COCOSTÂRC ÎN GREVĂ

1.VI.1993

Dar la USM apare o problemă… foarte gravă! Curând vor fi înmânate noile carnete de membru şi, domnilor, cum să fie ele numerotate, pentru ca să nu supere pe nimeni? (Auzi, să nu supere pe nimeni!) Propuneri: în ordine alfabetică. Bine, dar în acest caz nr. 1 e la Arsenieva care nu are nimic cu literatura noastră. Altă propunere: primele 5 numere să nu se acorde! Apoi: cronologic, conform vârstei. Ba – conform timpului când a fost primit în US din URSS. Cimpoi: „Iar eu mă gândeam ca, în mod simbolic, primul număr să i-l acordăm lui Eminescu”. „De ce nu lui Dosoftei?”, întreb eu, în deplin acord cu apucăturile brejneviste. Apoi o propunere năstruşnică: bileţelele cu numere să fie puse într-o căciulă şi să-şi tragă fiecare norocul. Ba chiar locul! (în literatură…). Bineînţeles că se ajunge la haz. Gras. Apare Vasile Leviţchi care zice: „Dar eu mi-am ales deja numărul 12”. Eu îi propun să-şi ia pseudonimul de: Vasile Duzină. La rândul meu, fără pretenţii, trec chiar sub cota mea alfabetică, cerând să mi se pună în carnet nr. 33. Nu, nu e vorba de aluzie la vârsta lui Hristos, cum poate să creadă doar uşurelul de minte Ionică Butaş, ci mă ispiteşte un sentiment pe care l-am trăit, citind despre insistenţa cu care Nikos Kzantzakis a ţinut să scrie un poem din 33333 de versuri. Dar, odată ce noi nu avem în US atâţia membri, ba chiar nici 333, zic 33. Rotunjimea  cifrei  trei mi-a acaparat preferinţa, chiar dacă nu sunt un superstiţios. Într-o vreme, chiar consideram că-mi merge la cifra 13: la un examen la universitate, într-o zi de 13, în auditoriul 13, trăgând biletul 13 am luat o notă bună şi – „Cu-cu-ri-gu!”, caută-ţi norocul. Dar asta am crezut-o doar până la 13 martie 1991, când ne-a fost spart şi devastat apartamentul. În cazul curent, îmi zic că,  oricum, nicio lună nu are 33 de zile, aşa că măcar de cadrul temporal-cotidian nu se va mai lega vreo superstiţie. Prin urmare, chiar acesta e numărul carnetului meu de scriitor: 33.

POEME DIN REVISTA

Leo BUTNARU                                                               

Cot la cot

O senzaţie de parcă

m-aş fi atins cu cotul de cer

o senzaţie de parcă

aş săvârşi o faptă bună

cot la cot cu un înger…

Seminţe de rodii

În străvechile lor timpuri

înainte de luptă

babilonienii mestecau seminţe de rodii

având credinţa că astfel vor deveni invincibili

în atât de recentele noastre timpuri

înainte de a scrie

se întâmplă să mestec şi eu seminţe de rodii

în speranţa că voi fi învins de poezie

seminţe de rodii

întru rodirea cuvântului

CONDIŢIILE ECONOMIEI DE VIAŢĂ

20.V.1993

Am trecut pe la anticariat, de unde m-am ales cu vreo 15 cărţi de poeme, n-aş zice că valoroase toate, însă din cele apărute pe parcursul anilor, la Bucureşti, dar care nu au ajuns (la mine) la timpul respectiv, pe la Chişinău. Trei titluri: Oario Samper, „Poeme”, Cassian Maria Spiridon, „Pornind de la zero” şi Mircea Florian Şandru, „Legătura de sânge”.

Lectură la zi: „Întrebări pentru sfârşit de mileniu” (convorbiri cu Le Monde), editura „Humanitas”.

Am trecut pe la anticariat, de unde m-am ales cu vreo 15 cărţi de poeme, n-aş zice că valoroase toate, însă din cele apărute pe parcursul anilor, la Bucureşti, dar care nu au ajuns (la mine) la timpul respectiv, pe la Chişinău. Trei titluri: Oario Samper, „Poeme”, Cassian Maria Spiridon, „Pornind de la zero” şi Mircea Florian Şandru, „Legătura de sânge”.

Lectură la zi: „Întrebări pentru sfârşit de mileniu” (convorbiri cu Le Monde), editura „Humanitas”.

21.V.1993

Astăzi trebuie să se producă un finis coronat opus! Sub aspect stomatologic, adică, trebuia să-mi încoronez dantura. Pe la 8,20, telefonez la clinică. Sora medicală îmi spune să fiu acolo, în temutul fotoliu, peste 2 ore. Vin la timp, ca să aflu că dl profesor Cojocaru se reţine, având un necaz: şuvoaiele de apă declanşate de ploaia din ajun i-au inundat garajul. Dar se ştie ce are moldoveanul în garaj – mai multe, inclusiv beci, inclusiv diferite utilaje, mobilă procurată încă la preţuri vechi, convenabile, de până la devalorizare… Mai aştept 2 ore, pentru a afla că dl Cojocaru îşi cere scuze, însă astăzi nu va mai putea veni. Deci, finisul şi finişul stomatologic se pot produce doar mâine.

Iar la clinică, dintre scriitorii ne-colţoşi au mai apărut Cimpoi şi cu Hazin. De, prindem a muşca tot mai slab…

A FI CINEVA

10.V.1993

…Odată ce suntem la momentul de a aminti de Noica, să reţinem din „Jurnalul (său) filosofic) următoarea învăţătură: „Cred că mi-am găsit o încadrare în societate; să fiu incomod. Nu e uşor, ştiu bine. Trebuie să sfârşeşti prin a fi cineva, pentru ca să se împiedice lumea de tine. Dar când reuşeşti, ce plăcut este.

Să nu laşi lumea în pace. Prin simplul fapt că poţi ceva, că eşti ceva, să incomodezi  şi să obligi.. e toată funcţia socială a criticului aici, fără platitudinile solemnităţii criticii”.

Oho, şi ceva pentru cei angajaţi cu… mâini şi suflet în economia/ parvenirea de piaţă, Noica zice: „Îmi place un proverb istro-român: «Banii fac mulţumire, mulţumirea face bucurie, bucuria aduce sărăcie şi sărăcia face minte. Toate sunt în toate»”. Pentru ca, peste alte câteva pagini, să mai găsească dezmierdare în: „Ce frumoasă vorbă are românul: «Banul te neodihneşte»”. Felul de a fi al lui MIC. Propui ceva, exprimi ceva, iar el îndată pune la îndoială, înclinând mai mult spre „nu”. Ar fi din speţa celor care, după Noica, ar inventa frâna înainte de automobil.

Acum câţiva ani, era „la moda cititului captivant” cartea „Amintiri din viitor” (am uitat numele autorului sau, poate, acum, nu sunt în stare de un efort de memorie), acest titlu minunat nefiind original, dacă „ne amintim” de Léon Bloy care vorbea despre profeţi ca despre „martori care-şi aminteau de viitor”.

Arcadie Suceveanu a atârnat în birou un afiş al unor Zile Nichita Stănescu. Fotografie expresivă, din ultimii ani de viaţă a(i) poetului care arată extrem de obosit, extrem de întristat. Teo Chiriac se apropie şi priveşte atent la ceasul de pe mâna lui Stănescu, zicând: „Da, era ora şase şi douăzeci şi cinci de minute”. Probabil, optsprezece, ora, totuşi…

SĂRBĂTORI LUMINOASE!

FRAGMENTE DINTR-O MONOGRAFIE

LEO BUTNARU ÎN SPAŢIUL RECHINILOR ÎNDRĂGOSTIŢI

Fiecare poet îşi valorifică emoţiile într-un cod aparte. În remarcarea imaginilor memorabile din volumele de versuri ale lui Leo Butnaru, una din cea mai pregnantă în acest sens, după părerea mea, este, integral, poezia Dragoste. Pare atât de uzitat titlul acestui poem, dar pe tabloidul liricii apar aşchii din scoica picturii lui Botticelli, şi pustiul singurătăţii încadrat în panoul de publicitate al ceasurilor elveţiene, şi cultivarea dragostei prin alegerea de a fi responsabil în faţa emoţiei, conform unui concept al lui Saint-Exupéry.

Sunt multe poezii care imprimă-n memorie sentimentele (Sâmbătă spre duminică este o distorsiune a timpului circular, unde stă ascunsă „a opta zi din săptămână; Sfetnic şi părtaş, De patimă, Rechini îndrăgostiţi, Îndrăgostiţii de singurătate, Ca ceasurile) şi emblema dragostei capătă savoare, delicateţe, încât brâul tinereţii eterne al Afroditei deja nu mai este indicatorul iubirii. Poetul Leo Butnaru intensifică senzaţiile în poezia Dragoste printr-„un fir de nisip”. Inimile înamorate au proprietatea alegerii: de a fi cochilii ale unei singure scoici („Din el / perlă ar putea să apară”) sau, contrar, de a provoca multiplicarea nisipului şi crearea „pustiului”, unui pustiu interior care poate distruge sau transforma sentimentul. Firul de nisip este similar cu firul de mac. Totuşi, în aceste paralelisme macul ar putea domina monada cu următoarele bifurcări: pasiune şi nebunie sau voluptate şi reverie.

Nisipul, de obicei, constituie conotaţia timpului. Imaginea lui Cronos este mereu prezentă în poezie. Timpul la scriitorul Leo Butnaru este în conexiune cu motivul călătoriei determinat de Ulise şi de fresca amintirilor – Itaca. La această reactualizare a mitului ne vom referi în alte pagini.

CEVA MAI ADÂNC

8.V.1993

Vineri, spre seară, lângă Casa presei îi întâlnesc pe Ion Ţăranu de la ambasada română, Petru Cărare şi Serafim Belicov. Zărindu-mă, dl Ţăranu, încă de departe, exclamă: „Vai ce frumos a spus Nicolae Manolescu despre dumneata! Ce frumos…” Cărare se interesează unde şi ce s-a spus, asigurându-mă că va citi interviul în troleibuz. Zice Petrică: „Ceea ce mai citesc, citesc numai în troleibuz”. 

Dar la ce se referea dl Ţăranu? Transcriu un fragment din interviul lui Nicolae Manolescu, publicat în „LA” din 6 mai: „Reporter: – Glie străbună, pământul de peste Prut a dăruit spiritualităţii româneşti corifei în toate sferele, dar ar fi posibilă ca în ostenitoarea şi prodigioasa dumneavoastră strădanie de cercetare (ce limbaj! – l.b.) să fi găsit nume care au scăpat renumelui..

N.M.: – Fără îndoială că vor fiind între oamenii de valoare din Basarabia sau Nordul Bucovinei şi al căror nume nu are renumele meritat. Cazuri frapante de ignorare a valorii între români sau bucovineni în domeniul cultural sau cel puţin literar care îmi este mai familiar nu cunosc. În domeniul meu literar, pe care îl ştiu mai bine. Sigur că situaţia nu e legată totdeauna de valoare şi invers, adică pot fi oameni cu o situaţie mai presus de valoare lor după cum pot fi cu o reputaţie mai mică decât valoarea lor. Există câţiva scriitori basarabeni cu o reputaţie foarte mare. Exemplu (…); în generaţia mai tânără, cum este Leo Butnaru, o reputaţie mai mică decât valoarea lui… L-aş compara cu cei mai buni din Republica Moldova. În trecut Basarabia fiind parte din teritoriul României, problema aceasta nu se mai punea şi marile personalităţi, de la B. P. Hasdeu la C. Stere, au fost cunoscute şi şi-au meritat renumele”. Pentru ca să nu iau în sens măgulitor constatările dlui Manolescu, poate să cred cu adevărat în ceea ce afirmase Sf. Augustin, şi anume că… e în noi ceva mai adânc decât noi înşine.