

Cămaşa de forţă

Mi se spune că m-am născut in cămaşă.
Maica-mea, chiar mă convinge!
Simt, le răspund,
dar ce vreţi de la mine,
nu vi-i de-ajuns
că mă strânge?

Nu vi-i de-ajuns ca din faşă o port, –
fiu-meu s-o moştenească!
Nici să mi-o spăl nu am voie s-o scot.
Acele n-au s-o cârpească.

Ruptă-i din umere. Ruptă-i pe piept.
Ca libertatea în sine.
Tac. Sunt cuminte. Sunt înţelept.
Forţa decide.

NECROLOG...

                                       EUGEN CIOCLEA (1948 – 2013)

S-a stins subit din viaţă scriitorul Eugen Cioclea – poet, publicist. S-a născut la 4 august 1948, în satul Druţa-Râşcani. A studiat la Facultatea de Matematică a Universităţii de stat din Moldova, 1966-1967, şi la Facultatea de Matematică a Universităţii „M. Lomonosov” din Moscova, 1968-1971. A fost traducător în diferite instituţii, muncitor şi ajustor de maşini-unelte cu programare automată. Revenit în Moldova, din 1992 până în 1995 a deţinut funcţia de redactor-şef al ziarului „Tineretul Moldovei”.

Spirit boematic, spectaculos, ironic sau strident-hiperbolic, Eugen Cioclea s-a autodeclarat ca „cel mai trist poet din Europa”, şi-a construit o imagine de copil teribil al noului demers poetic, preferând să intre în poezie „cu capul sus şi dezgolit, ca-n ştreang”. Cărţile sale de poeme –– „Numitorul comun” (1988), „Alte dimensiuni” (1991), „Daţi totul la o parte ca să văd” (2001), „Subversiunea poetului revoltat” (2002) ş.a. – atestă un poet eruptiv şi teribilist, dur şi sentenţios, ce recurge la confesiunea ardentă, sinceră, directă, profetic-ironică, îmbrăcată în haină expresionistă sau naturalistă.

Laureat al mai multor premii literare, între care şi Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1991, 2001).

A fost un om sensibil şi generos, un bun coleg şi prieten, un nelipsit personaj al vieţii literare.

Dumnezeu să-l odihnească în împărăţia Sa luminată.

Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova

                                                                           *

                Mitingul de doliu va avea loc marţi, 15 octombrie, ora 9.30, în holul Casei Scriitorilor (str. 31 August 1989, nr. 98). Înmormântarea va avea loc în aceeaşi zi în satul Terebna, raionul Edineţ.  Pentru persoanele care doresc să se deplaseze la baştina poetului va fi pusă la dispoziţie o unitate de transport, care va pleca din faţa Casei Scriitorilor la ora 10.30. Până la data de 14 octombrie, ora 14.00, aceste persoane urmează să confirme la numărul de telefon: 060492920 (Laura Cioclea, fiica poetului).

Secretariatul USM

EUGEN CIOCLEA: 1948 - 2013...

S-a stins poetul Eugen Cioclea...

DESPRE PRIETEN, CĂRŢI ŞI ÎNTÂMPLĂRI APROAPE FANTASTICE
 (Fragment. Din volumul "Interviuri din secolele XX-XXI", Iaşi, 2013)

În studenţia mea, unul dintre puţinii prieteni cu care discutam despre Camus şi Kafka era Eugen Cioclea, scriitorul de azi, – pe atunci şi el debutant în ale poeziei, plecat să-şi continue studiile la Facultatea Fizică-Matematică a celebrei Universităţi „Lomonosov” din Moscova. Corespondam, primindu-i scrisorile la căminul nr. 7 al Universităţii moldave, pe strada Ismail din Chişinău, vizavi de cimitirul militar. Din vreme în vreme, Eugen îmi trimitea unele cărţi „mai speciale”, pe care le procura de la renumita – cel puţin pentru noi, basarabenii, –  librărie „Drujba” din Moscova (La Chişinău, cartea editată în România era interzisă, domnule Kafka...). De pe atunci deţin, spre exemplu, volumul lui Camus „Exilul şi împărăţia”, apărut în BPT în anul 1968, una din atent şi repetat cititele cărţi ale juneţii mele. Iar o carte pierdută după studenţie a fost monografia lui Radu Enescu „Franz Kafka”, editată cam în aceeaşi perioadă. Tristeţea pierderii mi-a fost cât de cât surdinizată de  „Jurnalul” lui Kafka, care circula într-o ediţie samizdat în limba rusă.

Dar să revin la Cioclea. Acum, peste ani, îmi dau seama că însuşi basarabeanul nostru putea fi considerat, pe atunci (chiar şi acum, într-o anumită măsură), un personaj sui generis kafkian. Pe scurt, iată unele date: elevul dintr-o comună din nordul RSSM, student la fizmat, şi nu oriunde, ci la atât de râvnita universitate „Lomonosov”, ajunge a se căsători – n-o să credeţi, domnule Kafka! – cu fiica unui general care era... (ajuns aici, îi telefonez lui Eugen, să precizez; amicul locuieşte în cartierul Botanica din Chişinău, pe bulevardul Dacia) – da, socrul său era al doilea om, ca importanţă, în forţele aeriene ale URSS! Tovarăşului vice-ministru îi spunea Redkin, nume ce ar putea proveni sau de la ridiche (în rus. red’ka) sau de la rar (redkii). Şi de aici încolo aveau să înceapă invidiile – tinerii basarabeni care studiau la Moscova, în special cei de la Institutul de Literatură „Gorki”, de la Institutul de Artă Teatrală „Lunacearski”  (erau mulţişori „de-ai noştri” pe acolo), prinseră a-l bârfi pe nu prea sensibilul la necazurile lor Eugen Cioclea că, dom’le, să vezi, ăsta, odată ajuns ginerele unui gangur nomenklaturist, apare pe faimosul bulevard Arbat în maşină neagră, intră în baruri unde bea cafea aleasă, fumează ţigări fine, bineînţeles – străine, şi câte altele din astea!

În fine, bine plasatul nostru basarabean, viguros şi ambiţios, se întâmpla să mai tragă câte un guleai, iar când ajungea pe după miezul nopţii „acasă” – la tovarăşul socru-vice-ministru – cred că acea construcţie ar fi fost impunătoare, amintind întrucâtva de castelul lui Kafka, – deci, Eugen, cu chef şi bună dispoziţie, nu găsea nimic mai potrivit, decât, după ce orologiul Kremlinului bătuse demult miezul nopţii, să... cânte la pian! Mai bine zis, să încerce să facă aşa ceva, pentru că până atunci nu se apropiase de vreun atare instrument cu coadă. Fireşte, ai casei, ai generalului, erau deranjaţi, veneau să-şi convingă ginerele – ghenerarul şi ghenerăreasa, dar şi fiica acestora, soţia, că, dorogoi Evgheni ne-Oneghin, poate laşi pentru mâine solfegierea, pentru că deja e cam spre dimineaţă şi mâine, adică azi, unii dintre noi trebuie să meargă la birou, şi nu oriunde, ci la ministerul aviaţiei imensei şi nezdruncinatei noastre uniuni... Dar ţi-ai găsit! Basarabeanul nostru, amicul Eugen Cioclea, studentul cu facultatea lomonosoviană deja abandonată pe la mijlocul studiilor şi cu primele poeme publicate în „Tinerimea Moldovei” de la Chişinău, nu găsea că socrii şi tânăra sa soţie au dreptate. Ba – colac peste pupăză! În dependenţă de gradul de chef şi de ditamai guleai, tânărul poet punea probleme naţionale şi internaţionale, pretinzând că ai casei (fiţi atenţi, domnule Kafka!) să înveţe româneşte! Barem câteva fraze uzuale, dacă... (aici ginerele mai spunea câte un epitet tăricel...) nu sunt în stare să însuşească mulţumitor limba în care a scris marele Eminescu... După care lovea cu putere de interpret frenetic în clapele alb-negre ale pianului cu coadă: „Bum, bum!” – domnilor Beethoven şi Kafka...

Leo Butnaru, Nicolae Popa, Nichita Stănescu, Eugen Cioclea, Vlad zbârciog

Odată, Eugen nimerise (se trezise!) la „trezilcă” – la camera de dezalcoolizare, cum ar veni, instituţie foarte... frecventată pe acele timpuri de mulţi cetăţeni sovietici. Bineînţeles, tovarăşul socru-vice-ministru de aviaţie este pus la curent cu daravera în care a nimerit bunul său ginere, cheamă şoferul personal, urcă în „Volgă”, ajunge la „trezilcă”, personalul de acolo – în poziţie de drepţi! În fine, convin să-l elibereze fără amânare pe turbulentul Eugen Cioclea, care chiar este poftit să părăsească aşezământul oneros, pentru că, iată, este aşteptat etc. Dar ţi-ai găsit! (Fiţi atent, dle Kafka!) Ambiţiosul nostru basarabean refuză să iasă din camera „trezilcii”, nu vrea să plece acasă, chiar dacă după el venise însuşi socrul, mare nomenklaturist! Ce să facă cei din personal, bieţii de ei? Prind a-l ruga frumos pe tovarăşul Cioclea să nu le facă el lor una ca asta şi să plece frumuşel în plata Domnului...

Apoi, după alţi câţiva ani de kafkienizare prin Moscova, despărţindu-se pe cale amiabilă, probabil, de familia şefului la aviaţie, poetul Eugen Cioclea a revenit la Chişinău, schimbând nu prea reuşit, aş zice, garsoniera lui din metropola sovietică pe una din capitala RSSM – ar fi putut lua ceva mai bun, însă, din câte se ştie, poeţii nu prea sunt firi practice... În special cei care nu sunt străini de spiritul kafkian al existenţei... Astfel că şi azi, când ne întâlnim, discutăm cu Eugen şi „Castelul”, şi „Procesul”, şi „Metamorfoza”...

Apostrof, 

nr. 12, 2008

MIRCEA SÂNTIMBREANU ÎN DIALOG

Cu uriaşul Mircea Sântimbreanu
în piaţa centrală din Focşani, octombrie 1995

Mircea SÂNTIMBREANU (1926-1999)

                          FIREA ESTE GREU DE CORECTAT, 
                                     DAR NU IMPOSIBIL. 

                     EA TREBUIE TOTUŞI SUPRAVEGHEATĂ

Leo Butnaru: -Stimate domnule Mircea Sântimbreanu, dialogăm într-un final de săptămână, în sâmbăta de 11 octombrie, în Hotelul „Arad” de la Neptun. Această voit minuţioasă precizare îmi sugerează prima întrebare: printre preferinţele existenţiale ale domniei voastre este cumva şi vreo anumită zi a săptămânii?

Mircea Sântimbreanu: - Bănuiesc că în biografia mea am făcut şi pasiuni pentru anumite zile ale săptămânii, cum a fost, de exemplu, duminica, mai ales că într-o viaţă de rob nu există week-end. De când însă mi-am câştigat libertatea şi nu neapărat prin revoluţie, ci prin involuţie, deci la bătrâneţe, fiecare zi pentru mine este o sărbătoare. Ele, zilele, îşi pierd identitatea. Poate că nu săptămânal se înregistrează sărbătoarea; oricum, se înregistrează cel puţin o dată pe lună.

– Presupun că sentimentul de sărbătoare ţine şi de pasiunea dvs. pentru drumeţie. Sunteţi un călător neobosit, de invidiat.

– Bine, deocamdată ziua plecării de acasă este sărbătoare. Mă tem că va veni momentul când ziua întoarcerii acasă va deveni sărbătoare. Plec într-adevăr (se spune, de altfel) în mod patologic. E o formă de claustrofobie.

– Chiar aşa, o formă de claustrofobie?

– Dar nu e vorba de claustrofobia spaţiului camerei, ci a oraşului, Vreau mai mult spaţiu, cel din deltă în Maramureş, din Banat în Bucovina, pe unde mă opresc, să spunem, în condiţii eroice pentru un om ca mine, care are 60 şi 11 ani.

INCLUSIV, DESPRE ANTICULTURĂ...

2.III.1992

Îmi aduc aminte de excepţionalul eseu al lui Geo Bogza „O femeie mănâncă un măr”. Bijuterie, nu alta, a bunului simţ şi a delicatelor bune maniere prezente la oamenii simpli. De fapt, mi-a amintit despre acest eseu o frază din „Descrierea Moldovei” a lui Cantemir; ca mărturie a vechilor tradiţii în bunele conduite populare şi, poate, ca o presupunere că Bogza ar fi dezvoltat, sub aspect tematic şi prin pilduiri concrete, ceea ce spune următoarea observaţie cantemiriană: „Rar va vedea cineva o femeie (la ospeţe) ducând îmbucătura la gură sau deschizându-şi buzele atât ca să i se poată vedea dinţii; ea îşi vâră îmbucătura în gură cât se poate mai în taină” (Cap. XVII).

Din relativ frecventele telefoane pe care mi le dă Matcovschi, cel de azi  avu scopul de a mă înştiinţa că, în sfârşit, colegului i-a parvenit numărul din septembrie 1989 al revistei „Moldova”, în care publicam un eseu legat de cei de 50 de ani ai suferindului, atunci aflat în stare gravă după straniul şi straşnicul accident. Dumitru remarcă nivelul intelectual al rândurilor mele, fapt ce nu poate decât să mă măgulească niţel, mai fiind întru reconfirmarea aprecierilor venite din partea altora.

UN DIALOG CU PAUL GOMA (1996)

Victor Lupan, Leo Butnaru, Paul Goma, Em. Galaicu-Păun, septembrie 1996, Franţa

   Paul GOMA:

MI-A CĂZUT CARTEA DE ISTORIE ÎN CAP ÎNCĂ DE CÂND ERAM DE CINCI ANI

În dimineaţa de 17 septembrie a.c. (1996), peste o sută de călători umplură avionul Agenţiei „Air Moldova”, avion care, de obicei, poartă spre Franţa şi înapoi cam 8-10, cel mult 15 călători, în fiecare zi de marţi a săptămânii. Benefica şi, consider, reciproc rentabila excepţie, s-a datorat Festivalului Est-Vest, care anul curent a fost consacrat integral Republicii Moldova şi care s-a desfăşurat în oraşul Die din departamentul Drôme. În cadrul acestei manifestări cu caracter complex, între 17-29 septembrie participanţii - amfitrionii şi oaspeţii - şi-au derulat un periplu emotiv şi cognitiv între arta populară, artizanat, artele scenice, arta vieţuirii şi convieţuirii într-o Europă aflată în plină schimbare, sperăm - spre bine.

Fiecare a parcurs respectivul traseu în felul său. Subsemnatul, în calitatea sa de invitat la al 4-lea Salon de Carte din Europa Centrală şi Orientală, care s-a ţinut în cadrul Festivalului diez (ce rezonanţă muzicală: diez!), şi încă în inevitabila sa postură de reporter fidel, a avut ocazia să întâlnească mai multe personalităţi, una dintre care a fost remarcabilul scriitor şi om de curaj Paul Goma, care este protagonistul dialogului ce urmează.

L.B.

Leo Butnaru: – Stimate domnule Paul Goma, aţi trecut prin realităţi extrem de dure, antiumane. Le-aţi redat în mai toate cărţile pe care le-aţi scris. Să sperăm că acele nenorociri sunt ireversibile. Dar oare nu vă gândiţi că, peste un anumit timp, avatarurile respective ar putea fi luate, de cei mai tineri, drept fabulaţii, drept nişte legende, nişte basme înfricoşătoare?

Paul Goma:– Ca să fiu sincer, puţin îmi pasă ce o să creadă cititorii despre faptul că sunt adevărate sau neadevărate faptele pe care le narez. Asta e la latitudinea fiecărui cititor. Eu am povestit. Într-adevăr, fiindcă eu ca prozator sunt un povestitor. Eu nu sunt un textualist. Eu detest jocul de-a textul, considerând că romanul este povestirea unei istorii. Şi dacă cumva vreun cititor cândva va pune la îndoială veridicitatea faptelor, împrejurărilor  narate de mine, e treaba lui. Eu m-am străduit să fac adevăruri credibile, pentru că în prozele mele e o mare parte de adevăr, de istorie adevărată. Adică chiar aşa s-a întâmplat. Dar mai este o parte care ar fi putut să se întâmple. Ei, aicea, în această „ar fi putut să se întâmple”, este sau nu este îndemânarea povestitorului, pentru că e foarte uşor să fotografiezi cu cuvinte o întâmplare. Dar aceasta nu dă decât o fotografie. În acelaşi timp e foarte uşor, mai ales pentru scriitorii români - vorbesc de scriitorii români de la Bucureşti - să imagineze întâmplări. De altfel, ei din asta au trăit: din inventarea unor întâmplări cât mai rupte de realitate. Adică ţara ardea şi ei se pieptănau. Oamenii mureau de foame, de frig, de frică şi aşa mai departe, iar scriitorul român scria despre nimic în texte.

– Rămâneţi fidel binecunoscutului dvs. stil acut polemic cu confraţii din ţară.

– Eu nu sunt terorist dictator în sensul că pretind de la toată lumea să scrie cum scriu eu. Doamne fereşte, ar fi şi plicticos. Dar pretind ca scriitorul să fie aşa cum cred ruşii că trebuie să fie scriitorul şi nu cum cred românii că trebuie să fie un scriitor. Ruşii cred încă de la decabrişti că scriitorii trebuie să fie purtătorii de cuvânt - poate că e un termen uzat - despre ceea ce oamenii care n-au voce, n-au glas, n-au putere să se exprime nu pot s-o facă. Scriitorul s-o facă în numele lor. Bineînţeles, nu doar prin acţiuni politice şi manifeste morale, ci şi prin opere literare. Asta au făcut-o marii ruşi de când se ştiu şi de asta sunt foarte mari, orice ar crede unii români de-ai noştri. Şi de aceasta unii dintr-ai noştri nu părăsesc această meschinărie, nimicnicie aproape, pentru că ei cred că pot să facă artă în aer, în stare de levitaţie, de imponderabilitate.

– Unii chiar pedalează pe noţiunea de levitaţie în textele lor, crezând că aceasta este o chestiune foarte modernă şi la modă.

– Nu, acolo au fost sinceri. Au simţit starea în care de fapt se aflau ei.

– Neaflându-se, încerc să adaug.

– Dar să-i lăsăm deoparte. O să revenim, o să revenim.

– Sigur.

– Deci din punctul de vedere al faptelor brute (eu am spus-o de mai multe ori şi acuma nu fac decât să repet) mie mi-a căzut cartea de istorie în cap. Încă e când eram de cinci ani. Din 1940. Ce să fac? Aşa s-a întâmplat. Ca refugiat basarabean în România, care era şi ţara mea, dar în care am fost primit ca un străin, ca celălalt - „Tu de unde eşti, măi? Tu nu eşti de-al nostru”.

DEMONII - sau - POSEDAŢII?

  Primesc de la colegul Ion Fercu din Bacău:

„Buna ziua, seara, dimineaţa...

 Va deranjez  în încercarea de a afla  rezolvarea dilemei: cum traducem în limba română: POSEDAŢII  sau  DEMONII?

Prozatorul Radu Mares, unul dintre laureaţii din acest an ai Colocviilor  revistei ATENEU, a remarcat că a descoperit în revista faptul că eu, în eseurile despre Dostoievski,  prefer să vorbesc despre POSADAŢII, nu despre DEMONII. Domnia sa preferă traducerea POSEDAŢII. Sincer, eu  am folosit arareori titlul POSEDAŢII , doar în anumite contexte, dar am o... atracţie către aceasta traducere...

Dacă aveţi timp, mi-aţi putea preciza  care este punctul Dumneavoastră de vedere?  Nu cred că există o altă Voce mai autorizată decât Dumneavoastră, în spaţiul limbii române,  pentru a aborda aceasta problematică.

Cu preţuire şi multumiri”.

*          *        *

Ce ar fi de răspuns?... Traducerea titlurilor reprezintă o eternă... pluri-lemă (nu doar di-lemă). Spre exemplu, ceea ce în româneşte este dat ca „Azilul de noapte”, celebră piesă a lui Gorki, în ruseşte e „Na dne”, adică, literalmente, „La fund”. La fundul societăţii, vieţii, mizeriei umane etc. Parcă şi în româneşte ar trebui să fie o traducere mai.... adecvată, mai „exactă”, dar iată că nu avem decât „Azilul de noapte” care, pentru cel care nu cunoaşte piesa, nu limpezeşte mare lucru despre ce se spune în opera propriu-zisă. E o foarte mare „inexactitate”, aproximare şi cu „De veghe în lanul de secară” al lui Salinger, care nu redă în nuanţe semantice originalul. Şi s-ar putea aduce atâtea alte exemple. Până şi titlul romanului „Voina i mir” – „Război şi pace” al lui Tolstoi poate fi supus reinterpretărilor, dat fiind că, în ruseşte, „mir” înseamnă nu doar „pace”, ci şi „lume”. Parcă nu ar fi un titlu posibil... „Războiul şi lumea”?... (Pentru că în conflagraţiile descrise în roman sunt încleştate mai multe ţări.)

În ce priveşte titlul lui Dostoievski: în ruseşte el vine de la „bes” care, în mitologia slavonă, însemnă: duh rău, demon. În mitologia populară s-a mers în atingere cu tradiţia livrescă bisericească, legată de credinţa în diavol, draci. Chiar dacă în mitologia populară „bes” – „demonul” e un personaj diferit de drac sau diavol în spiritul tradiţiei cărturăreşti. Cred că traducătorul român a preferat varianta „Demonii”, pentru că ea e una mai „directă”, pe când posedaţii au nevoie de „descifrări” sinonimice. Plus tragerea noastră cu ochiul şi cu urechea spre francezi, care au tradus  Les Démons (însă admit şi Les Possédés). Prin urmare, colegul Radu Mareş are dreptul la proprie opţiune, care nu merge în contradicţie cu sensul de bază al rusescului „Besî”, doar că „Posedaţii” e o variantă oarecum mai... stratificată sub aspect semantic, de sinonimie.